7 din Clovnul de caro #IoanGyuriPascu #poeme

Clovnul de caro

Zâmbitor şi fără jenă

intră-n scenă

clovnul nostru de caro!

Fireşte, nasul e roşu

însă inima-i e verde,

si creştetul – indigo!

Lăcrimează.

Deodată, cântă-n el Marea Iertării.

Clovnul nostru de caro nu poate fi dat uitării!

Ştiţi că e şi magician?

Rupe rombul în triunghiuri

şi, cât ai roti un ban,

face-un semn discret din deşte,

de-mi apare-un tetraedru.

Fix într-însul se doseşte,

apoi, se rostogoleşte,

când biluţă, când scânteie,

rotocol de curcubee

rămânând în a sa urmă.

Şi-apoi curmă, brusc, rumoarea

ce cuprinde-ntreaga sală

cu o replică banală:

„Onorată asistenţă, cred că asta a fost tot.

Nu pot plânge decât lacrimi plânse de Marea Iertării

Şi-alte decât curcubee, nici a râde nu mai pot.

Asta fac. Dacă vă place, vă rog, nu mă daţi uitării!”

(Pagina 7)

Cătând spre Luceafăr

A fost o dată, chiar aici,

– în trup şi în simţire –

Făclie firii noastre mici

Spre dulcea nemurire.

Dând prealumină verbului

El nimici uitarea

Şi arse laţul timpului

Topind în inimi Zarea.

În versu-i stă de-a pururi Azi

Clipa ce scrie viaţă

Şi Cerul ce-şi îngână-n brazi

Netimpul ca verdeaţă.

Şi Universul i-a plătit

Nemoarte ca simbrie

Iar nouă ni l-a pironit

În inimi pe vecie!

(Pagina 27)

Pagina 47
Copertă, ilustraţii şi concept grafic după fotografii de diverşi autori:
Irina Maria Gănescu

Melancolie

din albumul Innocent Thoughts – Gânduri nevinovate (1997)

Mă tot întreb la infinit de ce tot lucrul are şi-un sfârşit

şi-n chibzuiala mea târzie sunt nevoit să te revăd, melancolie.

Nu-mi place mutra ta de fel.

Şi-apoi, apari cu tot nepotrivit, ca un gând mişel,

îmi faci din viaţă serial,

punctezi final c-un intermezzo orchestral…

Melancolie, ce coşmar!

Stau uşi, fereşti închise, însă totul în zadar.

Melancolie, hoţ de rând, îmi cotrobăi printre vise

laşi în suflet rece vânt, rece vânt…

Până nu vii mă simt OK

doar când aud în suflet zgomot surd de chei

mă fac aşa, cum ştii tu bine

şi simt că parcă mi s-ar face dor de mine.

Şi sufletul mi-aş curăţi

de-aş şti că poate, astfel, te vei mistui.

De-ar exista vre-un detergent

să te stârpesc-aş fi primul lui client!

Cu 7 din Purtătorul de cuvinte, Ioan Gyuri Pascu #poeme

Atelier

Când scriu un cântec

pentru tine,

îmi pare că ieşi din notele lui

ca o ploaie de culori

dansând Ritualul Armonic al Contopirii.

Şi cântecul meu te cuprinde.

E o performanţă.

Închipuie-ţi,

e ca şi cum ai îmbrăţişa

lumea fără de contur a unei picturi impresioniste!

(pagina 37)

Rugă

Un suflet alb şi pur se ridică la cer

şi spuse:

„Doamne, de prea mult nu-ţi cer,

Aş vrea să fiu în continuare de folos

Omului de jos.

Să-i fiu alinare

Când nădejde nu mai are

Când e pierdut şi-mpovărat

Când Ceru-i pare-ntunecat

Şi să Te vadă îi e greu!”

Atuncea Bunul Dumnezeu

Îl făcu curcubeu!

(Pagina 47)

Tare-mi mai place

Tare-mi mai place vara

Cu soarele proţăpit pe cer, dimineaţa

Când valurile mării

Către plajă ne cheamă din nou

Îmi place că de brânză şi roşii

E plină acum, iar, piaţa

Şi-mi plac ochii mijiţi

Ai fetelor ce ies de la metrou.

Tare-mi mai place vara

Pâraiele limpezi cum cântă

Şi-n nopţile senine

Câte-n lună şi-n stele îmi place să visez

S-ascult, în zori,

Mii de păsări

În glas ne-nţeles cum îmi cuvântă

Şi-mi place bluza ta finuţă

Împletită în bob de orez!

Îmi place aurora

Şi-mi place Cesaria Evora

Îmi place viaţa ca dans

Şi cu tine mereu s-o dansez!

(Pagina 77)

Din poemele Antoniei

croiesc zeci de infinituri

în neteda piele

ce astăzi mi-e culcuș de suflet.

în adâncimi de întuneric

găsesc speranță

și-mi cutreier existența prin tine

căci în lumină am orbit

și mi te-am regăsit

fad, în cântec larg al nemuririi.

mă porți tăcut în piele

iar ea își urlă ființa.

sărută-mi rana ce mâine o să-mi plângă,

promite-mi nemurire în negura de dor

căci goală sunt de mine

în setea de-a-ți fi.

desen de Doris Ciucur

Îmi aștern dorințele pe un portativ. Te cânt. Ritmul apăsat te cheamă. Ești cheia spre inima mea, iar în întregul spectacol muzical, îți sunt muză. Mă cânți prin propriile-ţi vene, iar eu îți sunt refren. Mă tulburi, prin sunet. Îmbrățișezi orice acord, iar sufletul meu îți zâmbește. Te-a recunoscut. Murmurul tău a fost mereu fundal sonor la mine-n univers.

Îți fredonez imnul tăcerii… și plec. Ne regăsim unde apune ultimul portativ.

Muzica poartă-n pântec glasul iubirii. Naște speranţa unor noi începuturi, pornind cu DOi.


în lectura autoarei

Fragment din Caietul Antoniei, NOI în secolul XXI: Volumul3

Şi aici, un nou poem, de data aceasta cântat de Antonia Isdrailă: