Identificarea şi caracteristicile Adevărului spiritual #adevarversusfalsitate

În acest moment al evoluţiei conştiinţei sunt disponibile – pentru confirmările experimentale şi de diagnosticare – atributele identificabile şi demonstrabile, precum şi caracteristicile definitorii ale Adevărului însuşi, care transcend timpul, locul, persoana care le difuzează sau limitările gândirii dualiste. Ele pot fi exprimate după cum urmează:

Identificarea şi caracteristicile Adevărului spiritual

1. Universalitate: Adevărul este adevărat în orice moment şi în orice loc, indiferent de cultură, personalităţi sau circumstanţe.

2. Non-eliminare: Adevărul este atotcuprinzător, nu conţine secrete, non-sectar.

3. Disponibilitate: Este deschis către orice, este non-exclusiv. Nu există secrete ce trebuie dezvăluite sau ascunse, vândute, nici formule magice sau „mistere”.

4. Integritatea scopului: Nu există nimic de câştigat sau de pierdut.

5. Non-sectar: Adevărul nu reprezintă expunerea limitării.

6. Independent de opinie: Adevărul este neliniar şi nu face subiectul limitărilor intelectului sau ale formei.

7. Lipsit de poziţionalitate: Adevărul nu este „anti” nimic. Falsitatea şi ignoranţa nu sunt duşmanii lui, ci reprezintă doar absenţa lui.

8. Nu există exigenţe sau solicitări: Nu sunt necesare: calitatea de membru, taxe, regulamente, jurăminte, reguli sau condiţii.

9. Nu este controlator: Puritatea spirituală nu este interesată de viaţa personală a aspiranţilor, nici de haine, stil de îmbrăcăminte, modă, viaţă sexuală, economie, modele familiale, stil de viaţă sau obiceiuri alimentare.

10. Nu există forţă de intimidare: Nu există spălare a creierului, adorare a conducătorilor, ritualuri de instruire, îndoctrinări sau intruziuni în viaţa privată.

11. Nu există lucruri obligatorii: Nu există regulamente, legi, edicte, contracte sau obligaţii.

12. Libertate: Participanţii sunt liberi să plece şi să vină în lipsa oricărui fel de persuasiune, constrângere, intimidare sau consecinţe. Nu există ierarhie: există, în schimb, îndeplinirea de bunăvoie a necesităţilor practice şi a îndatoririlor.

13. Caracterul comun: Recunoaşterea este o consecinţă a ceea ce a devenit cineva, mai degrabă decât un rezultat al titlurilor decernate, adjectivelor şi însemnelor.

14. Inspiraţional: Adevărul ocoleşte şi evită fascinaţia, seducţia şi teatralul.

15. Nematerialist: Adevărul este lipsit de nevoia lumească de îmbogăţire, prestigiu, fast sau edificii.

16. Autoîmplinire: Adevărul este deja întreg şi complet şi nu are nevoie de prozelitism sau de câştigarea de adepţi, discipoli sau de „membri semnatari” .

17. Detaşare: Nu există implicare în problemele lumii.

18. Blândeţe: Adevărul este identificabil de-a lungul unui gradient progresiv. Nu are „opus” şi, prin urmare, nu are „duşmani” care să îl pedepsească sau care să i se opună.

19. Nu sunt intenţionate: Adevărul nu intervine şi nici nu are o agendă pentru a propune, a aplica sau a promulga ceva.

20. Non-dualitate: Totul este dezvăluit în virtutea înclinaţiei intrinseci (karmice) din domeniul în care potenţialitatea se manifestă ca actualitate, mai degrabă decât ca şi „cauză” şi efect.

21. Linişte şi pace: Nu există „probleme” sau subiectivitate. Nu există dorinţa de a-i schimba pe ceilalţi sau de a se impune în societate. Efectul energiilor mai înalte este înnăscut şi nu este dependent de propagare sau efort. Dumnezeu nu are nevoie de ajutor, mai mult decât are nevoie gravitaţia de ajutorul unui măr care să cadă dintr-un copac.

22. Egalitate: Aceasta este exprimată prin reverenţă faţă de întreaga viaţă, în toate expresiile sale şi, în general, evită ceea ce este dăunător mai degrabă decât să i se opună.

23. Atemporalitate: Viaţa este înţeleasă ca fiind eternă, iar tot ce este de natură fizică este înţeles ca fiind temporar. Viaţa nu face obiectul morţii.

24. Mai presus de orice dovadă: Ceea poate fi „dovedit” este liniar, limitat şi un produs al intelectualizării şi al gândirii. Realitatea nu necesită încuviinţare. Realitatea nu este o achiziţie, ci o înţelegere pur spontană şi subiectivă în care poziţionările eului dual sunt abandonate.

25. Mistic: Originea adevărului este o strălucire spontană, radiaţie şi iluminare, ce reprezintă Revelaţia care înlocuieşte iluzia unui sine individual separat, eul şi gândirea acestuia.

26. Inefabil: De nedefinit. Subiectivitatea radicală este experienţială. Este o condiţie care o înlocuieşte pe prima. Astfel, în cadrul acestui eveniment, contextul înlocuieşte conţinutul – lipsit de temporalitate şi situat în afara timpului. Realitatea nu există în timp, nu este constituită din el, nu este superioară lui sau în afara lui şi nu are nici o legătură cu tot ceea ce se numeşte născocire a gândirii. De aceea, este superioară tuturor substantivelor, adjectivelor sau verbelor, tranzitive sau intranzitive.

27. Simplu: Se poate observa frumuseţea şi perfecţiunea intrinsecă a tot ceea ce se află mai presus decât înfăţişarea şi forma.

28. Afirmativ: Adevărul este superior opiniei şi demonstrabilului. Confirmarea are loc, pur şi simplu, prin cunoaşterea sa subiectivă; el este, totuşi, identificabil prin tehnicile de calibrare a conştiinţei.

29. Neoperativ: Adevărul nu „face” ceva şi nu „cauzează” ceva. El este totul.

30. Invitător: În contrast cu promoţionalul sau persuasivul.

31. Non-predictiv: Deoarece realitatea este neliniară, nu poate fi localizată sau codificată prin restrângerea formei, ca, de pildă, mesaje secrete, coduri, numere şi inscripţii, ori ascunsă în rune, pietre, dimensiunile piramidei, ADN sau în perii din nările unei cămile. Adevărul nu are secrete. Realitatea lui Dumnezeu este omniprezentă şi superioară codificărilor sau exclusivităţii. Codurile sunt dovezi ale imaginaţiei omului, nu ale capriciilor Divinităţii.

32. Nu este sentimental: Emoţiile sunt bazate pe percepţii. Compasiunea rezultă din discernerea adevărului.

33. Nu este autoritar: Nu există reguli sau ordine ce trebuie urmate.

34. Nu este egoist: Învăţătorii sunt respectaţi, dar ei resping adorarea propriei persoane sau ideea de a fi speciali.

35. Educaţional: Oferă informaţii în diferite formate si asigură disponibilitatea lor.

36. Independent: Nici mercantile, nici materialiste.

37. De-sine-stătător: Sunt complete fără a fi dependente de autorităţile exterioare sau istorice.

38. Natural: Lipsite de stări modificate de conştiinţă induse, sau de manipulări ale energiei prin mijloace artificiale (adică fără bizuire pe formă).

David. R. Hawkins Adevăr versus falsitate – cum le putem diferenţia

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/david-r-hawkins-adevar-versus-falsitate

Fiinţarea Sinelui şi fiirea lucrurilor #prezenta #rupertspira

Fragment din Prezenţa- vol.2 – Intimitatea Experienţei, Rupert Spira

Ceea ce simţim atunci când faţa noastră simte adierea vântului este o singură senzaţie. Totuşi, gândirea conceptualizează acest eveniment ca fiind alcătuit din două senzaţii diferite. Gândirea fragmentează această unică senzaţie în două obiecte aparente, vântul şi faţa. De fapt, nu există decât unul singur. Am putea denumi această nouă senzaţie, „vânt/faţă“.

Separarea „vânt/feţei“ în vânt şi faţă este o separaţie conceptuală care divide, în aparenţă, experienţa într-o faţă, adică „eu“ şi vântul, adică „non-eu“. În consecinţă, „persoana“ şi „lumea“ par să devină două entităţi sau obiecte distincte şi independente. Astfel, intimitatea continuă şi netulburată a Experienţei este fragmentată în două părţi aparente – un sine interior şi un obiect exterior, altceva sau lumea – care sunt imaginate unite printr-un act de cunoaştere, senzaţie sau percepere. Afirmăm, aşadar, „ştiu cutare şi cutare lucru“, „simt vântul“, „te iubesc“ şi „văd copacul“.

La vederea unui copac, însă, nu există un privitor şi nici ceva care să fie privit. Nu există un „eu“ interior care priveşte, nici un „copac“ exterior care să fie văzut. „Eul“ şi „copacul“ sunt concepte suprapuse de către gândire asupra realităţii Experienţei, care, în exemplul de faţă, ar putea fi numită, simplu, „a vedea“.

Numai gândirea este aceea care separă intimitatea continuă şi netulburată a experientizării, într-un subiect şi un obiect, într-un „eu“ care observă şi un „copac“ care este observat. Însă Conştienţa sau „eul“ şi realitatea copacului nu sunt două experienţe distincte. Sunt una singură.

„Eul“ şi „copacul“ constituie o singură Experienţă, tot aşa cum vântul şi faţa constituie o singură Experienţă. Nu există nicidecum un subiect sau un obiect al Experienţei. Există numai experientizare intimă, continuă şi netulburată. Am mai putea spune, eventual, că „eul“ aparent şi copacul aparent împărtăşesc aceeaşi realitate, sunt aceeaşi realitate. Ceea ce, aparent, le separă, nu este decât un concept, o idee.

Si, totuşi, această separaţie între cel care priveşte şi ceea ce este privit, nu are loc niciodată. Separaţia este o iluzie. Ea nu este niciodată experientizată.

Cu alte cuvinte, eu nu văd un copac. În experientizarea actului vederii, eu sunt copacul. Eu sunt realitatea acestuia. Singura substanţă prezentă în experientizarea copacului este faptul că îl vedem, iar vederea sau, la modul mai general, experientizarea, este însăşi Conştienţa, Sinele nostru.

Conştienţa care este vederea şi realitatea a ceea ce este văzut nu constituie două lucruri separate. Sunt unul şi acelaşi lucru.

Ar fi mai adecvat să spunem „eu copac-este“, adică „“eu“, Conştienţa, copac-este“.

Fiinţarea „eului“ şi fiirea „copacului“ îşi împărtăşesc Existenţa.

Fiinţarea Sinelui este şi fiirea lucrurilor.

Mintea, trupul şi lumea aparente sunt „eul“ care minte/trup/lume-este.

Toate marile religii se fundamentează pe această realizare. În creştinism, de exemplu, afirmaţia „eu şi Tatăl una suntem“ înseamnă exact acest lucru. Înseamnă că „eu“, Conştienţa care vede aceste cuvinte sau experientizează ceva chiar în acest moment, este una cu orice este experientizat, adică este una cu realitatea universului.

Înţelepţii sufi spun „nu există alt Dumnezeu în afară de Dumnezeu“. Hinduşii spun „Atman (Sinele individual aparent) şi Brahman (realitatea ultimă a universului) sunt unul şi acelaşi“. Budiştii afirmă „Nirvana şi Samsara una sunt“.

Aceasta nu reprezintă o Experienţă ieşită din comun, cunoscută numai de câţiva înţelepţi iluminaţi. Este Experienţa nemijlocită, intimă şi imediată a fiecăruia dintre noi, deşi este posibil ca ea să fi trecut neobservată.

De fapt, cunoaşterea acestei unităţi între „eu“ şi „lume“ este o Experienţă cât se poate de familiară. Este cunoscută sub numele de frumuseţe. Când suntem uluiţi de frumuseţea unui obiect sau peisaj, tot ceea ce ne distanţează sau ne separă de obiectul respectiv se dizolvă, iar în acel moment nemuritor, etern – deoarece mintea nu este prezentă acolo – realizăm identitatea noastră cu obiectul aparent.

Experientizarea frumuseţii este disoluţia „obiect-ităţii“ aparente a obiectului şi a „subiect-ităţii“ Sinelui nostru, lăsând loc numai intimităţii continue a experientizării.

Desigur, atunci când mintea revine, aceasta reconstituie sinele interior separat şi obiectul exterior separat, altceva sau lumea, iar noi suntem convinşi şi simţim, în consecinţă, că „eu“ privesc „peisajul“. Gândirea atribuie acum frumuseţea, peisajului şi în acest moment frumuseţea decade de la revelaţia naturii eterne care impregnează toate lucrurile aparente, la o însuşire relativă a minţii care aparţine numai anumitor obiecte, dar nu şi altora.

În acel moment iau naştere timpul şi distanţa sau „calitatea de a fi altceva“, care este o altă denumire a spaţiului, iar adevărata experientizare a frumuseţii este din nou ascunsă.

Atunci când se cunoaşte aceeaşi disoluţie între „eu“ şi un altcineva aparent, aceeaşi Experienţă este cunoscută sub numele de iubire. Fericirea, pacea, umorul şi inteligenţa reprezintă, toate, numele date experientizării acestei recunoaşteri nemijlocite a intimităţii continue a Experienţei. De fapt, toate numele date minţii, trupului şi lumii se referă, în ultimă instanţă, la această unică realitate.

De aceea se şi spune despre iubire, fericire şi pace că sunt necondiţionate şi absolute. Acestea nu depind de nimic altceva. Sunt întreţesute în alcătuirea oricărei Experienţe.

Odată ce „eu“ şi obiectul, altceva sau lumea au fost separate conceptual de intimitatea continuă a Experienţei, iubirea, fericirea, pacea, frumuseţea etc. inerente oricărei Experienţe par să fie ascunse şi, în consecinţă, sinele interior aparent purcede la căutarea acestora în aparenta lume exterioară.

Decizia de a căuta, cunoscută drept pace, fericire sau iubire, presupune întotdeauna recunoaşterea faptului că experienţa respectivă nu este divizată în două segmente – „eu“ şi „celălalt“, „eu“ şi „lumea“ – fie că este formulată în aceşti termeni sau în alţii. În mod asemănător, suferinţa implică întotdeauna uitarea sau ignorarea acestui simplu şi primordial element al Experienţei.

Fericirea este simpla dezvăluire a acestei ignoranţe. Nu este o nouă Experienţă. Nu apare şi dispare. Nu poate fi dăruită sau retrasă. Poate doar părea a fi uitată şi reamintită sau recunoscută. Este asemenea cheilor de sub ziar. Par să fie pierdute, însă ele s-au aflat acolo tot timpul.

În experientizarea păcii şi a fericirii, sinele interior şi lumea exterioară se dizolvă. În experientizarea iubirii, cel care iubeşte şi cel care este iubit se dizolvă.

De fapt, unica noastră experientizare a lumii şi a tuturor celorlalţi este alcătuită numai din cunoaştere, deci am putea spune că, în experientizarea păcii şi a fericirii, aparenta „altceva-itate“ şi exterioritate a lumii se dizolvă în înţelegerea noastră experienţială că nu există decât cunoaştere sau Conştienţă. Acestea sunt pacea, fericirea, iubirea şi frumuseţea.

Totuşi, numai mintea este aceea care crede că pacea, fericirea şi iubirea par a fi pierdute şi, apoi, par a fi regăsite.

Prezenţa nu se pierde niciodată pe sine însăşi.

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/prezenta-vol1si2-rupert-spira

Solitudinea #esentaautismului

Un curs în miracole ne învaţă un adevăr evident: „Amintirea lui Dumnezeu se manifestă într-o minte liniştită.” Altfel spus, legătura cu Dumnezeu sau cu eurile noastre spirituale se realizează în solitudine, în lipsa ataşamentului faţă de aglomerata şi neîntrerupta manifestare a lumii fizice. În eseul intitulat „Solitudinea în tradiţiile religioase”, reverendul Clair McPherson defineşte solitudinea ca „practica deliberată şi intenţionată de a sta singur”.

Rădăcina cuvântului autism o constituie grecescul „autos” sau „pentru sine însuşi”. Asta presupune o stare de solitudine în care individul se retrage în sine – asemănătoare spiralei concentrice a melcului cu cochilie sau a nautilului – devenind interiorizat, solitar în gândire şi faptă. Ca o curiozitate, definirea cuvintelor mănăstire şi monah izvorăşte din acelaşi cuvânt grecesc, care înseamnă „în singurătate” sau „de unul singur”. Ceva mai înainte am sugerat că, în ceea ce priveşte autismul, s-ar putea face o analogie între persoanele cu autism care trăiesc în tăcere şi persoanele care fac legământul tăcerii în vederea comuniunii şi a purificării spirituale.

Reverendul McPherson afirmă că solitudinea este o cerinţă necesară pentru acest gen de iluminare. Într-adevăr, la amerindieni, Căutarea Marii Viziuni este, prin tradiţie, o aventură individuală, un rit de trecere efectuat în scopul evoluării spirituale. În absenţa vorbirii, începe să se manifeste un nou vocabular: unul al gândurilor şi al presupunerilor, al ipotezelor, al imaginilor şi simbolurilor.

Acest gen de solitudine ar fi ideal dacă toată lumea ar încerca să îl obţină – atunci am relaţiona de la egal la egal. Trăirea într-o tăcere autistă, însă, nu este un act premeditat, aşa cum ar sugera-o definiţia: „practica deliberată şi intenţionată de a sta singur”.

Pentru multe persoane autiste care trăiesc în mutism, sentimentul de a poseda o personalitate autentică pare un deziderat de neatins. Barb Rentenbach, o scriitoare cu autism, şi-a descris personalitatea ca un gheţar pustiu unde până şi autiştii refuză să ierneze. Prin descoperirea unei alternative la exprimarea prin vorbire, Barb s-a văzut eliberată – compromisul la care tocmai m-am referit – de „un moratoriu interminabil şi de o durere usturătoare dată de lipsa de speranţă, prejudicii, mânie, probleme incontrolabile de comportament, frică şi o profundă singurătate.” Tot ea recunoaşte: „Cuvintele mi-au făcut cunoscut ţelul şi au îmblânzit cumplitul haos. Da, este ca şi când ai trăi într-un haos, eu l-am numit chiar iad.”

Aceste două extreme pun în mişcare un paradox circular dificil de imaginat. Pe de o parte, persoanele neurotipice aflate în căutarea realizării spirituale doresc să adopte o solitudine yoghină pentru a se bucura de binefacerile ei spirituale, însă, pentru a fi asimilaţi în lumea neurotipicilor, persoanele cu autism trebuie să iasă dintr-o tăcere asemănătoare – cea pe care Barb Rentenbach o numeşte iad – pe care neurotipicii avansaţi ca nivel de spiritualitate se străduiesc să o obţină!

Oare nu avem aici, în acest continuum, un compromis neurotipic dat de modul în care ne aşteptăm ca persoanele cu autism să se alăture lumii „reale” (în loc să se retragă în cămăruţele concentrice ale nautilului)? Sugestiile lui Barb – o contopire în pace a sufletelor omeneşti – aduc lămuriri pentru oricine este dornic să înţeleagă modul de viaţă al celor care adastă în tăcerea nomadă a gheţarului autist:

„Noi nu încercăm să ne ascundem. Voi vă folosiţi, în căutare, simţurile limitate şi de aceea umanitatea noastră apare ca fiind disimulată. Staţi nemişcaţi. Fiţi tăcuţi. Fiţi pur şi simplu. De pe gheţar, noi vă remarcăm prezenţa. Observăm tot ce ţine de voi. Exprimarea verbală este obstacolul din calea prieteniei dintre noi – nu luciditatea sau inteligenţa. Noi nu vorbim limba voastră, dar voi puteţi vorbi pe limba noastră. Staţi nemişcaţi. Fiţi tăcuţi. Fiţi pur şi simplu. Iar acum, fiţi cu noi. Limbajul nostru tăcut şi invizibil este uşor de deprins. Simţiţi asta? Bine aţi venit! Prietenia noastră tocmai a început.”

Fragment din Esenţa autismului, Willian Stillman

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/esenta-autismului-william-stillman-cartea-daath