Bullying #NOIinsecolulXXI

De unde atâta dragoste când tot ce poţi tu să oferi e corpul ăla? Şi-l mai dai şi la jumătate de preţ! De-abia m-am putut abţine… Dar, cine ştie, poate până la bac i se mai leagă sinapsele… dacă au de ce, că-i vai de capul ei.

[hmm, acceptabil. Sau poate prea dur?…]

[și până la urmă, nu asta-mi doresc? Să fie cât se poate de dur?!…]

Nu-mi place fontul ăsta, mă enervează.

Nu-mi place fontul ăsta, mă enervează.

Nu-mi place fontul ăsta, mă enervează.

Poate ar trebui să găsesc ceva ca scrisul de mână… diccriticele!

Poate ar trebui să găsesc ceva ca scrisul de mână… dicriticele! Uite cu ce-mi pierd eu vremea!

[trebuie să mă hotărăsc dacă pun sau nu pun date!!! Cred, totuşi, că ar trebui. Nu ar fi prea logic ca tot romanul, toate poveştile să fie scrise dintr-o suflare, într-o singură zi. Sau da. Sau, dacă renunţ la ideea de a fi doar un jurnal în care se povesteşte totul… atunci…

Trebuie să fac schema relaţiilor dintre personaje! Că tot adaug, şi adaug…]        

Îmi spunea că-s o ciudată, că nu-s capabilă să mă integrez în grupul lor de căcat. Repeta încontinuu: Katerina, eşti un nimic şi-asta o să fii toată viaţa ta!

Nu am înţeles niciodată dorinţa ei acerbă de afiliere la grup. Probabil că ştie că ea e un nimic fără grupul ăla. Cam despre asta-i bullying-ul din şcoli: persoane pline de frustrări şi răutate care-şi văd în mod inconştient propria reflexie în alţi oameni şi-ncep să enumere tot felul de aberaţii la adresa lor, neştiind că toate pornesc, de fapt din propriul lor interior. Un interior stricat, erodat de invidie şi vulnerabilitate în faţa inferiorităţii. Sunt oameni extraordinar de slabi, care se luptă în fiecare zi cu neajunsurile realităţii lor, cu traumele din copilărie, cu faptul că nu pot schimba nicicum cine sunt ei, de fapt. Se urăsc pe ei înşişi, iar celorlalţi le dau impresia de perfecţiune, asta întotdeauna prin umilirea altora. „Victime ale societăţii”. O societate bolnavă în care libera exprimare provoacă durere. Una foarte reală!

[aici poate că ar trebui să continui ideea cu victimizarea]

Asist uneori la nişte scene de nedescris. De parc-aş trăi în trecut, în mentalităţi uitate, pline de conformism şi ură. Victimele bullying-ului fac sacrificii nenumărate pentru a nu ceda în faţa agresorilor, în faţa judecăţilor şi a opiniilor lor al căror simplu argument este dreptul la libera exprimare. Trăiesc zi de zi cu oameni care fac compromisuri ca să se menţină întregi, care duc lupte interioare de acceptare şi înţelegere. Oameni incapabili să mai lege vreo legătură pentru că-s ei mult prea dezbinaţi, desfăcuţi în bucăţi, umiliţi. Oare chiar nu există cineva în universul ăsta care să unească forţele interioare despre care povesteşte toată lumea?

Şi când crezi că te-ai adunat de pe jos, vine Andrei şi face ce vrea din tine.

[încă mă gândesc dacă să rămână personaj masculin. nu vreau să pară că am ceva cu bărbații, în general. dar… ok, oprește-te: vorbeam despre bullying.]

Pentru că Andrei are dreptul la libera exprimare. Cine e Andrei? Cine să fie? Nici el nu ştie cine e sau dacă e ceva, dar dacă faci sondaj în clasa noastră, e un nemernic. Îi citeşti în ochi dorinţa de răzbunare. Nu ştie nimeni pe ce anume vrea să se răzbune, dar observă toţi răutatea din privirea lui. Ca şi când suntem noi de vină că nu-i el fericit. Şi până la urmă, care-i faza şi cu fericirea asta? Faptul că eşti un trist şi n-ai habar cât de zdrobit eşti pe interior îţi dă dreptul să îi distrugi şi pe ceilalţi? Niciodată n-am înţeles asta. Cum primesc toţi drepturile astea, frate?! Cine le dă lor dreptul să scoată pe gură cuvinte atât de urâte şi-atât de mari? Când ei sunt atât de mici, purici! Trăim într-o societate plină de indivizi nesemnificativi care se-aşteaptă să fie respectaţi pentru simplul fapt că se impun prin idei mediocre. Sau forme mediocre, dacă eşti Miruna. Sau mai rău, prin aparenţe superficiale, ca Lia. N-am văzut om căruia să-i pese mai mult de ce spune lumea. E absolut absurd să ajungi sclavul majorităţii şi să pretinzi că, de fapt, ai propriile principii şi valori după care te conduci ca fiinţă independentă. Serios?! O ştiu pe Lia din clasa a 5-a şi nu există zi în care să nu fi trăit după ce-i spun ceilalţi. Plină de aere şi ifose, de parcă toată lumea-i aparţine, când, în realitate, lucrurile stau total altfel. E ştearsă. E fadă. E fără caracter.

 [ hmm, o temă bună: frica de a fi tu însuţi. Cum se face c-am ales-o fix pe asta?! J Nu te mai gândi acolo. Important e să termini odată schița romanului. ]

30.10.2019

Azi am văzut un clip cu un lan de lavandă. Ce stare trebuie să ai acolo, înconjurat de-atâta mov… Mi-ai apărut în minte. Firesc, nu? Şi paradoxal, în acelaşi timp. Cum se face că-mi eşti haos în gânduri, dar linişte în suflet?

pășim în lanul de lavandă

mâna ta stângă îmi mângaie fruntea

resimte miile de sărutări

și infinita grijă ce mi-o porţi,

copil fiind.

pășim în lanul de lavandă

te iert că n-ai iubit pân’la final

rămâne să-mi surprind în suflet

dorul de înc-o-mbrățișare

la apus

pășesc în lanul de lavandă

unde e liniștea?

mireasma eternității îmi cuprinde gândul

și-ncepe a zbura spre tine

spre ale noastre vechi neliniști

pășesc în lanul de lavandă.

îmi sunt eu liniște în haos.

sunt un copil, mă joc de-a viața.

tu încă-mi ești aici.

Fragment din Caietul Antoniei, volumul 3 al seriei NOI în secolul XXI

#opinii Bogdan Dragomir

Bogdan Dragomir, absolvent al Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din București, fost membru al Grupului Coral SONG, dirijat de Ioan Luchian Mihalea și membru al Cvintetului LUCHIAN, artist liric și solist al Corului Naţional de Cameră MADRIGAL, dirijat de Maestrul Marin Constantin, muzician și jurnalist la Radio România Regional, realizator de emisiuni muzicale, abordează în prezentarea cărţii “După ani şi ani – povestiri din spatele scenei” şi a personalităţii autorului Adrian Ordean, o perspectivă complexă, fără a omite o realistă privire asupra muzicii româneşti din prezent, şi-n special asupra difuzării sale, o perspectivă asupra identităţii culturale româneşti în pericol de a se pierde.

“Adi Ordean este un om supărător de modest. Ar trebui să îl privim de foarte multe ori, poate dimineaţa la cafea, să-l ascultăm şi să-nvăţăm fiecare de la el, pentru că dacă Adi Ordean este atât de modest după o asemenea carieră, înseamnă că mulţi dintre artiştii de astăzi ai României au nişte probleme mari.“

Opiniile #Calearenuntarii

Dacă analizăm opiniile, vom vedea că acestea sunt câtă frunză şi iarbă. Omul de pe stradă are o mulţime de opinii despre o mulţime de subiecte, opiniile sale se schimbă de la un moment la altul şi pot fi influenţate de orice tendinţă trecătoare a modei, de propagandă sau de diverse capricii. Opinia „la modă“ astăzi este opinia desuetă de mâine. Opinia pe care o avem dimineaţa este deja perimată până spre după-amiază.

Ne putem întreba: „Oare chiar ţin să devin mai vulnerabil la atacuri, identificându-mă atât de mult cu aceste gânduri trecătoare pe care le consider „ale mele“?“ Toată lumea are o opinie despre orice. Şi ce-i cu asta? Analizând calitatea acestor opinii, vom înceta să le mai acordăm atâta importanţă. Examinându-ne viaţa retrospectiv, vom vedea că fiecare greşeală de-a noastră s-a bazat pe o opinie.

Vom fi mai puţin vulnerabili dacă ne vom plasa gândurile, ideile şi convingerile într-un context diferit. Le putem privi ca pe nişte idei care ne plac sau ne displac. Anumite gânduri ne fac plăcere şi atunci ne plac. Însă nu este nevoie să pornim o cruciadă pentru ele doar pentru că le agreăm astăzi. Ne place un anumit concept atât timp cât se dovedeşte util pentru noi şi ne produce bucurie. Fireşte că ne debarasăm de el cu destulă uşurinţă când încetează să mai constituie o sursă de satisfacţie pentru noi. Când ne vom analiza opiniile, vom vedea că cele care le conferă o anumită valoare sunt în primul rând emoţiile.

În loc să simţim mândrie faţă de ceea ce gândim, de ce nu am încerca doar să iubim aceste gânduri? De ce nu am iubi un anumit concept datorită frumuseţii sale, datorită faptului că el constituie o sursă de inspiraţie pentru noi sau pentru că ne este util? Dacă privim gândurile în acest fel, nu mai avem nevoie de orgoliul dat de a „avea dreptate“. Dacă privim astfel atât preferinţele cât şi aversiunile noastre, nu mai suntem înclinaţi spre ceartă. Dacă, de exemplu, ne place muzica unui anumit compozitor, nu mai simţim nevoia să-i luăm apărarea. Am putea spera să-i placă şi partenerei/partenerului nostru însă, în caz contrar, lucrul cel mai rău care s-ar putea întâmpla ar fi să simţim o uşoară dezamăgire pentru că nu putem împărtăşi cu altcineva o activitate pe care o preţuim şi care ne aduce bucurie.

Dacă încercăm să procedăm în acest fel, vom constata că oamenii nu ne mai atacă preferinţele, aversiunile sau conceptele. În locul reacţiei defensive, aceştia vor obţine din partea noastră apreciere. Vor înţelege că apreciem anumite lucruri şi că de aceea gândim cum gândim. Vor înceta, însă, să ne mai critice sau să ne atace. În cel mai rău caz, poate că vor glumi la adresa atitudinii noastre sau vor fi derutaţi de aceasta. Atunci când mândria nu este prezentă, atacul este absent.

Acest principiu este cu atât mai valabil în domenii precum politica şi religia, care au vocaţia istorică de a stârni discuţii în contradictoriu, însă aceste diferende pot fi depăşite în cercurile înalte ale societăţii. Vom constata şi că, dacă ne iubim religia, oricare ar fi aceasta, nu ne va ataca nimeni sub acest pretext. Dacă, însă, acţionăm din orgoliu, va trebui să evităm cu totul acest subiect pentru că mânia – ca produs secundar al mândriei – îşi va face repede apariţia. Când apreciem ceva cu adevărat, înălţăm acel lucru cu mult peste nivelul degradator al unei certe pe tema respectivă.

Ceea ce venerăm şi preţuim cu adevărat este protejat de însăşi veneraţia noastră. Dacă spunem cuiva că facem un anumit lucru pentru că acesta ne face plăcere, persoanei respective nu-i rămân prea multe de spus, nu-i aşa? Dacă, însă, dăm de înţeles că facem lucrul în cauză pentru că aşa este corect, vom vedea cum interlocutorului nostru îi sare muştarul pentru că are şi el un punct de vedere asupra a ceea ce este corect.

Fragment din Capitolul 9: Mândria

Letting Go-Calea renunțării – David R.Hawkins M.D.,Ph.D.