Bucuria şi pacea #nicizennicipsihanaliza

„Rugăciunea“ societăţii actuale a informaticii (o lume secţionată, de-totalizată), este de genul „Facă-se voia mea precum în cer (de la programele Apollo la Hubble) aşa şi pe pământ (unde stăpânesc, în bună măsură, forţele naturii). Nu este de mirare că avem destule răni sufleteşti concomitente acestui puseu secular de atotputernicie şi „voia altora“ este destul de greu de tolerat, indiferent dacă se cheamă Se, Tao sau Dumnezeu. Este „voia“ forţelor care ne arată limitele şi ne indică statutul ontologic.

Cei care nu suportă limitele pot să meargă spre cer şi să încerce să devină „dumnezei personali“ sau pot să facă acest lucru pe pământ şi să devină „baroni locali“. Şi cerul şi pământul sunt spaţii deschise exerciţiului atotputerniciei, însă accesul la bucurie şi pace sufletească rămâne închis.

Bucuria şi pacea: acesta este scopul implicit al vieţii pentru care sunt folosite (nu şi scuzate) orice mijloace. De la psihanaliză până la zen, de la „baronitul local“ pământesc, până la „ascetitul de chilie“, ceresc. Calea de mijloc este greu de atins pentru că pacea şi bucuria de viaţă tind să alunece mereu la orizont, să rămână acolo. „Baronitul“ şi „ascetitul“, cu rezonanţa de elemente mendeleeviene, par a fi imposibil de sintetizat în chimia destinului real, după cum Zorba-Buddha rămâne pentru majoritatea oamenilor un deziderat rostit de câte un nebun (precum Osho).

Toate cele de mai sus sunt reprezentări cognitive care nu „ating“ spaţiul de dincoace de minte; puteţi să continuaţi să citiţi acestă carte, în căutarea de idei sau să o închideţi, pentru a observa, mai bine, experienţa globală a stării de a fi, acum.

Nici eu nu pot lăsa scrisul şi nici dumneavoastră cititul. Este scrisul şi cititul destinelor noastre; unii scriu, mai limpede, destine (poate şi pe al nostru), alţii şi-l citesc mai mult prin fantasme decât prin realitatea externă; cei mai puţini, învaţă să îşi scrie viaţa până când ştiu să-şi citească sufletul.

Fiecare face ce poate; ceea ce este viaţa noastră, este expresia unicei posibilităţi ontologice, autoevidente, prin faptul că s-a petrecut şi se petrece şi orice scenarii alternative ale propriei vieţi nu au relevanţă experienţială. În fiecare clipă s-au condensat multiple posibilităţi dar, odată consumată, clipa cristalizează o unică posibilitate, denumită destinul nostru. Chiar dacă, potenţial, acum aveţi multiple posibilităţi de acţiune, veţi continua să citiţi această frază, ceea ce indică faptul că există „ceva“ care limitează alegerile (nu contează dacă se numeşte compulsie la repetiţie, karmă, condiţionare psiho-socio-culturală sau câmp dinamic).

Fragment din

Nici zen, nici psihanaliză (cartea care trebuie închisă)

Matei Georgescu, Ph.D.

Zen-zazen-psihanaliză #nicizennicipsihanaliză

Preliminarii

Religia, „spiritul” nu pot fi decât „întreprinderi” experienţiale pentru care trebuie lăsate deoparte modele ale rezultatelor căutării, imagini, ideologii etc. Fundamentul tuturor tradiţiilor spirituale este empiric, experimental: dacă acest lucru s-a estompat şi a degenerat în „produse spirituale finite” care trebuie preluate ca atare, este semnul dificultăţii experienţei directe şi uşurinţa experienţei indirecte. Este mai simplă ruminaţia mentală „teologică” decât experienţa propriei existenţe, în afara modelelor mentale. Abaterea de la experienţa directă a generat instituţiile spiritului; unele instituţii ale spiritului propun „rezultate” ale căutării experienţiale care devin implicit „obiecte ale credinţei”, în condiţiile în care unica resursă a acestora este propria experienţă.

Dificultatea în care se găseşte astăzi religia se referă la maniera în care cunoaştem „adevărul”. Ştiinţa actuală se întemeiază pe cunoaştere empirică şi se separă radical de religie, care, în mod majoritar, ar fi întemeiată pe o cunoaştere non-empirică. Probabil că unica manieră de cunoaştere profundă a realităţii va fi fost cea directă, empirică, atât în câmpul tradiţiilor spirituale, cât şi în cel, modern, al ştiinţei. Nu există nici o separare între religie şi ştiinţă, ci între instituţia religioasă şi cunoaşterea empirică.

Experienţa religioasă directă a fost întotdeauna empirică: la fel şi cunoaşterea ştiinţifică. Una dintre expresiile acestui fapt este tradiţia zen: orice imagine, orice reprezentare, orice ideologie preluată de la alcineva (chiar dacă poate fi „reală”) nu are legătură cu propria persoană. Singura cale de a cunoaşte direct realitatea existenţei este propria experienţă. Ceea ce se poate transmite este nu conţinutul experienţei, ci instrumentul prin care poate fi dobândită propria „versiune” a experienţei. Ideologia religioasă este precum un peşte gata prins; instrumentul prin care ne putem obţine propriile ideologii este undiţa. Instituţia religioasă este expresia obiceiului de a „cumpăra peşte” (eventual gata preparat) şi de a evita pescuitul.

Zazenul este expresia pescuitului: nu ştim ce prindem şi dacă prindem; nici nu ştim dacă există realmente peşte, chiar dacă i-am văzut fotografia. Fotografia nu înseamnă peştele, ci o imagine a sa. Imaginea nu este realitatea unui obiect: tindem să asimilăm o imagine cu realitatea unui obiect. Prin zazen învăţăm (singuri) să observăm diferenţa dintre imaginile (instituţionalizate de tradiţii ale) „spiritului” şi realitatea sa. Realitatea unui fenomen este diferită de imaginea sa, cu atât mai mult cu cât „spiritul” nu este nici măcar un fenomen, este numen, este realitate a-duală, „inexistentă” din perspectiva raportului subiect-obiect.

Printr-o carte de catehism, primim destui „peşti”, în timp ce prin „rugăciune” îi putem prinde. Cuvântul „rugăciune” are însă corelate culturale intrinseci: o relaţie în care cineva cere altcuiva. „Rugăciunea” este un termen cu implicaţii duale: Eu-rugător şi Dumnezeu-rugat (indiferent de valenţele termenului). Numai în „rugăciunea” fără cuvinte nu mai există dualism, deşi lipsa cuvântului pare improprie.

Termenul „zazen” este potrivit atât experienţei duale cât şi celei a-duale, în timp ce termenul „rugăciune” pare a fi orientat spre spaţiul dual. Probabil că, în sursele sale, termenul „rugăciune” a fost o aproximare relaţională a unei posturi experienţiale, care s-a estompat astfel încât „rugăciunea” s-a consacrat în formă duală, cu semnificaţii culturale.

Experienţa realităţii profunde este transculturală: dacă rămân implicaţii culturale (reprezentări culturale) este semnul unei experienţe duale care nu are legătură cu realitatea profundă.

Rostul acestei cărţi este (şi) de a propune repere, o hartă a confluenţei psihanalizei cu zenul (evident, în termeni cognitivi). Consecinţa este că această carte falsifică, în special, zazenul: experienţa plenară a situaţiei este radical diferită de experienţa oferită de această carte. A „condensa” zazenul în reprezentări şi a reduce psihanaliza la cuvânt este însă unica manieră de a comunica prin scris despre acestea.

Zenul şi psihanaliza sunt domenii ale interferenţei dintre două „regimuri”, minte şi „a-minte”[1], dintre reprezentabil şi ireprezentabil. Chiar dacă sunt numite diferit, cele două domenii se ocupă cu raportul dintre două „lumi”; experienţa a-duală a zazenului este imposibil de cunoscut prin „delegaţia” cuvântului.

în genere, psihanaliştii care fac zazen pot indica valenţele pozitive ale acestei practici pentru capacitatea analitică, în timp ce psihanaliştii care nu au încercat zazen preferă o psihanaliză aplicată fenomenului.

De aceea, în ordinea experienţei plenare, cel mai bun lucru ar fi să închideţi cartea şi să „căutaţi un psihanalist”[2] sau să faceţi zazen[3]. Dacă nu veţi căuta un psihanalist sau nu veţi ajunge acum în zendo[4]înseamnă că veţi continua să citiţi această carte care nu este nici zen şi nici psihanaliză.

Poate că vieţile noastre se desfăşoară similar: într-un ca şi cum al experienţei, ca şi cum am citi cartea vieţii noastre şi nu am trăi-o. Este o diferenţă între a trăi viaţa şi a ne-o citi, similară cu cea prin care veţi continua lectura acestei cărţi, fără a-i experimenta plenar conţinutul, pe un zafu[5] sau pe un divan.

Pentru a simţi „puterea” inconştientului, a Se-ului, este necesară experienţa divanului; pentru a simţi starea de „absorbţie”, este nevoie de experienţa zazenului.

Psihologia modernă, pentru care „adevărul” este cu necesitate obiectiv-experimentabil, este o psihologie a stării de veghe; psihologiile abisale sunt interesate şi de efectele stării de somn cu vis (prin valoarea visului în starea de veghe).

Nu există o psihoterapie „sub-abisală” care să se refere (şi) la starea de somn Nrem[6], fără vise: aşa ceva pare o absurditate (ne-am putea imagina un „dormitor” psihoterapeutic, evident fără vise).

Dacă starea de somn Nrem este atât de greu accesibilă psihologiei moderne (ca experienţă directă, nu ca fenomen „măsurabil”), cu atât mai mult, starea la care se ajunge în zazen: o stare diferită de cele trei stări abituale ale conştiinţei, care ar putea fi considerată „o sinteză” a acestora (cea de „a patra stare”).

Această stare, de „trezvie”[7] nu poate exista în registrul psihologiei moderne decât ca experienţă interioară; aproximarea ei prin efectele psihofiziologice obiectivabile este posibilă[8] însă cu totul insuficientă. Experimentaliştilor nu le rămâne decât să intre sistematic în zendo şi să simtă despre ce este vorba. Foarte puţini fac acest lucru întrucât „ştiu”; poate că şi incidenţa psihanaliştilor în zendo este destul de mică din aceleaşi motive: ştiu despre ce este vorba (narcisism primar, regresie masivă etc.). De aceea, confuziile dintre modelul realităţii şi realitate sunt fireşti, în special în ceea ce priveşte „regimurile”, „ordinele” realităţii, care nu pot fi reflectate prin modele, nu pot fi reprezentate şi procesate cognitiv.

Inconştientul, Se-ul este un concept de acest tip: conceptualizarea realităţii interioare este o sarcină dificilă, ca să nu spunem, imposibilă; „lumea” inconştientului, a proceselor primare este imposibil de reprezentat ca atare prin faptul că principiul identităţii şi negaţia sunt suspendate.

Lumea inconştientului, a Se-ului, este la fel de greu de reprezentat precum lumea cuantică şi, de aceea, paradigmele implicite ale realităţii, perspectivele asupra realităţii, au rămas în urmă cu zeci de ani, ca şi cum Se-ul nu există, ca şi cum superpoziţia ar fi o pură speculaţie a unor fizicieni ai „nimicului”, care mai iau însă câte un premiu Nobel. La fel şi „lumea a-minţii”, a cărei definiţie nu poate fi decât negativă: ceea ce se află dincolo de procesele cognitive, susţinute de energia pulsională.

Funcţia cogniţiei, în actualitate, este hipertrofică. Minţile specialiştilor sunt prea pline pentru a le mai permite starea necesară experienţei unor realităţi profunde care par epuizate.

Criticile zenului sunt similare cu cele ale psihanalizei şi sunt generate de „cercetători de salon” care, de fapt, nu aleg să trăiască experienţa, şi-şi anticipează trăirile sub forme conceptuale, „scăpând” mult mai simplu de acestea.

[1] Particula „a” este expresia faptului că „regimul” a-minţii nu este polarul „regimului” minţii, cum ar fi sugerat sintagmele „non-minte” sau „nu-minte”, corespondente termenului „no-mind”.

[2] Asociaţia de Consiliere şi Psihoterapie Psihanalitică din Bucureşti (www.acppb.ro).

[3] În Templul Zen Mokushozen-ji, zona Dristor, Bucureşti (http://www.mokushozen.ro).

[4] Spaţiu în care se practică zazen.

[5] Pernă umplută cu kapok pe care se practică zazen, pentru a asigura verticalitatea naturală a coloanei vertebrale.

[6] Fără mişcări rapide ale globilor oculari (non rapid eye mouvement).

[7] Termenul ortodox „trezvie” poate fi echivalentul creştin al a-minţii.

[8] Prin studii experimentale electroencefalografice având ca subiecţi maeştrii zen.

Nici zen, nici psihanaliză- Cartea (care trebuie) închisă – Matei Georgescu

Anul apariţiei: 2010

Design copertă: Oana Manea

Număr pagini: 280

Textul soporific – Matei Georgescu

Textul soporific
Numai cel care nu înţelege este Buddha.

Din universul acestei cărţi dumneavoastră puteţi lipsi; citind această carte, nu mai ştiţi cine citeşte. Este o carte care vă pierde printre rânduri, următoarele rânduri:

Câtă diferenţă încape între vieţile noastre? Suficientă încât să existe raiul (iubirea, bucuria, respectul, sensul, pacea) şi iadul (furia, ura de sine şi de celălalt, depresia, vinovăţia etc.). Câtă incapacitate de a accepta şi trăi diversitatea celuilalt şi a existenţei, fără a încerca varii ajustări ale lumii, pentru a deveni după chipul şi asemănarea noastră, de care Procust ar fi întru totul mulţumit?

Destulă încât fiecare să dorească să-şi proclame unicitatea existenţei personale, ca garant exclusiv al adevărului: buric al pământului, ax al lumii sau, poate, centru fără periferie – demiurg al unui cosmos, pe alocuri, cu bune intensificări de haos.
Îndeletnicirea cu burice ale pământurilor este poate singura manieră de a mai îngriji câte o însingurare, de a mai cuprinde câte o bucată de sens, ca formă minimală de comuniune, exercitată – paradoxal – prin diferite moduri de „supunere“ a celuilalt.

Cum pot fi oare percepute miriade de destine diferite de al nostru, fără a mai arunca în acestea, cu bolovani ai furiei de sine, ca în ispăşitori alungaţi în pustia propriei vieţi care s-ar dori multiplicată la infinit.

Acestea sunt întrebările alchimiei diversităţii frecvent ratate, sunt întrebările celui aflat în căutarea unei pietre filosofale care să recompună acolo unde fragmentul nu mai are sens. Însingurarea, rezidenţa în periferie reprezintă (o pot spune toţi marginalii propriilor vieţi) sursa oricărei violenţe.

Ţinuta „bunului civilizat post-industrial“, în care postul este înlocuit de abundenţa de hipermarket, este cea a individului fără rădăcini, cu tulpinile arse şi frunzele fumate. Fumate nu precum arhaicele halucinogene sacre, ci precum două pachete de ţigări pe zi, înmulţind averea câte unui industriaş al tutunului, împuţinând sensul propriei existenţe.
Deconectat de propriul centru, acest om – poate eu, poate dumneavoastră – se simte separat de lume. Într-un abis de singurătate nu ne rămâne decât să ne expandăm ceea ce a rămas, în diferite culturi ale personalităţii, care înlocuiesc jalnic vestigiile de cult. Riturile comunionale, ale (re)întregirii au
devenit rituri personale ale separării. Iar diferenţa dintre „riturile“ vieţilor noastre devine obiect de diluţie homeopatică până când nu mai rămâne nici măcar o moleculă de întemeiere perenă, de sens profund.

Cele de mai sus sunt idei destul de „dure“, născute precum Atena din capetele taţilor, mai mult cu lovitura decât cu atingerea. Dacă mintea mea cuprinde acestea, este semn că mă aflu în clubul însinguraţilor precum toate „feţe-feţele“ de care vorbesc. Această constatare este destul de comunională şi de lipsită de spiritul obiectivităţii, prin inflaţie autoreferenţială, lucru firesc pentru că întemeierea lumii şi a Celuilalt trece prin oglinda alcătuirii personale.

Pentru a vedea însă bârna din propriul ochi este necesar un pestilenţial exerciţiu olfactiv cu lăturile vieţilor noastre, până când duhoarea se transformă în iz duhovnicesc. Poate că drumul spre „duh“ trece prin duhoare sau poate că duhul şi duhoarea sunt co-substanţiale. Oare până când nu ne duhneşte propria viaţă, nu ne putem înduhovnici? Dacă duhul este efectul fugii de duhoare, atunci înseamnă că „cerul“, dumnezeii, nu ar fi existat într-o lume a miresmelor, într-o lume a bucuriei.

Pe măsură ce citeaţi textul de mai sus (în care Eu vorbeam despre „ei“) şi lumea dumneavoastră internă era constituită din imaginile create prin lectură, aţi „uitat“ cine citeşte textul.
Ce sau cine eraţi în timp ce citeaţi? Cititul de text este ca viaţa: facem ceva fără să ştim că facem, în virtutea „făcutului“ devenit axiomă.

„Nivelul“ acţional, al scris-cititului acestei cărţi, este ca viaţa: suntem prinşi în ea până când nu mai avem posibilitatea să observăm că citim sau că trăim. Existăm cu o diluată priză a realităţii, iar viaţa devine o avalanşă de trăiri pe care nu ştim cine, ce şi cum le trăieşte. Suntem captivaţi de „filmul“ vieţii astfel încât nu ştim cine îl priveşte. Bun venit la cinema!

Nici zen, nici psihanaliză – cartea (care trebuie) închisă – Matei Georgescu