#opinii Bogdan Dragomir

Bogdan Dragomir, absolvent al Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din București, fost membru al Grupului Coral SONG, dirijat de Ioan Luchian Mihalea și membru al Cvintetului LUCHIAN, artist liric și solist al Corului Naţional de Cameră MADRIGAL, dirijat de Maestrul Marin Constantin, muzician și jurnalist la Radio România Regional, realizator de emisiuni muzicale, abordează în prezentarea cărţii “După ani şi ani – povestiri din spatele scenei” şi a personalităţii autorului Adrian Ordean, o perspectivă complexă, fără a omite o realistă privire asupra muzicii româneşti din prezent, şi-n special asupra difuzării sale, o perspectivă asupra identităţii culturale româneşti în pericol de a se pierde.

“Adi Ordean este un om supărător de modest. Ar trebui să îl privim de foarte multe ori, poate dimineaţa la cafea, să-l ascultăm şi să-nvăţăm fiecare de la el, pentru că dacă Adi Ordean este atât de modest după o asemenea carieră, înseamnă că mulţi dintre artiştii de astăzi ai României au nişte probleme mari.“

Prefaţa #dupaanisiani

SUNT DEOSEBIT DE ONORAT că pot, în câteva rânduri, să fac o caracterizare a unui compozitor cum este Adrian Ordean.

În cursul unei vieți, un compozitor poate fi fericit atunci când compune un cântec care devine șlagăr, dar atunci când numărul acesta este de ordinul zecilor sau chiar al sutelor, atunci acest compozitor intră definitive în inima și conștiința publicului, a specialiștilor, a istoriei muzicale naționale de gen. Adrian este unul dintre aceștia.

Hărăzit de Dumnezeu și de părinții lui cu un talent „cu carul“, Adrian s-a impus în peisajul componistic printr-o varietate stilistică de invidiat, contribuind la îmbogățirea patrimoniului muzical românesc. De la melodii pop, la cele rock, R&B, dance etc, de la melodii lente la cele ritmice, de la balade la piese hard-rock, de la piese instrumentale la musicaluri, compozițiile lui Adrian sunt la fel de originale, de proaspete și de actuale, scrise cu rar talent și profesionalism.

Nu întâmplător o serie de formații vocale cunoscute și soliști, adevărate vedete ale genului, s-au lansat și au rezistat în timp cu ajutorul compozițiilor sale.

Fiind un ghitarist de excepție, un bun cunoscător al armoniei muzicii și al formei muzicale, al experienței de șef de orchestră, și-a folosit aceste talente și cunoștințe în momentul orchestrării pieselor. De aceea, orchestrațiile lui devin un corolar al compozițiilor pieselor respective. De altfel, Adrian Ordean a armonizat sau orchestrat piesele a mai multor compozitori cu care aceștia se pot mândri.

Calitatea și valoarea compozițiilor lui nu se află doar în aprecierea marelui public, ci și în aprecierea juriilor de specialitate care nu de puține ori i-au acordat compozitorului multe și importante premii în tot atâtea festivaluri și concursuri.

Mulți din lumea muzicii cunosc și valoarea de inginer de sunet al acestui compozitor.

Toate aceste calități pentru care mulți confrați sunt invidioşi, pe bună dreptate, mă îndreptățesc să-l consider pe Adrian, o mare personalitate în domeniul muzicii românești.

În încheiere vreau să spun că rareori am întâlnit în lumea muzicală un OM cu un caracter atât de nobil și de generos.

Marius Ţeicu

Compozitor

Prima formaţie: Stereo Sibiu #povestiridinspatelescenei

„Eram toți la liceu și ne durea undeva de comunism. Veneam cu toții din familii sărace, iar lucrul ăsta probabil că ne-a unit, ne-a ambiționat, ne-a făcut să mergem înainte, fără prejudecăți, doar cu cei 7 ani de-acasă și cu buzunarele goale. Între ʹ70 și ʹ75 am activat în cadrul UTC, dar asta nu a însemnat nimic. În afară de muzică, nu am avut nicio legătură ideologică cu uteciștii sau comu­niștii. Și nici nu ne-a „sfătuit“ careva de pe acolo să fim mai mult decât eram. Am fost liberi și am făcut ce vroiam. Am cântat orice piesă ne trecea prin cap, nu ne oprea nimeni să facem repertoriul cum credeam noi că e bine. După ʹ80, lucrurile s-au schimbat drastic. Partea a doua a deceniului a fost horror.  Așa că ne-am împrietenit destul de repede, iar programele noastre au început să coincidă. Ne vedeam la repetiții, mergeam împreună la filme, de obicei pe Corso, la „Pacea“. După fiecare cântare era clar, mergeam la Împăratul Romanilor unde mâncam mușchi ciobănesc și beam bere străină.

Când am intrat prima oară în Casa de Cultură, oficial, ca să zic așa, ca membru proaspăt al trupei „Stereo“, am avut sentimentul că am pășit direct într-unul din visele mele, într-o lume aparte, specială și în care nu poți intra decât dacă Dumnezeu îți pune ceva magic în traistă, atunci când te trimite pe Pământ. Sclipiciul ăla, „aura“, talentul și pasiunea de care e nevoie ca să poți face lucruri deosebite… muzică de exemplu. Pentru că muzica o pot face și o vor face doar cei născuți și înzestrați pentru asta, cei care vor avea tăria să renunțe la atracția pe care o exercită o terasă cu bere rece în serile calde de vară, ală­turi de prieteni, pentru câteva ore de studiu la instrument sau cu vocea. Pare ciudat, nu? Parcă nici eu nu mai sunt prea convins acum, dar vă spun sigur că asta e calea, ăsta e drumul către scenă, sau, cel puțin asta am făcut eu. Și cum la un moment dat cântam la trei instrumente: vioară, pian și chitară. Vedeam destul de rar strada. Se pare că eu am fost un norocos.”

În lectura autorului, un fragment din capitolul IV al cărţii După ani şi ani – povestiri din spatele scenei: