Conştientizare #noiinsecolulxxi #dariaganescu

„Există un timp pentru toate: un timp pentru semănat, un timp pentru cules“.

Ce e nostim, e că nu le poţi separa. Nu poţi spune: azi se încheie semănantul, mâine începe culesul.

Toate se întrepătrund şi nici nu mai ştii care din care a pornit.

Vine un timp când vrei să înţelegi care e cauza şi care – efectul. O iei temeinic pe fir, din nod în nod, încercând să îi dai de cap. După multă strădanie, ajungi într-un punct în care eşti convins că „ăla e“, dar mult prea curând recunoşti că ceea ce considerai a fi cauză, e totodată şi efectul altei cauze. Nu te dai bătut.

Treci din vină în vină, străduindu-te să te ierţi, descoperind noi şi noi înţelesuri.

Uneori te suspectezi de prea multă îngăduinţă faţă de tine, alteori de prea aspră severitate.

Te plimbi prin viaţa ta ca un inspector care bifează bunele şi greşitele, trage linie, adună şi împarte, socoteşte şi cataloghează.

Până la urmă simţi cum se înstrăinează de tine, toate, de parcă n-au fost ale tale niciodată.

Te vezi în diferite timpuri şi nici televizor nu-ţi mai trebuie, privind la telenovela lăsată în urmă.

Şi toate se pierd în fumul amintirii şi nu-ţi mai aparţin, şi nu te mai definesc.

Ajungi să te întrebi: unde am fost EU toţi anii ăştia?

Unde eram când m-am lăsat pradă disperării?

Unde eram când am abandonat ce am considerat întotdeauna a fi sfânt?

Unde eram când am confundat exaltarea cu pasiunea şi patima cu iubirea?

Eram acolo? Eu eram?

Şi dacă eram în altă parte, cine a trăit în locul meu? La cine mă uit purtându-mi numele, sângele şi urmele paşilor?

Şi dacă eu eram, de ce mă uit acum ca la un străin?

Al cui e acel timp?

Să-l neg? Să-l recunosc al meu?

Simt în mine fiecare clipă a trecutului. Fiecare emoţie din fiecare moment a clădit sau a dărâmat în mine.

Bucăţi din fiinţa mea au căzut şi-au format solul în care îmi înfig azi rădăcinile noului vlăstar. Bucăţi vor mai cădea, hrănind rădăcinile mele, din ce în ce mai puternice, din ce în ce mai adânci, până când nu voi mai avea nevoie de ele, până când ramurile mele se vor prinde de cer şi vor deveni rădăcini pentru noua minune ce va fi.

Cu rădăcini în Cer, voi zbura în lumină.

CONŞTIENTIZARE

Am aflat că sufletul meu poartă răni.

Dumnezeu mi-a deschis ochii şi m-am văzut înconjurată de oglinzi. În acele oglinzi vedeam răni, şi monştri, şi durere, şi tristeţe… Şi toate astea purtau numele meu.

Am văzut un Ego chinuit, lovit, frustrat, plângând şi încercând din greu să îşi ascundă lacrimile. (nu se făcea! el trebuia să fie puternic; aşa i se spusese).

M-am uitat bine la el: Ego-ul meu, căruia, timp de 20 de ani i-am tras palme peste faţă, l-am împroşcat şi scuipat, l-am surghiunit şi sugrumat.

Învăţasem că e rău, că trebuie redus la tăcere, redus la zero!

Acum îl vedeam pentru prima dată cât de îndurerat şi însângerat era. Şi toate astea, tot „tratamentul“ ăsta nu făcuse din el altceva decât un animal speriat, care încerca să muşte, doar pentru a fi lăsat în pace. Da. Avea dreptul să fie.

La urma urmei, tot ce încercase să facă, a fost să acopere rănile. Nu se pricepea să le vindece şi îi era frică de durere; aşa că încerca doar să mă ferească.

Eu l-am biciuit. Apoi l-am învinovăţit pentru pierderi şi dureri. Nu erau ale lui! A lui era doar frica!

Rănile erau în alte oglinzi.

Într-una dintre oglinzi am văzut altceva. Pe altcineva. Nu-mi purta numele.

Nu plângea, nu tremura, nu se văita. Mă privea zâmbind, puţin trist.

M-am uitat bine la ochii ăia. Mă iubeau tăcut.

Aştepta.

M-am apropiat.

Tăcea. Mă privea. Aştepta.

Marginile oglinzii dispăruseră. Nici măcar ideea de oglindă nu mai era.

Eram atât de aproape încât, dacă ar fi fost o persoană, i-aş fi simţit mirosul pielii, i-aş fi auzit pulsul.

Dar nu avea contur. Avea OCHI, care mă priveau şi mă iubeau, puţin trişti, în tăcere.

Nici eu nu mai aveam contur, nu mai aveam margini, nu mai aveam timp, nu mai aveam nume.

— Cine eşti???

— Eu sunt.

— Eşti eu?

— Eu sunt.

— Ce vrei?

— Eu sunt.

M-am apropiat până ce ochii mei i-au atins pe ai lui. Iris în iris, ţipam!!!

Tăcea. Iubea.

Ochii mei s-au contopit cu ai lui. Vedeam prin ochii lui. Ochii mei erau ai lui.

EU SUNT

Din Caietul Dariei, Noi în secolul XXI – volumul 2 – Daria Gănescu

Dacă dai gândul la o parte #NOIinsecolulXXI volumul 2

Dacă dai gândul la o parte, dacă nu-ţi mai doreşti să ştii, să înţelegi, să vrei, dacă îţi laşi conştienţa să simtă, nu să ştie, să trăiască, nu să conştientizeze, te vei întâlni cu iubirea.

Sufletul este iubire. Nu este doar energie. Energia este o expresie manifestată a iubirii.

Pornim spre a-nţelege, apoi a accepta, cu mare greutate, că totul este energie. Gândirea ni se-mpiedică de durerile trupului, de dorurile lui, de interpretarea pe care o dă scoarţa cerebrală nenumăratelor reacţii chimice, electrice, magnetice, nucleare şi câte altele vor mai fi fiind. Totul pare a fi o reacţie, o intersectare, o perpetuă întâlnire. Şi totuşi noi nu ne întâlnim cu NOI.

Legăm lucrurile unul de altul din nevoia de continuitate şi coerenţă. Uneori, legăturile acestea sunt nenaturale, astfel, mai devreme sau mai târziu, ele produc suferinţă.

Suferinţa este nenaturală. Este dovada erorii de conexiune. Procesul acesta, această traducere în cuvinte a nesfârşitei energii care ne înconjoară şi ne conţine, purtătoare de expresii şi calităţi, de informaţii şi legi de organizare intrinsecă, este însăşi gândirea noastră.

Felul în care învăţăm să procesăm conexiunile, să facem legăturile este determinat de mediul extern şi intern. De părinţi, zonă geografică, popor şi de anatomia moştenită – ca mediu extern. De conştienţă, suflet şi iubire – ca mediu intern.

Esenţa este iubirea. Singura Putere care există, este, fiinţează. Dumnezeu adevărat şi viu.

Uneori trebuie să ne desfacem în bucăţi până în punctul în care putem vedea sensul după care erau adunate la un loc toate aceste bucăţi. Şi-apoi să ne recompunem. Poate după un alt sens, după un alt principiu de organizare.

Mă gândesc că tot ceea ce avem de făcut este simplu: să permitem sufletului nostru să trăiască experienţele vieţii, aşa cum vin ele, nu neapărat aşa cum ne dorim noi. Pentru că noi ne dorim aşa cum am învăţat să ne dorim. Sufletul însă, nu învaţă să-şi dorească. Nici inima.

Să treci prin orice experienţă fără să vrei s-o schimbi, e foarte greu. Dar aceasta este totala acceptare. Nu să îngenunchezi în faţa ei, ci s-o trăieşti, să mergi prin ea. În loc să ne opunem sufletului şi bucuriei sale de a iubi, să-I dăm voie să-şi ducă experienţele până la capăt. Gândirea noastră să-l lase să fie.

Din perspectiva înţelegerii spirituale, probabil că cel mai greu este să ne iubim propriul suflet-dumnezeu mai înainte de orice. Fără a-l putea atinge, fără a-l putea vedea, fără de a-l putea auzi căci toate aceste mecanisme de percepţie sunt folositoare înţelegerii şi realizării de conexiuni coerente cu mediul înconjurător – respectiv contextul în care sufletul se manifestă.

Ne privim ca fiind oameni, ne dăm acest nume, ne delimităm conform spaţiului planetar al experienţei punctuale. Nu ne prea denumim suflete. Ne privim unii pe alţii ca fiind expresii corporale, manifestări fizice şi materiale, nu ca pe o energie ce coexistă nesfârşit şi neîntrerupt. Acea energie primordială, nesfârşită şi neîntreruptă, energia universală este iubirea. Din ea se urcă valurile vieţii. Şi se coboară înapoi în ea.

Mintea noastră a fost organizată astfel încât să se împotrivească sufletului. Şi dacă nu ne mai împotrivim noi şi mintea noastră, se împotrivesc alţii în jurul nostru. Se uită strâmb la sufletul nostru şi-i cer să tacă, să respecte regulile societăţii. Să se supună. De-aceea e foarte greu. De-aceea este nevoie de schimbarea gândirii colective, de o iluminare în masă.

Matricea gândirii, deci şi a percepţiei umane se schimbă. Aceasta este marea trecere. Trecerea prin porţile evoluţiei spre următorul palier al experienţei posibile corpului uman.

La un moment dat, „eu“ am ajuns la concluzia că a mă lupta împotriva sufletului meu şi a iubirii pe care o simţea, pe care o trăia, pe care o ştia dintotdeauna, cu care se identifica a fi era mult mai dureros şi nefolositor vieţii mele aici decât a-l iubi pe EL, decât a-mi recunoaşte asta, decât a accepta că acesta era singurul adevăr. Astfel am ajuns la finalul călătoriei în căutărea adevărului. I-am permis, în sfârşit, să fie, să trăiască aici şi acum, clipă-univers, după clipă-univers.

Desigur, „eu“am avut a mă „lupta“ cu dorul, cu nevoia de a fi impreună, de a desfăşura această iubire până în cele mai tainice colţuri ale materiei, de a mă bucura de împreunarea noastră. Bucuria este sensul profund al experienţelor noastre. Unii numesc asta fericire. E o numesc o paradigmă, un nivel de conştiinţă, de experienţă şi setul de perspective asociat acestuia.

EL, însă, nu avea nevoie de nimic. Nici măcar de iubirea mea. Nu EL avea nevoie de iubirea mea, ci „eu“de iubirea pentru EL.

Din iubirea ce suntem trăim, din iubirea pe care o putem accesa în noi ne ducem existenţa. Frumoasă, urâtă, existenţa curge printre gândurile noastre, printre dorinţele arzătoare, printre ambiţii sau printre emoţii.

Existenţa aceasta este parte din lume. EL este şi lumea. EL este tot.

Din Volumul 2, NOI în secolul XXI, Caietul Danielei – Daniela Marin

https://www.edituracarteadaath.ro/martisor-cadouri-reduceri/daniela-marin-daria-ganescu-NOI-volumul2-cartea-daath

Recunoştinţa #NOIinsecolulXXI volumul 2

Vrei împlinire în viaţă? Încearcă recunoştinţa.

Vrei ca viaţa ta să capete un sens? Încearcă recunoştinţa.

Vrei libertate şi putere asupra deciziilor tale? Încearcă recunoştinţa.

Recunoştinţa nu e un sentiment, nu e o emoţie.

Când folosesc aceste cuvinte (sentiment, emoţie) am senzaţia de efemer, ceva care apare şi dispare. Recunoştinţa nu e asa ceva. E o stare.

Stare – stă – stabil.

Recunoştinţa e o stare pe care nu o primeşti, ci o descoperi. Poţi găsi chiar punctul din care izvorăşte. Chiar aşa e! E un izvor energetic aflat în interiorul tău. În momentul în care descoperi locul de unde izvorăşte şi îl eliberezi, recunoştinţa va ţâşni din miezul fiinţei tale, mai întâi delicat şi timid, ca un fir, transformându-se apoi în râu, apoi în fluviu, apoi în mare. Atunci devine o stare; ceva care este, fără început şi fără sfârşit, chiar dacă locul izvorului îl ştii şi îl simţi mereu.

Și dacă ţi se pare la un moment dat că ai pierdut starea, fii pe pace, du-te la locul izvorului şi priveşte de acolo în afară.

Vei vedea că marea, starea de recunoştinţă există, doar că a devenit natura ta, e continuă, nu simţi nevoia să o mai comunici, s-o mai fluturi ca pe un steag. Marea ta s-a liniştit.

Nu vei mai fi niciodată la fel. Acum observi şi înţelegi.

Recunoştinţa nu se pronunţă, nu se articulează, nu dă peafară.

Recunoştinţa nici măcar nu se simte, ea se trăieşte, fiinţează în fiinţa ta.

P.S. – Nu căuta recunoştinţa, nu încerca, nu te strădui să o descoperi, nu o fabrica. Sigur, te poţi juca de-a recunoştinţa, poţi exersa, îţi poţi imagina cum ar fi să fii recunoscător, dar adevărata stare de recunoştinţă va trăi în tine doar atunci când izvorul va avea pietre curate pe care să îşi curgă strălucirea.

Din Volumul 2, NOI în secolul XXI, Caietul Dariei – Daria Gănescu

https://www.edituracarteadaath.ro/martisor-cadouri-reduceri/daniela-marin-daria-ganescu-NOI-volumul2-cartea-daath