Despre inteligenţă #NOIinsecolulXXI

De ce trebuie să fim inteligenţi? Ce e atât de remarcabil în inteligenţa asta? Să putem acumula şi folosi informaţii precum cultura, tehnica şi alte asemenea?

Aşa. Și?

Știi o grămadă de lucruri. Ai acumulat tone şi tone de informaţii. Eşti un om cult şi instruit, adică foloseşti informaţiile acumulate pentru a te cizela, a te modela într-un mod cât mai sofisticat şi elevat.

Minunat! Și? Sigur, e plăcut să poţi vorbi despre o operă de artă ştiind în ce curent s-o înscrii. Aşa înţelegi care au fost condiţiile socio-economice în care a fost creată, care era mesajul sau principiile importante ale artiştilor acelor vremuri.

Un om simplu, neinstruit, va spune doar „îmi place“ sau „nu-mi place“. Cât de subiectiv! Cât de… sumar şi limitat!

Dar oare arta nu e pentru oameni? Oare am uitat cu totul menirea artei? Am uitat că primul principiu al artei este să bucure şi să înfrumuseţeze viaţa? Viaţa cui??? A artistului?

Nu, a tuturor oamenilor ce vin în contact cu acea creaţie artistică. Arta care nu se oferă cu generozitate şi nu aduce un dram de bucurie şi frumuseţe, nu există.

…………………..

Mă-ntreb doar dacă nu cumva ne-am obişnuit să complicăm lucrurile de dragul „inteligenţei“. Suntem atât de inteligenţi, încât am împărţit până şi inteligenţa în mai multe feluri: emoţională, tehnică, financiară ş.a.m.d.

Adică cum? Unul e inteligent cu capul, altul e inteligent cu inima? Mie cam aşa îmi sună.

Voi tot aşezaţi emoţiile în creier. Eu simt şi gândurile în piept, printre coaste… Suntem atât de inteligenţi, încât am uitat să lăsăm inteligenţa la uşă, când ne vedem cu cei dragi. Suntem atât de inteligenţi, încât nu ne mai putem bucura de nimic dacă nu e complex şi sofisticat. Nu ne putem bucura pentru că suntem prea ocupaţi cu analiza.

Suntem atât de inteligenţi, încât nu suntem deştepţi. Adică deşteptaţi. Uităm că inteligenţa e bună dacă ne deşteaptă, ne trezeşte. Dacă ne trezeşte ca oameni, dacă trezeşte în noi frumuseţea, bunătatea, compasiunea şi dăruirea.

Inteligenţa, cunoaşterea şi toate acele atribute folosite pentru a caracteriza o persoană, sunt fum în vânt, dacă nu trezesc şi nu îmbogăţesc inima omului şi a celor din jur, dacă nu îl fac bun pentru el şi pentru alţii.

În goana după cunoaştere şi inteligenţă, am uitat să ne oprim şi să iubim bobocul florii, zâmbetul copilului şi mângâierea bătrânilor. Am uitat că marile minţi ale acestei lumi au căutat, de fapt esenţa şi în ea au găsit iubirea.

Fragment din Caietul Dariei Gănescu NOI în secolul XXI: Volumul 2

Ilustraţiile din Caietul Dariei şi coperta cărţii sunt realizate de Irina Maria Gănescu

Conştientizare #CaietulDariei #NOIinsecolulXXI

CONŞTIENTIZARE
Am aflat că sufletul meu poartă răni.
Dumnezeu mi-a deschis ochii şi m-am văzut înconjurată de oglinzi. În acele oglinzi vedeam răni, şi monştri, şi durere, şi tristeţe… Şi toate astea purtau numele meu.
Am văzut un Ego chinuit, lovit, frustrat, plângând şi încercând din greu să îşi ascundă lacrimile. (nu se făcea! el trebuia să fie puternic; aşa i se spusese). M-am uitat bine la el: Ego-ul meu, căruia, timp de 20 de ani i-am tras palme peste faţă, l-am împroşcat şi scuipat, l-am surghiunit şi sugrumat.
Învăţasem că e rău, că trebuie redus la tăcere, redus la zero!
Acum îl vedeam pentru prima dată cât de îndurerat şi însângerat era. Şi toate astea, tot „tratamentul“ ăsta nu făcuse din el altceva decât un animal speriat, care încerca să muşte, doar pentru a fi lăsat în pace. Da. Avea dreptul să fie.
La urma urmei, tot ce încercase să facă a fost să acopere rănile. Nu se pricepea să le vindece şi îi era frică de durere; aşa că încerca doar să mă ferească.
Eu l-am biciuit. Apoi l-am învinovăţit pentru pierderi şi dureri. Nu erau ale lui! A lui era doar frica!
Rănile erau în alte oglinzi.
Într-una dintre oglinzi am văzut altceva. Pe altcineva. Nu-mi purta numele.
Nu plângea, nu tremura, nu se văita. Mă privea zâmbind, puţin trist.
M-am uitat bine la ochii ăia. Mă iubeau tăcut.
Aştepta.
M-am apropiat.
Tăcea. Mă privea. Aştepta.
Marginile oglinzii dispăruseră. Nici măcar ideea de oglindă nu mai era.
Eram atât de aproape încât, dacă ar fi fost o persoană, i-aş fi simţit mirosul pielii, i-aş fi auzit pulsul.
Dar nu avea contur. Avea OCHI, care mă priveau şi mă iubeau, puţin trişti, în tăcere.
Nici eu nu mai aveam contur, nu mai aveam margini, nu mai aveam timp, nu mai aveam nume.
— Cine eşti???
— Eu sunt.
— Eşti eu?
— Eu sunt.
— Ce vrei?
— Eu sunt.
M-am apropiat până ce ochii mei i-au atins pe ai lui. Iris în iris, ţipam!!!
Tăcea. Iubea.
Ochii mei s-au contopit cu ai lui. Vedeam prin ochii lui. Ochii mei erau ai lui.
EU SUNT

Fragment din Caietul DarieiNoi în secolul XXI – Volumul 2

Fotografia originală realizată de Ana Maria Stefănescu (din spectacolul de lansare a Volumului 2, 17 decembrie 2014)

Oglinzile iubirii #noiinsecolulxxi2

De ce nu-şi cer oamenii unul altuia să vorbească din ei, nu despre ei? Din mine, când vorbesc, dau totul, aşa cum este. Fără cenzură, fără căutări de cuvinte potrivite. Potrivite pentru cine? De ce mi-aş dori să fiu înţeleasă de alţii? De ce-aş avea nevoie de reflectările oglinzilor lor?

De ce avem nevoie unii de alţii? Ca să existăm? Cine ne vrea existenţi?

Existenţa mea este la fel de importantă ca şi existenţa ta. Şi-atunci, de ce nu ne ajungem? Din urmă, din turmă. Exist eu oare doar pentru că privesc la existenţa ta?

Ne dovedim unii pe alţii ca-ntr-un vis. Orice apare este. Ce nu-i văzut, e-un somn profund şi neclintit.

Te-am adunat de prin hăuri,
Te-am adunat de prin răuri
De prin porţi nedeschise
Chiar mie mi te-am adunat

Dacă mi-am găsit o mică reflectare, am devenit una cu ea. Nimic nu ne-a mai separat. Nicio ramă, nicio rază. Mi-am adunat părţile mergând mai departe, spre capătul mării.

Nu ştiu de unde s-a cuibărit pescăruşul în mintea mea, poate de la Cehov, poate de la Richard Bach, poate era acolo firesc odată cu marea. Iubesc marea.

Iubirea n-are sex, nu se schimbă, nu se pierde, nu se câştigă. Ceea ce se poate pierde se numeşte dragoste. Iubirea este sau nu este. Când nu este, tot este, dar a închis ferestrele prin care nu doreşte să vadă. Iubirea nu cere voie să iubească, nu cere permisiunea să ţină în palmele inimii vreun suflet. Dacă îi apare în cale, îl ia şi-l încălzeşte. Dacă lui i se face prea cald şi pleacă, iubirea nu se supără pe suflet, nici nu-ncearcă să-l oprească. Se bucură pentru c-a avut şansa de a-l ţine aproape chiar şi pentru o clipă. Îl priveşte cum zboară mai departe. Ca un pescăruş.

Iubirea este puterea sufletului oricărui om. Dacă omul caută iubirea, nu dragostea, atunci iubirea i se va descoperi. Dacă omul caută plăcerea, satisfacerea nevoilor, dacă fuge să se ascundă sub umbrela dragostei, va cunoaşte dragostea. Dragostea se poate pierde, se poate consuma.

Pentru mine iubirea are doar timpul prezent. La trecut se conjugă altfel: m-am bucurat, mi-a plăcut, a fost distractiv, m-am simţit bine, mi-era drag de. Energia iubirii hrăneşte, sporeşte, transformă. Energia iubirii este energia sufletului. Când sufletul cuprinde totul, EL ESTE.

……………………………

Am mimat tot felul de roluri şi am lăsat pe fiecare să mă măsoare după talerul propriu. N-a fost uşor să mă văd în oglinzile acestea, a fost chiar o profundă suferinţă. De ce nu pot oamenii să se privească cu adevărat? De ce nu se pot înţelege decât dacă recunosc în ei înşişi ceea ce văd în oglinzi?… Iar dacă oglinda-i murdară, ori spartă, ori strâmbă, fug imediat să nu cumva să se vadă în astfel de urâturi. Aruncă în ea cuvinte sparte din teamă.

Cât de mult trebuie să mă mai sfârtec în cioburile astea
de lume ca să mă pot oglindi doar într-unul,
acela din Lumină?

Fragment din Caietul Danielei – Noi în secolul XXI – volumul 2