Încotro se îndreaptă ştiinţa #ochiulsinelui

Î: Încotro se îndreaptă ştiinţa?

R: Înţelegerea structurilor fundamentale ale lumii materiale a atins un stadiu major de dezvoltare graţie demonstraţiei şi descoperirii ultimului „tau neutrino“ insesizabil. Ştiinţa îşi va deplasa probabil interesul către epistemologie, de vreme ce o continuare a funcţiei ştiinţei ar fi studiul conştiinţei înseşi. Pentru acest lucru, se va impune clarificarea procesului cunoaşterii şi a cum anume ne conştientizăm propria cunoaştere.

Se va descoperi astfel, că universul este o extrapolare a diferitelor categorii umane de formare şi procesare a conceptelor. În cele din urmă, vor fi depăşite limitele paradigmei newtoniene a realităţii (un nivel al conştiinţei de 499), fapt care va deschide calea studierii proceselor naturii şi vieţii înseşi, toate acestea fiind situate dincolo de logică, formă, percepţie şi dualitate.

Cercetarea spirituală va fi legitimată, iar investigaţia îşi va îndrepta atenţia înspre interior şi nu în afară. Se va descoperi că acţiunea de a căuta o realitate obiectivă constituie, de fapt, un act pur subiectiv, descoperire care, în sine, figurează drumul către iluminare. Omenirea va fi înălţată către înălţimi tot mai mari pentru ca, în cele din urmă, să atingă stadiul unităţii în care fiecare trăieşte pentru Totalitate.

Această evoluţie a devenit o posibilitate reală în ultimii ani. Câmpul total al conştiinţei umanităţii este în creştere. Un fapt de o importanţă majoră este acela că amintitul nivel al conştiinţei omenirii a depăşit, în sfârşit, pragul critic al Integrităţii (Adevărului), situat la valoarea 200, şi a ajuns la actualul nivel de 207. Orice act de bunătate, consideraţie, iertare sau iubire influenţează pe toată lumea. Chiar şi în lumea fizică, mai sunt încă multe dimensiuni de descoperit. Viteza luminii poate fi depăşită/accelerată (după cum susţine Lijun Wang în Nature, 20 Iulie 2000). Universul se dezvoltă şi se extinde cu o rată veşnic crescătoare. Cunoaşterea naturii conştiinţei are darul de a catapulta înţelegerea spre capacităţi şi descoperiri tot mai mari.

Călătoria presupune trecerea de la cunoaştere la Cunoaştere, de la percepţie la omniscienţă. Adevăraţii oameni de ştiinţă consideră că totul are o importanţă egală. Dat fiind acest fapt, adevăraţii oameni de ştiinţă din zilele noastre vor deveni misticii viitorului.

Singura cerinţă este aceea de a fi dedicaţi adevărului. Dezvoltările geneticii şi bionicii vor face ca etica şi conştiinţa să devină din ce în ce mai importante. Vom simţi cu adevărat nevoia de a cunoaşte ce anume face ca fiinţa umană să fie o fiinţă umană.

David. R. Hawkins Ochiul Sinelui – de care nimic nu se poate ascunde

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/david-r-hawkins-ochiul-sinelui-de-care-nimic-nu-se-poate-ascunde-cartea-daath

Eul limitat şi distorsionat #ochiulsinelui

Î: Să fie oare eul ,,rău“ ?

R: Problema eului nu e că ar fi rău, ci numai că este limitat şi distorsionat. A privi eul ca pe un duşman înseamnă a deveni polarizat, a implica un conflict, vinovăţie, mânie şi ruşine.

Poziţionalităţile vin în sprijinul eului. Prin lărgirea contextului, contrariile sunt depăşite şi problemele sunt dizolvate. Smerenia înlătură bastioanele eului formate din judecăţi, poziţionalităţi şi moralism. În Realitate, nu pot exista în nici un fel contrarii, după cum nu există nici câştigători sau perdanţi.

În cadrul lumii iluziilor, lucrurile (de exemplu, statisticile) depind de cum anume sunt stabilite şi definite limitele. Prin schimbarea clasificărilor, şi statisticile se vor schimba.

Rata presupusă a criminalităţii din Statele Unite poate fi făcută să pară ridicată sau scăzută, în funcţie de presiunile politice, prin includerea sau excluderea anumitor aspecte din respectivele statistici. Prin acest procedeu, orice fenomen social poate fi făcut să pară ridicat ori scăzut. Prin urmare, lumea descrisă de percepţie este arbitară, iar realitatea socială devine orice dorim să poarte acest nume. Definiţia defineşte percepţia şi corolarul este în aceeaşi măsură adevărat.

Î: Ce efect are gândirea asupra percepţiei?

R: De obicei, gândirea îmbracă forma limbajului. Limbajul este bazat pe etichetarea celor rezultate din separarea şi fragmentarea anterioară a întregului. Gândirea şi artefactele minţii sunt un dialog şi o expresie a dualităţii. Putem întreba cine sau ce anume gândeşte – şi în folosul cui. Cine anume e vorbitorul şi cine ascultătorul?

Î: Care este diferenţa între eu şi minte?

R: În realitate, sunt unul şi acelaşi lucru. Cu toate acestea, termenul ,,eu“ este folosit în general pentru a descrie anumite aspecte ale minţii, dar poate fi definit într-un context mai general drept sursa şi procesul gândirii.

Fragment din Ochiul Sinelui – de care nimic nu se poate ascunde, David R.Hawkins, M.D., Ph.D.

Cap.12, Căutarea adevărului

Forma fundamentală a sinelui separat #rupertspira

Forma fundamentală a sinelui separat este un gând care imaginează că Sinele, Prezenţa Conştientă, nu umple întreaga Experienţă în mod intim şi egal, ci mai degrabă pătrunde doar o mică parte din ea, respectiv acel grup de gânduri şi sentimente denumite aici „eu-corpul-mintea”.

Este ca şi cum ne-am imagina că ecranul nu conţine, nu pătrunde toate documentele şi imaginile ce sunt deschise pe el, ci doar una. De fapt, nici asta nu e chiar adevărat, deoarece documentele şi imaginile nu sunt pătrunse de ecran. Ele nu au o existenţă separată şi diferită în afara ecranului. Nu există vreun document sau o imagine cu o existenţă de sine stătătoare, independentă. Nu există decât ecranul. “Documentul” sau “imaginea” sunt doar nume pe care le dăm ecranului şi formelor pe care şi le asumă. Din punctul de vedere al ecranului nu există nimic real, independent, precum un document sau o imagine. Nu există decât el însuşi. Documentele şi imaginile sunt considerate reale doar când s-a trecut cu vederea peste realitatea lor – ecranul.

Altfel spus, documentele şi imaginile sunt considerate reale din punctul de vedere imaginar al documentelor sau al imaginilor. De cum se uită ecranul, documentele şi imaginile par să-şi asume propria realitate independentă. Par să devină reale, obiecte separate făcute din altceva decât din ecran, cum ar fi din cuvinte, culori, forme, obiecte etc. Totuşi, din singurul real punct de vedere, acela al ecranului, nu există decât ecranul.

Cu alte cuvinte, în realitate nu sunt două lucruri – unul fiind ecranul şi al doilea documentul sau imaginea. Nu este decât ecranul. Două lucruri (sau o mulţime şi o diversitate de lucruri) vin într-o existenţă aparentă atunci când adevărata lor realitate, ecranul, este uitată.

Uneori, experientizarea poate lua forma unui anumit gând, un gând care-şi imaginează că Experienţa nu este acea unică continuă, neîntreruptă substanţă, ci este ceva divizat in două părţi esenţiale: un subiect care cunoaşte sau experientizează şi un obiect cunoscut sau lumea care este cunoscută, experientizată. Subiectul este cunoscut drept “eu”, iar obiectul sau lumea ca “non-eu”. Acest gând pare să împartă Experienţa în două părţi distincte ce sunt legate una de alta prin intermediul actului cunoaşterii, al simţirii sau al percepţiei. Această diviziune a Experienţei în două părţi dă naştere sinelui interior, imaginar şi corolarului său, obiectul exterior sau lumea. Cu această credinţă este umbrită intimitatea continuă a Experienţei, este ascunsă sub un văl şi, impreună cu ea şi Iubirea, care este starea naturală a întregii Experienţe.

În acest moment, altceva decât Conştienţa pare să intervină, să intre în existenţă. În loc să simţim că Sinele nostru umple întreaga Experienţă în mod egal, simţim că sinele pătrunde doar acest mic fragment al experienţei, corpul şi mintea. În acest mod, Sinele nostru, Conştienţa, pare că se contractă, se strânge în interiorul corpului şi al minţii, iar lumea şi toate celelalte par a fi proiectate în exterior. Aceasta este divizarea iniţială a Experienţei în două entităţi aparente -sinele şi lumea – ce învăluie, ascunzând starea naturală a întregii Experienţe – Iubirea. Din acest motiv sinele imaginar din interior se află mereu în misiune pentru a asigura iubirea în lumea exterioară.

Aparenta separaţie a experienţei în două părţi fundamentale este similară cu imaginarea că ecranul este împărţit în două atunci când pe el apar două imagini alăturate. Dacă gândirea îşi imaginează că ecranul este conţinut doar într-una dintre imagini, atunci va trebui să-şi imagineze şi o substanţă care „nu este ecranul”, o altă substanţă din care este făcută a doua imagine.

La fel sunt imaginate „eul” şi „non-eul” şi sunt suprapuse impresionate intimităţii continue a Experienţei. Gândirea îşi imaginează că Sinele, Prezenţa Conştientă, nu pătrunde, nu este într-o relaţie intimă cu totalitatea experienţei în mod egal, ci doar cu o mică parte a ei. Această mică parte, corpul şi mintea, devine „eu”. Tot ceea ce nu e pătruns de Sine ori nu se află într-o relaţie de intimitate cu Sinele este considerat a fi făcut din ceva „altceva decât sinele nostru”, „altceva decât Conştienţa”. Acest „altceva decât Conştienţa” – acel non-eu – este cunoscut ca „materie”. Este substanţa concepută prin gândire, dar niciodată experientizată cu adevărat. De fapt, cu toate că grecii au inventat ideea materiei cu 2500 de ani în urmă, oamenii de ştiinţă încă n-au găsit-o.

În felul acesta, credinţa în realitatea unei lumi exterioare independente, diferite de Conştienţă, este un corolar natural al credinţei în realitatea, în existenţa unui sine interior. Acestea două merg întotdeauna împreună. De asemenea, când se prăbuşeşte sinele (cel) interior şi separat, dispare şi lumea exterioară, lăsând în urmă doar Iubirea în care nu există loc pentru departajări, separări sau diviziuni. Astfel, Experienţa lumii reflectă mereu şi confirmă înţelegerea noastră: dacă gândim că suntem limitaţi, localizaţi, că avem un sine interior, atunci lumea şi ceilalţi vor părea să reflecte exact această credinţă către noi. Vor părea separate, depărtate şi diferite. Pe deasupra, vor fi înţelese ori ca o sursă de pace, fericire şi iubire, ori ca o ameninţare la acestea şi, drept urmare, relaţia noastră cu ele va fi întotdeauna una de atracţie şi respingere, căutare şi rezistenţă.

Cu toate acestea, când ne devine clar că nu există un sine interior separat, aceeaşi lume ne va confirma prezenta înţelegere.

Aceasta este natura magică a lumii; pare să confirme atât credinţa în dualitate, cât şi înţelegerea nondualităţii. Odată cu prăbuşirea sinelui cel interior şi separat şi a lumii separate şi exterioare, Experienţa ni se înfăţişează aşa cum este ea cu adevărat. Nu mai este înţeleasă sau simţită ca fiind alcătuită din minte, corp şi lume. Experienţa minţii, a corpului şi a lumii se reduce, mai întâi datorită acestei înţelegeri experienţiale, ajungând până la o trăire, o experientizare pură şi continuă, iar substanţa acestei Experienţe este revelată ca fiind Conştienţă pură. Descoperim astfel că întreaga Experienţă este o modulare a fiinţei noastre intime.

Fragment din Prezenţa – Arta Păcii şi a Fericirii, Rupert Spira