Mesia #sinele #davidrhawkins

„Un adevărat mesia ar calibra la un nivel foarte înalt, cel puţin peste 700, cel mai probabil în marjele superioare ale nivelului 800 sau 900. Adevăratul purtător al luminii este umil, sincer şi nu are nevoie de adoraţie. Unicul dar al adevăratului profet este expunerea adevărului. Avatarul reflectă acest adevăr. Cu toate acestea, religia tinde să proslăvească mai degrabă mesagerul decât mesajul. De fapt, în numele mesagerului, adevărul este adesea călcat în picioare, în praful sau sângele de pe câmpul de bătaie.

Adevăratul mesia aduce bucurie, speranţă, eliberare şi salvare întregii omeniri care urmează mesajul şi puterea mesajului.

Mesia aduce o nouă viziune a adevărului şi înalţă nivelul conştiinţei întregii omeniri prin reafirmarea contextului Divinităţii, ca Sursă eternă a întregii vieţi. Avatarul, mesia, înţeleptul iluminat, salvatorul, Iisus sau Buddha – cu toţii sunt reflecţii ale Divinităţii. Aceste ferestre ale lui Dumnezeu transmit puterea şi compasiunea Sa, cuprinzând toată omenirea pentru a-i reda energia înviorării spirituale şi pentru a-i aduce speranţă nouă şi bucurie. Astfel, adevăratul mesia, avatarul sau marele învăţător aduc o reînnoire credinţei şi păcii pentru viitorul tuturor. „

” După cum dezvăluie cercetarea spirituală kinesiologică, Iisus nu a avut alte vieţi umane anterioare, ci a coborât direct din Rai. Scopul său era acela de a revela adevărul Realităţii lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Cerurilor, iar misiunea sa era salvarea omenirii.

Potrivit aceleiaşi metode de cercetare, un salvator este necesar pentru toţi oamenii care calibrează sub nivelul 600. Prin contrast, scopul lui Buddha, care avusese multe vieţi anterioare, era acela de a dezvălui calea către Iluminare, adică de a atinge nivelul 600 sau cele superioare acestuia. Astfel, Buddha amintea reîncarnări anterioare şi scotea în evidenţă lecţiile karmice, precum şi importanţa evitării karmei negative (păcatul), ce ar împiedica sufletul să ajungă în Rai după moartea fizică.

Căutătorii mai evoluaţi, din punct de vedere spiritual, aleg virtutea şi Raiul mai degrabă din dragoste pentru Dumnezeu, decât din pura evitare a păcatului din teamă sau vinovăţie. Dacă păcatul înseamnă, în primul rând, ignoranţă plus instinct animal, este contraproductiv să îl „urăşti“, devenind astfel prins într-o altă poziţionalitate a eului.”

Fragmente din Sinele: Realitate şi Subiectivitate , David R.Hawkins, M.D., Ph.D.

Darul spiritual: viaţa în formă umană

Deşi, în mod obişnuit, se consideră că creştinismul nu face referiri la karmă, acest lucru nu este adevărat. Face acest lucru, numai că nu foloseşte termenul ca atare. Creştinismul ne învaţă că păcatul şi virtutea au consecinţe foarte diferite pentru suflet după moarte. Aceasta cuprinde nu numai alternativele karmice ale raiului şi iadului, ci şi purgatoriul. În plus, o învăţătură tradiţională susţine că omul „s-a născut în păcat” ca urmare a izgonirii din rai a lui Adam şi a Evei şi că este, de aceea, afectat karmic prin cedarea în faţa tentaţiei şi refuzul de a se supune lui Dumnezeu. În consecinţă, iertarea lui Dumnezeu este reprezentată de apariţia unui mântuitor, născut de dragul răscumpărării păcatelor omului. Aşa cum a afirmat Iisus: „Nimeni nu ajunge în rai decât prin Mine.” În buddhism există Ţara Lotusului (Raiul), unde un aspect al lui Buddha vorbeşte ca un avocat. Într-o altă cultură şi în alte vremuri Krishna a afirmat, la rândul lui, că cei care îl venerează şi îl iubesc pe Dumnezeu – indiferent cum l-ar numi -, sunt „ai Mei şi dragi Mie”. Este aceeaşi învăţătură care apare şi în Psalmul 91.

Darul spiritual cel mai însemnat al existenţei umane este oportunitatea ca, prin opţiunea făcută de liberul arbitru al fiecăruia, Divinitatea poate fi îmbrăţişată sau respinsă indiferent de numele prin care este cunoscut Dumnezeu. Astfel, viaţa în formă umană şi permisiunea de a se încarna în forma aceasta sunt daruri de nepreţuit prin ele însele, aşa cum a arătat Buddha.

Treburile lumii sunt percepute şi interpretate în concordanţă cu nivelul individual al conştiinţei. De aceea, lumea poate părea dramatică, tristă, plină de nefericire, cauzatoare de teamă sau, dimpotrivă, atractivă, pasionantă şi provocatoare. La pragurile superioare ale nivelului de 500 ea este privită cu compasiune şi percepută ca frumoasă. La 600, este văzută ca plină de pace, iar la 700, aşa cum a spus Ramana Maharshi, „Lumea pe care o „vedeţi” (adică lumea percepută) nici măcar nu există; lăsaţi-o, aşadar, în seama lui Dumnezeu”.

Viaţa umană reprezintă o oportunitate spirituală majoră pentru conştiinţă, ca să evolueze şi chiar să atingă Iluminarea.

Este o expresie a darului vieţii prin care se poate, în final, ajunge la realizarea Sinelui. Viaţa temporală lumească este trecătoare şi de scurtă durată, însă consecinţele sale se întind pe o perioadă foarte îndelungată. Cel mai bine este, aşadar, să preţuiţi, cu recunoştinţă, această oportunitate. Strădania spirituală este, în sine şi prin sine, o expresie a aprecierii acestui dar al vieţii.

Fragment din volumul

Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu – non-dualitate devoţională, David R. Hawkins M.D., Ph.D.

Frica şi religia – David R.Hawkins

Frica şi religia

Fragment din Capitolul 5 al volumului Transcenderea nivelurilor conştiinţei – Scara spre iluminare de David. R. Hawkins – 

Frica apare prin conştientizarea consecinţelor viitoare ale păcatelor, erorilor şi abaterilor noastre de la morală, care pot fi temporare sau pe termen lung. Există o teamă faţă de Judecata Divină, ca şi faţă de reprezentarea antropomorfică a unui Dumnezeu supărat sau chiar răzbunător. Cu cât viziunea despre Dumnezeu este mai primitivă, cu atât mai înspăimântătoare sunt şi imaginile. Sentimentele de frică sunt asociate şi combinate cu vinovăţia şi cu spectrul pedepsei – sau chiar al Iadului însuşi. Toate acestea sunt amplificate prin sistemele de credinţă mitologice, care devin parte integrantă din cultura respectivă.

Cu cât nivelul conştiinţei este mai înalt, cu atât este mai redusă teama de Dumnezeu. În mod tradiţional, omul este descris ambiguu, ca fiind deopotrivă inocent prin ignoranţă (“nu ştiu ce fac”) şi vinovat prin instinctele animalice ale eului. Ignoranţa este intrinsecă structurii şi limitelor eului / minţii dualiste care, din cauza dezvoltării sale limitate, nu poate să discearnă între aparenţă şi esenţă. Astfel, în absenţa unui Mântuitor, Avatar sau Mare Învăţător, umanitatea s-ar afla într-un mare dezavantaj. Chiar şi religiile însele  tind să fie în conflict, exceptând principiul monoteismului. În consecinţă, fiinţa umană se află în conflict, expusă riscului, şi pradă tentaţiilor care vin atât din interior, cât şi din exterior.

Religiile iudeo-creştină şi islamică oferă soluţii pentru izbăvire şi mântuire, în timp ce budismul şi hinduismul accentuează evoluţia spirituală de la limitele eului linear la  nivelurile non-lineare mai înalte ale identificării spirituale. Oricare ar fi contextualizarea, consecinţele păcatelor/rătăcirilor/limitărilor/ignoranţei sunt contrabalansate de Iertarea, Iubirea şi Compasiunea Divină.

Din studiile efectuate asupra conştiinţei reiese clar că soarta sufletului reprezintă mai degrabă consecinţa alegerilor şi deciziilor fiecăruia dintre noi decât răzbunarea unei divinităţi mânioase. Astfel că, asemenea unui dop de plută care pluteşte pe mare şi care se ridică în acord cu propria sa capacitate de flotabilitate, sau a piliturii de fier care se deplasează automat într-un câmp magnetic universal, aşa şi fiecare spirit îşi determină propria poziţie evolutivă în contextul non-linear al câmpului infinit al conştiinţei.

Justiţia divină este înnăscută şi independentă, apărând ca o consecinţă a Creaţiei însăşi. În plus, omniprezenţa generală a Totalităţii include permanent opţiuni de salvare. Dreptatea lui Dumnezeu este astfel perfectă, pentru că permite atât o libertate deplină, cât şi posibilitatea evoluţiei conştiinţei şi a conştientizării spirituale. (Cele de mai sus calibrează la nivelul 945; prin contrast, reprezentările antropomorfice ale lui Dumnezeu calibrează abia la nivelul 75).