Din capitolul 7: Dorinţa #calearenuntarii

Ne putem, însă, îndoi de acest mecanism dacă ne amintim lucrurile pe care ni le-am dorit şi pe care le-am obţinut prin ambiţie, năzuinţă, jinduire, o dorinţă arzătoare, frenetică. Mintea spune: „Ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi renunţat la a-mi dori toate acele lucruri? Dacă nu le-aş fi dorit, cum le-aş fi obţinut?“ Adevărul este că le-am fi putut oricum obţine, însă fără anxietate (teama de a nu obţine ce ne dorim), fără consum de energie, fără efort, fără încercări şi erori şi fără să ne spetim să le obţinem.

„Ei bine“, continuă mintea, „dacă le-aş fi obţinut fără niciun efort, ce s-ar fi ales de mândria acestor realizări? N-ar fi trebuit s-o sacrificăm şi pe aceasta?“ Ba da, ar fi fost necesar să renunţăm la vanitatea sacrificiului şi a strădaniei pe care le-am investit în ele. Ar fi trebuit să renunţăm şi la ataşamentul sentimental faţă de sacrificiul făcut şi la toată durerea şi suferinţa pe care le-am îndurat pentru a ne atinge obiectivele. Este o deviaţie ciudată pentru societatea în care trăim, nu-i aşa? Dacă devenim dintr-odată nişte oameni de succes fără să depunem niciun efort, vom atrage mulţi invidioşi. Pe aceştia îi deranjează foarte tare faptul că nu a trebuit să suportăm tot felul de chinuri, dureri şi suferinţe pentru a ajunge unde ne aflăm. Mintea lor consideră că toate aceste chinuri sunt preţul care trebuie plătit pentru a avea succes.

Să analizăm puţin această convingere. Dacă n-ar exista programarea negativă care ne-a făcut să credem altceva, de ce am plăti costul durerii şi al suferinţei pentru a realiza ceva în viaţă? Nu este o perspectivă mai degrabă sadică asupra lumii şi a universului?

Alte obstacole în calea realizării obiectivelor şi dorinţelor sunt, bineînţeles, învinuirea inconştientă şi meschinăria. În mod ciudat, inconştientul va face ca noi să obţinem numai ceea ce considerăm noi înşine că merităm. Cu cât ne agăţăm mai tare de negativitate şi de imaginea de sine devalorizată care rezultă din aceasta, cu atât vom considera că merităm mai puţin şi ne vom refuza nouă înşine, în mod inconştient, abundenţa de care se bucură atâţia alţii. De aceea se şi spune că: „Bogaţii devin mai bogaţi iar săracii devin şi mai săraci.“

Dacă avem o imagine proastă despre noi înşine considerăm că ne merităm sărăcia, iar inconştientul va avea grijă să vadă acest lucru pus în practică. Pe măsură ce ne eliberăm de micimea noastră sufletească şi ne reconfirmăm inocenţa interioară, pe măsură ce renunţăm la a opune rezistenţă generozităţii noastre, deschiderii spre ceilalţi, încrederii, iubirii şi credinţei, inconştientul va începe să ne aranjeze automat circumstanţele vieţii astfel încât abundenţa să se reverse în viaţa noastră.

Fragment din Capitolul 7: Dorinţa Letting Go-Calea renunţării, David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Featured Image by Gerd Altmann from Pixabay 

Eul-personalitatea #ochiulsinelui

Omul este atât de obişnuit să se îngrijoreze, să se teamă, să încerce sentimentele remuşcării, vinovăţiei, conflictului şi tristeţii, încât aceste stări negative au devenit nu doar acceptate, ci şi asumate vieţii normale, laolaltă cu emoţiile, atitudinile şi sentimentele lor negative adiacente. Omenirea (pacientul) este sfătuită să caute un terapeut pentru a se „împăca cu aceste sentimente“. Dar mult mai benefic decât a ne „împăca“ cu aceste produse ale iluziei, ar fi să le lichidăm – prin simpla dezvăluire a faptului că sursa lor nu este alta decât percepţia.

O stare cu adevărat „normală“ a conştiinţei este una liberă de orice negativitate, fiind plină de bucurie şi iubire. Orice altceva este fundamentat pe iluzie şi pe distorsiuni perceptuale. Faptul că boala predomină într-o societate nu înseamnă că boala constituie şi o condiţie normală. De-a lungul istoriei, asemenea lucruri au predominat în societate şi au cauzat dispariţia unei mari părţi a omenirii, dar acest lucru nu înseamnă că avem de-a face cu o condiţie normală. Chiar şi ciuma a dispărut în cele din urmă.

Eul nu vrea să se schimbe sau să fie schimbat în ciuda suferinţelor, temerilor şi regretelor sale. El se cramponează de idea de a fi „drept“ cu orice preţ, păzindu-şi gelos şi vigilent propriile-i convingeri. De fapt, el nu este un duşman ce trebuie nimicit, ci un pacient ce trebuie vindecat. De fapt, Eul este bolnav, el suferă de iluzii intrinseci în însăşi structura sa. Revenirea la sănătate presupune doar umila disponibilitate. Adevărul devine autorevelat: nu e ceva ce trebuie atins ori dobândit, el stăluceşte de la sine.

Uneori, eul se identifică greşit pe sine într-un mod mai specific, şi anume cu personalitatea. El crede despre sine: sunt o persoană „aşa şi aşa“ şi mai spune „bine, deci asta sunt!“ Din această iluzie provine frica că ne vom pierde personalitatea dacă renunţăm la eu. Ne temem de acest lucru ca de moartea „a ceea ce suntem“.

Prin intermediul observaţiei interioare, putem distinge că personalitatea e un sistem de răspunsuri învăţate, iar persoana nu este adevăratul „Eu“. Adevăratul Sine se găseşte în spatele acesteia şi dincolo de aceasta. Suntem martorii personalităţii noastre; nu există nici un motiv de a ne identifica cu aceasta. După emergenţa Sinelui real ca „Eu“, personalitatea, după o anumită întârziere datorată ajustării, îşi continuă interacţiunea cu lumea, care nu pare a observa diferenţa. Personalitatea continuă să fie un fel de divertisment, chiar comic adesea, şi, precum corpul, devine un soi de noutate. În locul adevăratului nostru „Eu“ a apărut un „terţ“ autogenerat. Acesta are obiceiuri, stiluri, preferinţe şi antipatii, dar acestea nu mai au vreo importanţă ori semnificaţie reală, nici consecinţe de fericire/nefericire. Tot astfel, o reminiscenţă a emoţiilor umane obişnuite pare, de asemenea, să se îndepărteze şi să revină, dar acestea nu mai au nici o influenţă sau putere pentru că nu se mai identifică cu „Eul“.

Fragmente din Ochiul Sinelui – de care nimic nu se poate ascunde

Presiunea sentimentelor – Letting Go-Calea renunțării

Dacă ne privim viaţa îndeaproape, ne dăm seama că ea constituie, în esenţă, o lungă şi complicată luptă pentru a încerca să scăpăm de temerile noastre interioare şi a ne îndeplini aşteptările pe care le-am proiectat asupra lumii. Presărate printre acestea, sunt momentele de bucurie în care ne-am eliberat temporar de temeri, însă acestea nu au dispărut definitiv şi sunt tot acolo, aşteptându-ne. Am ajuns să ne temem de sentimentele noastre pentru că acestea conţin atât de multă negativitate încât ne e teamă că, dacă le-am analiza mai îndeaproape, negativitatea ne-ar putea copleşi. Ne temem de aceste sentimente pentru că nu deţinem niciun mecanism conştient prin care să le putem stăpâni în cazul în care ar ajunge să ne potopească.

Fiindu-ne teamă să le confruntăm, ele continuă să se acumuleze şi, în final, ajungem ca, în secret, să privim moartea ca pe o izbăvire de toată această durere. Nici gândurile, nici faptele nu sunt dureroase, ci sentimentele care le însoţesc. Gândurile în sine nu dor, ci dor sentimentele care le dau naştere!

Presiunea acumulată a sentimentelor dă naştere gândurilor.

Un singur sentiment, de exemplu, poate zămisli mii de gânduri într-o anumită perioadă de timp. Luaţi o amintire dureroasă din copilărie, un imens regret care a stat până acum ascuns. Uitaţi-vă la toţi anii aceia în care gândurile s-au asociat acelui unic eveniment. Dacă am putea alina sentimentul dureros care a stat la baza lor, toate acele gânduri ar dispărea pe dată, iar noi am uita evenimentul respectiv.

Această observaţie se bazează pe consideraţii ştiinţifice. Teoria ştiinţifică Gray – La Violette integrează psihologia şi neurofiziologia. Studiile lor au arătat că tonalitatea sentimentelor organizează gândurile şi memoria (Gray – La Violette, 1981). Gândurile sunt arhivate în baza de date a memoriei în funcţie de diferitele nuanţe ale sentimentelor asociate cu gândurile respective. De aceea, atunci când renunţăm sau abandonăm un sentiment, ne eliberăm şi de toate gândurile care i se asociază.

fragment din Capitolul 2 – Mecanismul renunțării

Flash Sale: 20% reducere – 17-21 octombrie