Învăţătorul interior #davidrhawkins

A privi în tine însuţi este mai curând o atitudine decât o tehnică sau o practică spirituală. Acest lucru înseamnă să părăseşti fascinaţia faţă de conţinutul minţii şi faţă de lumea pe care o reflectă aceasta. Această detaşare poate fi resimţită la început ca o posibilă pierdere, ca şi cum ne-am afla în faţa morţii lumii şi a tuturor promisiunilor acesteia. O asemenea moarte poate fi experimentată pasiv, dar nu este altceva decât trecerea unei iluzii.

În realitate, nu de pierderea lumii ne temem, ci de plictiseală. Însă, sentimentul plictisului trece atunci când recunoaştem faptul că el este numai o consecinţă a asocierii noastre cu trecutul sau viitorul; astfel, eul este singurul care se poate plictisi. Eul doreşte noutatea şi este complet dependent de ce se va întâmpla în „continuare“.

din Ochiul Sinelui – de care nimic nu se poate ascunde – David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Î: Cine este cel care-ţi scrie cărţile sau cel care-ţi susţine seminariile?

R: Întrebarea în sine este greşită. Este mai corect să se întrebe „ce”, în loc de „cine”. În Realitate nu există un „cineva”, ci o însuşire sau o capacitate supraindividuală, autonomă şi spontană. Intenţia catalizează potenţialitatea să devină realitate.

Realitatea/Sursa este Învăţătorul interior, care este Prezenţa Sinelui. Verbalizarea este rezultatul utilizării capacităţii intelectuale a minţii pentru servirea Minţii. Suveranitatea îi aparţine Minţii, pentru care mintea verbalizată nu este decât o simplă unealtă pragmatică.

Cunoaşterea este nonlineară, însă elucidarea ei, din considerente de comunicare umană, este lineară. Totuşi, simultan există şi un nivel de comunicare nonverbală, care îi facilitează ascultătorului înţelegerea. Aceasta are loc prin intermediul cărţilor scrise şi cu atât mai mult în prezenţa învăţătorului.

În Învăţător, Cunoscătorul este Cunoscutul. În gândirea obişnuită, cunoscutul şi cunoscătorul sunt distincţi. Într-un Învăţător nu există dualitatea Cunoscătorului, fiindcă, în virtutea identităţii, ei sunt unul şi acelaşi. Sinele oferă răspunsul la întrebări; nu le preia de la „altcineva”. Cunoscătorul/Sinele este iniţiatorul/sursa vorbitorului.

din Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu – non-dualitate devoţională

eul şi mirajul puterii #ochiulsinelui

Eul nu constituie altceva decât o sumă de poziţionalităţi ţinute laolaltă de vanitate şi teamă. El este îndepărtat prin smerenia radicală care îi subminează propagarea.

O altă sursă a puterii eului constă în credinţa că el ar constitui sursa înţelegerii şi a supravieţuirii noastre. Îl privim ca pe o interfaţă a noastră cu lumea, ca pe elementul de legătură care, asemenea unui ecran de televizor, ne aduce lumea şi semnificaţia sa. Ne temem că fără el suntem pierduţi.

De-a lungul vieţii noastre, eul/sinele a constituit punctul central al atenţiei şi strădaniei noastre. Prin urmare, investiţia emoţională în el a fost enormă. Eul constituie deopotrivă sursa şi obiectul strădaniei noastre; lui îi atribuim întreaga gamă a sentimentelor, pierderilor, acumulărilor, victoriilor sau tragediilor umane. Devenim obsedaţi de eu şi ne îndrăgostim de această entitate, de rolurile sau de vicisitudinile sale. Volumul mare de investiţii pe care le facem în acest sine îl fac să pară prea valoros pentru a renunţa la el. Suntem ancoraţi în el prin toţi anii de familiaritate intimă, prin speranţele, aşteptările şi visele noastre. Ne ataşăm de acest „eu“ pentru că îl considerăm a fi centrul experienţei vieţii înseşi.

Şi, după această enormă investiţie de-o viaţă în ceea ce credem că ar fi sinele nostru real, apare la orizont spectrul morţii. Informaţia îngrozitoare că acest „eu“ este destinat să se sfârşească pare incredibilă. Perspectiva morţii, care implică un sfârşit definitiv al acestui „eu“ pare nedreaptă, bizară, ireală sau tragică. Ne face să fim serioşi sau înfricoşaţi. Suntem puşi în faţa situaţiei de a retrăi întreaga panoplie a emoţiilor încercate ca o consecinţă a vieţii – numai că, de data aceasta din perspectiva morţii.

Renunţarea la concentrarea exclusivă asupra eului/sinelui ca scop principal al nostru implică abandonarea tuturor ataşamentelor şi vanităţilor. Astfel, ajungem, în cele din urmă, faţă-n faţă cu principala funcţie de control a eului, cea de a-şi asigura continuitatea şi supravieţuirea. Prin urmare, eul se cramponează de toate facultăţile sale deoarece scopul lor principal, acela de a-i asigura supravieţuirea, constituie „raţiunea“ fundamentală a obsesiei sale de a aduna, câştiga, învăţa, de a se alia şi a acumula posesiuni, informaţii şi aptitudini. Eul posedă un număr nesfârşit de scheme pentru a-şi mări şansele de supravieţuire – unele grosolane şi evidente, altele subtile şi ascunse.

Pentru o persoană obişnuită, toate cele de mai sus par formidabile şi cam pesimiste. Totuşi, pentru cei implicaţi într-o lucrare spirituală avansată, veştile bune sunt evidente. În realitate, eul/sinele nu trebuie deloc să moară; viaţa nu se sfârşeşte, existenţa nu încetează; nu există nici vreun destin oribil sau tragic căruia să-i punem capăt. Aşa cum stau lucrurile şi în cazul eului însuşi, întreaga poveste este imaginară. Nu trebuie să distrugem eul şi nici măcar să încercăm acest lucru. Singurul lucru pe care trebuie într-adevăr să-l facem este să abandonăm identificarea cu eul ca şi cum acesta ar fi sinele nostru real!

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/david-r-hawkins-ochiul-sinelui-de-care-nimic-nu-se-poate-ascunde-cartea-daath

Eul-personalitatea #ochiulsinelui

Omul este atât de obişnuit să se îngrijoreze, să se teamă, să încerce sentimentele remuşcării, vinovăţiei, conflictului şi tristeţii, încât aceste stări negative au devenit nu doar acceptate, ci şi asumate vieţii normale, laolaltă cu emoţiile, atitudinile şi sentimentele lor negative adiacente. Omenirea (pacientul) este sfătuită să caute un terapeut pentru a se „împăca cu aceste sentimente“. Dar mult mai benefic decât a ne „împăca“ cu aceste produse ale iluziei, ar fi să le lichidăm – prin simpla dezvăluire a faptului că sursa lor nu este alta decât percepţia.

O stare cu adevărat „normală“ a conştiinţei este una liberă de orice negativitate, fiind plină de bucurie şi iubire. Orice altceva este fundamentat pe iluzie şi pe distorsiuni perceptuale. Faptul că boala predomină într-o societate nu înseamnă că boala constituie şi o condiţie normală. De-a lungul istoriei, asemenea lucruri au predominat în societate şi au cauzat dispariţia unei mari părţi a omenirii, dar acest lucru nu înseamnă că avem de-a face cu o condiţie normală. Chiar şi ciuma a dispărut în cele din urmă.

Eul nu vrea să se schimbe sau să fie schimbat în ciuda suferinţelor, temerilor şi regretelor sale. El se cramponează de idea de a fi „drept“ cu orice preţ, păzindu-şi gelos şi vigilent propriile-i convingeri. De fapt, el nu este un duşman ce trebuie nimicit, ci un pacient ce trebuie vindecat. De fapt, Eul este bolnav, el suferă de iluzii intrinseci în însăşi structura sa. Revenirea la sănătate presupune doar umila disponibilitate. Adevărul devine autorevelat: nu e ceva ce trebuie atins ori dobândit, el stăluceşte de la sine.

Uneori, eul se identifică greşit pe sine într-un mod mai specific, şi anume cu personalitatea. El crede despre sine: sunt o persoană „aşa şi aşa“ şi mai spune „bine, deci asta sunt!“ Din această iluzie provine frica că ne vom pierde personalitatea dacă renunţăm la eu. Ne temem de acest lucru ca de moartea „a ceea ce suntem“.

Prin intermediul observaţiei interioare, putem distinge că personalitatea e un sistem de răspunsuri învăţate, iar persoana nu este adevăratul „Eu“. Adevăratul Sine se găseşte în spatele acesteia şi dincolo de aceasta. Suntem martorii personalităţii noastre; nu există nici un motiv de a ne identifica cu aceasta. După emergenţa Sinelui real ca „Eu“, personalitatea, după o anumită întârziere datorată ajustării, îşi continuă interacţiunea cu lumea, care nu pare a observa diferenţa. Personalitatea continuă să fie un fel de divertisment, chiar comic adesea, şi, precum corpul, devine un soi de noutate. În locul adevăratului nostru „Eu“ a apărut un „terţ“ autogenerat. Acesta are obiceiuri, stiluri, preferinţe şi antipatii, dar acestea nu mai au vreo importanţă ori semnificaţie reală, nici consecinţe de fericire/nefericire. Tot astfel, o reminiscenţă a emoţiilor umane obişnuite pare, de asemenea, să se îndepărteze şi să revină, dar acestea nu mai au nici o influenţă sau putere pentru că nu se mai identifică cu „Eul“.

Fragmente din Ochiul Sinelui – de care nimic nu se poate ascunde