Suferinţă, compasiune, minte, atenţie #DalaiLama

Din Cap.6, Viaţă şi moarte

Închipuie-ţi toţi oamenii – Imagine All the People, o conversaţie cu Sfinţia Sa Dalai Lama despre bani, politică şi viaţă aşa cum ar putea fi

Sfinţia Sa Dalai Lama, Fabien Ouaki

Fabien: Sfinţia Voastră, aş vrea să mă întorc asupra unor probleme pe care le-am mai atins. M-am gândit la compasiune ca fiind parte a naturii noastre lăuntrice. Pentru mine, compasiunea e un spaţiu gol care crează posibilitatea de a trimite un mesaj altei fiinţe. Pentru mine, compasiunea e mereu acolo, în noi…

Dalai Lama: Ce vrei să spui când zici: „compasiunea este mereu acolo”?

Fabien: Vreau să spun că e o parte a naturii, a firii umane. Nu este ceva ce trebuie să zămislim.

Dalai Lama: Nu ştiu. (râde) Filosofia asta e prea dificilă pentru mine. Compasiunea e parte a minţii noastre.

Fabien: Da, este acolo, în interiorul nostru. Deci, aceasta este munca pe care trebuie s-o facem.

Dalai Lama: Nu, nu, nu. Nu sunt de acord. Natura de buddha – suntem atenţi şi spunem natura de buddha, nu buddha – este interioară, intrinsecă. Trezirea nu este intrinsecă, dar sămânţa, potenţialul iluminării, este. Putem spune că această compasiune este parte a minţii, înţelegând că, în mintea noastră compasiunea poate răsări, se poate naşte. Asta nu înseamnă că atâta vreme cât mintea este acolo – în orice stare – compasiunea e şi ea acolo. Asta nu-i adevărat. În general vorbind, sămânţa compasiunii există întotdeauna, dar, când într-o anumită stare a minţii, ura noastră este pe deplin dezvoltată, atunci, în mod sigur, nu avem compasiune. În acel moment compasiunea adoarme. Două gânduri sau emoţii contradictorii nu pot răsări în mintea noastră în acelaşi moment. Când una e activată, cealaltă e dezactivată. În viziunea buddhistă, nu ne referim la o funcţie aflată în stare de somn, în stare latentă, ca la un lucru prezent.

Fabien: Dar dacă creăm un spaţiu gol în interiorul nostru, ceea ce este adormit, latent, poate răsări. Se pare că a lăsa spaţiul nostru lăuntric să se extindă este cheia. Când lăsăm un spaţiu deschis în noi, compasiunea nu creşte în mod natural?

Dalai Lama: E posibil. Eu cred că până şi persoane ca Hitler, care părea insensibil, sunt capabile să simtă un soi de compasiune. Din ceea ce am citit, se pare că atunci când era cu iubita lui, Eva şi cu ciobănaşul lui german, s-ar fi simţit „bine”, adică mai puţin suspicios ca de obicei, permiţând ca un fel de încredere să apară în el. Asta arată că şi Hitler avea sămânţa compasiunii. Când cineva îi arăta grijă adevărată sau afecţiune adevărată, se simţea fericit.

Fabien: Aşadar, dacă reuşim să scăpăm de emoţiile negative, care ne împiedică să înflorim compasiunea, ea va începe să se dezvolte singură, imediat ce are puţin spaţiu? Chiar şi pentru noi, „generaţia pierdută”?

Dalai Lama: Bineînţeles. Apropo, şi eu sunt membru al acestei generaţii pierdute. Dacă facem un efort pentru a deveni conştienţi de potenţialul nostru şi de valoarea compasiunii, atunci, fireşte că există o posibilitate de a ne schimba ca indivizi. Cât despre lume, pe de-a-ntregul, nu sunt sigur. În acest moment, pare dificil. Putem spune însă, că la sfârşitul secolului XX, concepţia generală a omenirii şi locul ei în lume, se schimbă foarte rapid în comparaţie cu ultimele cinci decenii.

Fabien: Înţelepciunea  populară spune că o persoană trebuie să experimenteze suferinţă pentru a ajunge mai bună. Sunteţi de acord?

Dalai Lama: Nu este, în mod fundamental, necesar. Oricum, este adevărat că, cei ce au trecut prin suferinţă, devin mai maturi, mai răbdători. Cred că generaţiile care au fost martore ale celui de-al II-lea război mondial şi ale perioadei ce i-a urmat, sunt într-o poziţie mai bună în rezolvarea problemelor decât generaţiile următoare. Acestea doar au auzit despre război. Nu l-au trăit în mod direct. Viaţa lor nu a fost atât de dură. Când apar micile probleme îşi pierd imediat cumpătul sau răbdarea. Sunt, în general, mai puţin împăciuitori decât cei mai în vârstă. Dar asta nu înseamnă că pentru a deveni un om bun trebuie să suferi. Din punct de vedere buddhist, fie că recunoaştem sau nu, există întotdeauna un anume fel de suferinţă. Cele Patru Adevăruri Nobile precizează următoarele: totul suferă; suferinţa se naşte din dorinţă; încetarea suferinţei este Nirvana; şi, Calea Celor Opt Paşi duce la Nirvana.