Braţul unui copil #ochiulsinelui

Este arma inocenţei, de care se tem cel mai mult legiunile întunecate ale lumii, pentru că ea demască deghizările prin care acestea îşi menţin influenţa asupra a peste şaptezeci şi opt de procente din populaţia lumii.

Renaşterea lui Hristos – marea, proorocita a doua venire – înseamnă, dintr-un punct de vedere spiritual, înlocuirea falsităţii prin adevăr, a întunericului prin lumină, a ignoranţei prin conştienţă.

Semnificaţia lui Krishna, Buddha, Hristos şi Allah nu a constat în prezenţa lor personală pe Pământ, ci în adevărurile pe care ei le-au dezvăluit şi expus, precum şi în nivelul energetic ridicat care însoţea învăţăturile lor. Toate fiinţele iluminate spuneau mulţimii să ignore personalitatea sau „persoana“ lor, în schimb să se concentreze asupra învăţăturii. Într-un mod tipic pentru neînţelegerile şi distorsionările care domină religiile, omenirea face întocmai opusul – venerând persoanele şi locurile vizitate de acestea, datele şi momentele istorice, dar ignorând învăţăturile.

Prevalenţa învăţăturilor lui Hristos/Buddha/Krishna/Avatar pare a fi semnalată de recenta tranziţie a nivelului conştiinţei umanităţii de la valoarea negativă de 190 la actualul nivel de 207 (traversând, prin urmare, linia Adevărului şi Integrităţii, situată la nivelul 200). Semnificaţia acestui eveniment major, petrecut pentru prima dată în istoria umanităţii, nu poate fi trecută sub tăcere.

Prin analogie, noi ştim că la nivel fizic, o schimbare de numai câteva grade a temperaturii globale are efecte profunde asupra întregii planete şi asupra a tot ceea ce înseamnă viaţă.

Dacă a doua venire a lui Hristos trebuie să fie dezvăluită de un semn, atunci acest semn a apărut deja – foarte recent. Fără îndoială, este vorba tocmai de această schimbare profundă, de la falsitatea ce denatura conştiinţa omenirii, la adevăr, cu toate implicaţiile şi promisiunile sale pentru întreaga omenire.

Este posibil ca braţul unui copil să ne poată dezvălui prima lumină a unor noi zori ai civilizaţiei. S-a spus că omul este condus spre Dumnezeu şi spre rai de inocenţa copiilor. În realitate, singura cale prin care putem deschide uşa spre adevăr trece prin inocenţa copilului din noi.

Inocenţa copilului rămâne netulburată în cadrul conştiinţei tuturor. Ea constituie „structura“ de bază a conştiinţei însăşi. Se poate face o analogie cu hardware-ul, care nu este modificat sau influenţat cu nimic de softul procesat de computer, exact aşa cum aparatul fotografic nu este afectat de imaginile transmise prin lentilele sale.

David. R. Hawkins – Ochiul Sinelui, de care nimic nu se poate ascunde

Sfântul – Înţeleptul iluminat #ochiulsinelui

Î: Există vreo diferenţă observabilă între un sfânt şi un înţelept iluminat?

R: Da, ar putea fi. Calea purificării şi perfecţionării spirituale conduce la o personalitate care este privită ca fiind mai „sfântă“ sau pură. Prin contrast, înţeleptul iluminat nu are nici un interes pentru corp sau personalitate şi astfel, poate părea ca fiind mai aspru sau chiar neglijent pentru o persoană obişnuită.

De exemplu, Nisargadatta Maharaj (posesor al unui nivel al conştiinţei de peste 700), fuma enorme ţigări indiene şi bătea în masă când devenea emoţionat, expunându-şi astfel personalitatea obişnuită. Un maestru Zen poate fi extrem de aspru şi tăios; cu toate acestea, dragostea este aceeaşi în toţi, doar se exprimă în mod diferit.

Î: Atunci, acţiunea de a ne perfecţiona corpul şi personalitatea constituie doar o pierdere de vreme?

R: Nu este decât o diversiune şi o eroare de accentuare.

Corpul este un produs al naturii şi ceea ce face el nu prezintă nici un interes. Mintea şi personalitatea sunt produsele mediului social, influenţei familiale şi programării culturale. O persoană rafinată şi cultă este un bun social agreabil şi valoros, dar nu este Sinele. Pe măsură ce ne apropiem de iluminare, devine evident faptul că sinele nu este Sinele, cu toate că este inclus în acesta.

Î: Care dintre căile spirituale este cea optimă?

R: Există două moduri de a călători – fie o rută directă către destinaţie, fie o excursie de relaxare în care se explorează peisajul şi se vizitează toate punctele de atracţie turistică. Majoritatea căutătorilor spirituali se află pe calea tihnită, chiar dacă ei nu realizează acest lucru. Aceasta reprezintă, fără îndoială, cea mai bună cale pentru mulţi oameni. Nu este nici greşită şi nici nu reprezintă o pierdere de vreme; ea este, pur şi simplu, calea care  li se potriveşte cel mai bine.

În realitate, timpul este doar o iluzie şi o aparenţă. Din momentul în care ţelul spiritual este ales, nu mai există „timp“ pierdut. De fapt, nici nu contează dacă iluminarea durează o mie de vieţi sau una singură. În final, este acelaşi lucru.

Din Cap.18, Adevăr şi eroare

David. R. Hawkins Ochiul Sinelui – de care nimic nu se poate ascunde