Sfântul – Înţeleptul iluminat #ochiulsinelui

Î: Există vreo diferenţă observabilă între un sfânt şi un înţelept iluminat?

R: Da, ar putea fi. Calea purificării şi perfecţionării spirituale conduce la o personalitate care este privită ca fiind mai „sfântă“ sau pură. Prin contrast, înţeleptul iluminat nu are nici un interes pentru corp sau personalitate şi astfel, poate părea ca fiind mai aspru sau chiar neglijent pentru o persoană obişnuită.

De exemplu, Nisargadatta Maharaj (posesor al unui nivel al conştiinţei de peste 700), fuma enorme ţigări indiene şi bătea în masă când devenea emoţionat, expunându-şi astfel personalitatea obişnuită. Un maestru Zen poate fi extrem de aspru şi tăios; cu toate acestea, dragostea este aceeaşi în toţi, doar se exprimă în mod diferit.

Î: Atunci, acţiunea de a ne perfecţiona corpul şi personalitatea constituie doar o pierdere de vreme?

R: Nu este decât o diversiune şi o eroare de accentuare.

Corpul este un produs al naturii şi ceea ce face el nu prezintă nici un interes. Mintea şi personalitatea sunt produsele mediului social, influenţei familiale şi programării culturale. O persoană rafinată şi cultă este un bun social agreabil şi valoros, dar nu este Sinele. Pe măsură ce ne apropiem de iluminare, devine evident faptul că sinele nu este Sinele, cu toate că este inclus în acesta.

Î: Care dintre căile spirituale este cea optimă?

R: Există două moduri de a călători – fie o rută directă către destinaţie, fie o excursie de relaxare în care se explorează peisajul şi se vizitează toate punctele de atracţie turistică. Majoritatea căutătorilor spirituali se află pe calea tihnită, chiar dacă ei nu realizează acest lucru. Aceasta reprezintă, fără îndoială, cea mai bună cale pentru mulţi oameni. Nu este nici greşită şi nici nu reprezintă o pierdere de vreme; ea este, pur şi simplu, calea care  li se potriveşte cel mai bine.

În realitate, timpul este doar o iluzie şi o aparenţă. Din momentul în care ţelul spiritual este ales, nu mai există „timp“ pierdut. De fapt, nici nu contează dacă iluminarea durează o mie de vieţi sau una singură. În final, este acelaşi lucru.

Din Cap.18, Adevăr şi eroare

David. R. Hawkins Ochiul Sinelui – de care nimic nu se poate ascunde

Calea inimii #davidrhawkins

Cel mai important obiectiv al căii inimii presupune atingerea unui nivel al conştiinţei numit Iubire Necondiţionată. Energia inspiraţiei şi devoţiunii facilitează abandonarea poziţionalităţilor şi face ca aspirantul să găsească un sprijin în graţia lui Dumnezeu. Cu toate că acest proces pare simplu din punct de vedere conceptual, aşa cum toată lumea a aflat din experienţă, este uneori mai dificil decât ne-am fi aşteptat. Adeptul sincer descoperă faptul că strădania pentru atingerea iubirii necondiţionate are facultatea neplăcută de a aduce la suprafaţă exact opusul ţelului căruia i s-a dedicat. Acest lucru este reprezentat prin scurta zicală spirituală: „Iubirea aduce la suprafaţă contrariul său“.

Trebuie reţinut faptul că iubirea şi pacea constituie cele mai mari ameninţări la adresa eului, care se apără recurgând la poziţionalităţi ascunse adânc în inconştient. Aceste atitudini neiubitoare s-au născut din mintea animală biologică, care este în continuare prezentă şi orientată spre supravieţuire. Aceasta este la suprafaţă până în copilărie, când presiunile parentale şi sociale o forţează să coboare în adâncuri, prin mecanismele binecunoscute ale eului de represie, negare, suprimare, formarea reacţiei, proiecţie şi de raţionalizare.

Aceste mecanisme ce se auto-servesc se aplică unei varietăţi de subpersonalităţi, precum şi identităţii principale de sine. Credinţele şi emoţiile devin apoi programate prin intermediul societăţii, istoriei, culturii, grupurilor de prieteni, bisericii, şcolii, părinţilor şi (aspect foarte important în zilele noastre) mass-mediei.

Toate aspectele amintite mai sus sunt puternic influenţate (facilitate sau blocate) de către ADN, factori genetici, hormoni maternali şi destin biologic înnăscut. Varietatea de opţiuni este aliniată chiar la construcţia corporală, cum ar fi tipurile somatice (endomorf, mezomorf şi ectomorf).

De asemenea, există, în mod evident, şi mulţi alţi factori care influenţează personalitatea şi conţinutul eului, cum ar fi coeficientul de inteligenţă (I.Q), statutul socio-economic, clasa, sănătatea, poziţionarea geografică, mediul, alimentaţia din copilărie şi altele.

Cu toate acestea, aceşti factori sunt vizibili, iar subiectul lor este studiat de multe domenii ale ştiinţei şi cercetării. Dar, probabil cel mai profund din punct de vedere al efectului total, este factorul invizibil al „moştenirii“ karmice, însoţit de o multitudine de influenţe nebănuite. Simplul fapt de a te naşte om şi de a avea un eu constituie deja un „eveniment karmic“ profund.

Eul spiritual poate fi privit ca o manifestare a karmei. Astfel, „a demonta eul“ este acelaşi lucru cu a rezolva karma, deoarece acestea sunt unul şi acelaşi lucru, din punct de vedere operaţional. Dacă termenul de „karmă“ nu este acceptabil, se poate folosi în locul său termenul de „inconştient“.

Fragm din cap.XIX: Calea inimii

Sinele: Realitate şi Subiectivitate

Featured Image by KLAU2018 from Pixabay 

Eul-personalitatea #ochiulsinelui

Omul este atât de obişnuit să se îngrijoreze, să se teamă, să încerce sentimentele remuşcării, vinovăţiei, conflictului şi tristeţii, încât aceste stări negative au devenit nu doar acceptate, ci şi asumate vieţii normale, laolaltă cu emoţiile, atitudinile şi sentimentele lor negative adiacente. Omenirea (pacientul) este sfătuită să caute un terapeut pentru a se „împăca cu aceste sentimente“. Dar mult mai benefic decât a ne „împăca“ cu aceste produse ale iluziei, ar fi să le lichidăm – prin simpla dezvăluire a faptului că sursa lor nu este alta decât percepţia.

O stare cu adevărat „normală“ a conştiinţei este una liberă de orice negativitate, fiind plină de bucurie şi iubire. Orice altceva este fundamentat pe iluzie şi pe distorsiuni perceptuale. Faptul că boala predomină într-o societate nu înseamnă că boala constituie şi o condiţie normală. De-a lungul istoriei, asemenea lucruri au predominat în societate şi au cauzat dispariţia unei mari părţi a omenirii, dar acest lucru nu înseamnă că avem de-a face cu o condiţie normală. Chiar şi ciuma a dispărut în cele din urmă.

Eul nu vrea să se schimbe sau să fie schimbat în ciuda suferinţelor, temerilor şi regretelor sale. El se cramponează de idea de a fi „drept“ cu orice preţ, păzindu-şi gelos şi vigilent propriile-i convingeri. De fapt, el nu este un duşman ce trebuie nimicit, ci un pacient ce trebuie vindecat. De fapt, Eul este bolnav, el suferă de iluzii intrinseci în însăşi structura sa. Revenirea la sănătate presupune doar umila disponibilitate. Adevărul devine autorevelat: nu e ceva ce trebuie atins ori dobândit, el stăluceşte de la sine.

Uneori, eul se identifică greşit pe sine într-un mod mai specific, şi anume cu personalitatea. El crede despre sine: sunt o persoană „aşa şi aşa“ şi mai spune „bine, deci asta sunt!“ Din această iluzie provine frica că ne vom pierde personalitatea dacă renunţăm la eu. Ne temem de acest lucru ca de moartea „a ceea ce suntem“.

Prin intermediul observaţiei interioare, putem distinge că personalitatea e un sistem de răspunsuri învăţate, iar persoana nu este adevăratul „Eu“. Adevăratul Sine se găseşte în spatele acesteia şi dincolo de aceasta. Suntem martorii personalităţii noastre; nu există nici un motiv de a ne identifica cu aceasta. După emergenţa Sinelui real ca „Eu“, personalitatea, după o anumită întârziere datorată ajustării, îşi continuă interacţiunea cu lumea, care nu pare a observa diferenţa. Personalitatea continuă să fie un fel de divertisment, chiar comic adesea, şi, precum corpul, devine un soi de noutate. În locul adevăratului nostru „Eu“ a apărut un „terţ“ autogenerat. Acesta are obiceiuri, stiluri, preferinţe şi antipatii, dar acestea nu mai au vreo importanţă ori semnificaţie reală, nici consecinţe de fericire/nefericire. Tot astfel, o reminiscenţă a emoţiilor umane obişnuite pare, de asemenea, să se îndepărteze şi să revină, dar acestea nu mai au nici o influenţă sau putere pentru că nu se mai identifică cu „Eul“.

Fragmente din Ochiul Sinelui – de care nimic nu se poate ascunde