Corp-suflet-viaţă #calatoriasufletelor

S (Subiect): Dumnezeule, nu sunt mort, nu-i aşa? Vreau să spun, trupul meu este mort – pot să-l văd sub mine – dar plutesc… mă uit în jos şi pot să-mi văd corpul întins pe patul spitalului. Toată lumea din jurul meu mă crede mort, dar nu sunt. Vreau să strig, hei, nu sunt mort cu adevărat!

Este incredibil… asistentele îmi pun un cearşaf peste faţă… oamenii pe care îi cunosc plâng. Ar trebui să fiu mort, dar trăiesc încă! Este ciudat, pentru că trupul meu este absolut mort în timp ce mă mişc deasupra lui. Trăiesc!

ACESTEA sunt cuvintele unei persoane aflate în stare de hipnoză profundă retrăind experienţa morţii. Cuvintele îi ies în izbucniri scurte, emoţionate şi sunt pline de groază amestecată cu respect, pe măsură ce vede şi simte cum este să fii un spirit proaspăt separat de corpul fizic. Acest bărbat este clientul meu şi tocmai l-am asistat în recrearea unei scene dintr-o viaţă anterioară, în timp ce stă lungit într-un scaun extensibil confortabil.

Un pic mai devreme, urmându-mi instrucţiunile în timpul inducerii stării de transă, acest subiect era în regresie de vârstă, întorcându- se la amintirile copilăriei. Percepţiile sale subconştiente s-au contopit treptat în timp ce lucram împreună la întoarcerea lui în pântecul mamei.

Apoi l-am pregătit pentru un salt înapoi în negurile timpului prin folosirea vizuală a scutului protector. După ce am încheiat acest pas important al condiţionării mentale, mi-am mişcat subiectul printr-un tunel imaginar al timpului până în ultima lui viaţă pe Pământ. Aceasta a fost o viaţă scurtă, pentru că murise subit din cauza unei epidemii de gripă în 1918.

Pe măsură ce şocul iniţial de a se vedea pe sine murind şi sufletul ieşindu-i din trup începe să se estompeze, clientul meu se adaptează mai uşor la imaginile vizuale din mintea sa. Deoarece o mică parte din zona conştientă, critică a minţii sale încă mai funcţionează, îşi dă seama că recrează o experienţă anterioară. Durează mai mult ca de obicei, de vreme ce acest subiect este un suflet mai tânăr şi neobişnuit cu ciclurile de naştere, moarte şi re-naştere, aşa cum sunt mulţi dintre ceilalţi clienţi ai mei. Cu toate acestea, doar în câteva clipe el se adaptează şi începe să răspundă cu mai mare încredere întrebărilor mele. Îi ridic rapid nivelul de hipnoză din subconştient la starea de supraconştient. Acum el este gata să-mi vorbească despre lumea spiritelor şi îl întreb ce se-ntâmplă.

S: Mă înalţ… încă plutesc… mă uit înapoi la trupul meu… E ca şi cum aş urmări un film, numai că eu joc în acesta!

Doctorul le consolează pe soţia şi fiica mea. Soţia mea plânge (subiectul se foieşte în scaun cu disconfort). Încerc să ajung în mintea ei… să-i spun că totul este bine cu mine. Este atât de copleşită de jale, încât nu pot să trec de ea. Vreau să ştie că suferinţa mea a trecut… că m-am eliberat de trup… că nu-mi mai trebuie… că o s-o aştept. Vreau să ştie lucrul ăsta… dar ea… nu mă ascultă. Oh, acum mă îndepărtez…

Şi astfel, ghidat de o serie de comenzi, clientul meu începe procesul de trecere în lumea spiritelor. Este un drum pe care l-au străbătut şi alţii în atmosfera de siguranţă a biroului meu.

În mod tipic, pe măsură ce amintirile din starea de supraconştienţă se extind, subiecţii sub hipnoză devin mult mai conectaţi la tunelul spiritual. Pe măsură ce şedinţa avansează, imaginile mentale ale subiectului sunt traduse mult mai uşor în cuvinte. Propoziţii scurte şi descriptive duc la explicaţii detaliate a ceea ce înseamnă să intri în lumea spiritelor.

Dispunem de o documentaţie vastă, inclusiv observaţiile personalului medical, care descrie experienţele în faţa morţii şi din afara trupului ale persoanelor rănite grav în accidente. Aceste persoane fuseseră considerate moarte din punct de vedere clinic înainte ca eforturile medicale să le scoată din acea stare.

Sufletele sunt destul de capabile să-şi părăsească trupurile gazdă şi să se întoarcă în acestea, în special în situaţii limită, când corpul moare. Oamenii povestesc despre cum stau suspendaţi deasupra trupurilor lor, în special în spitale, şi cum îi urmăresc pe medicii care încearcă să-i resusciteze. În timp, aceste amintiri se estompează după ce se întorc la viaţă.

În primele etape de regresie sub hipnoză în vieţile anterioare, descrierile subiecţilor care trec mental prin aceste vieţi nu contrazic relatările persoanelor care au murit în realitate pentru câteva minute în această viaţă. Diferenţa dintre aceste două grupuri de persoane este că subiecţii sub hipnoză nu-şi amintesc experienţele morţii lor temporare. Persoanele aflate în transă profundă sunt capabile să descrie cum este viaţa după moartea fizică permanentă.

Care sunt similarităţile amintirilor despre viaţa de apoi între persoanele care povestesc despre experienţele de decorporalizare ca rezultat al traumelor fizice temporare şi un subiect care-şi aminteşte sub hipnoză moartea într-o viaţă anterioară?

Amândoi plutesc în jurul trupurilor într-un mod straniu, încercând să atingă obiecte solide care se dematerializează în faţa lor.

Ambele tipuri de raportori spun că se simt frustraţi în încercările lor de a vorbi cu persoanele vii, care nu le răspund. Ambii afirmă că se simt traşi din locul în care au murit şi că experimentează relaxare şi curiozitate mai degrabă decât frică.

Toate aceste persoane vorbesc despre un sentiment euforic de libertate şi de strălucire în jurul lor. Unii dintre subiecţii mei văd un alb strălucitor, înconjurându-i complet în momentul morţii, în timp ce alţii văd lumina strălucitoare mai departe, în continuarea unui spatiu mai întunecat prin care sunt traşi. La această ultimă variantă se fac adesea referiri – este efectul de tunel, care a devenit bine cunoscut publicului.

Fragment din Călătoria Sufletelor, Cap.1, Moarte şi plecare – Michael Newton, Ph.D.

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/calatoria-sufletelor-nou

Adevăr şi război #adevarversusfalsitate

Războiul este o demonstraţie socială extremă a acţiunii forţei, iar apariţia sa poate fi prevăzută în avans prin simpla calibrare a elementelor unei situaţii, inclusiv a ţărilor implicate, guvernelor, conducerii şi elementelor active.

Premisa primară

Pacea este o stare naturală în care adevărul predomină, în timp ce războiul este consecinţa falsităţii.

În istoria civilizaţiei umane, pacea a dominat numai în 7% din întregul timp, iar războiul a predominat în 93%! (Calibrează ca Adevărat.)

Fundaţia războiului este ignoranţa, care este o consecinţă automată a faptului că mintea omului nu poate discerne adevărul de falsitate datorită condiţiei sale evoluţioniste. De aceea, oamenii nu pot face diferenţa între un conducător adevărat şi un maniac megaloman.

Datorită inocenţei intrinseci a omului (incapacitatea structurală a minţii omeneşti de a diferenţia adevărul de fals), mintea omenească poate fi programată cu uşurinţă în mod eronat ca răspuns la retorica persuasivă, sofism şi propagandă. Costurile eşecului în recunoaşterea şi aprecierea corectă a limitărilor sunt agonia, moartea şi ororile distrugerii în masă, plus datoriile rezultate, durerea, vinovăţia, prizonierii şi ura. Mai sunt incluse în preţ trauma psihică, la fel ca şi stresul pe termen lung, amintirile dureroase şi angoasa.

Condiţiile dinaintea începerii unui război expun atitudini şi tensiuni complicate, stabilizate şi interconectate, şi o complexitate de factori care sunt dincolo de înţelegerea intelectuală, cum ar fi măsurarea şi cântărirea facţiunilor. Astfel, un diagnostic pus la început poate opri declanşarea războiului înainte de a se atinge acel moment în care nu se mai poate opri. Cu toate acestea, există în fiecare clipă un punct critic accesibil intervenţiei astfel încât, într-o serie de evenimente desfăşurate în timp, există factori critici corelaţi şi care pot fi diagnosticaţi, care permit această oportunitate.

De exemplu, cel de-al Doilea Război Mondial putea fi oprit cu uşurinţă la un cost sau risc minim în momentul primei invazii a Cehoslovaciei, Rhineland-ului şi Sudentland-ului. (Intenţia lui Hitler calibrează la nivelul 100.)

Este de remarcat că naţiuni precum Rusia, Germania, Japonia şi chiar Belgia aveau, toate, operaţiuni şi agenţii de informaţii foarte bine dezvoltate ce calibrau la nivelurile 210-215, în timp ce informaţiile SUA se găseau sub nivel (cal. 190) până ce au reuşit să descopere codul japonez JM.

Singura tehnică disponibilă care este şi practică şi identificabilă este cea care calibrează conştiinţa, deoarece câmpul conştiinţei include totul şi fiecare clipă integrează toţi factorii şi influenţele, condensându-le într-un factor numeric identificabil.

Implicaţiile analizei de mai sus merg dincolo de ceea ce este evident. Iată acum o lume în care totul este dezvăluit şi unde nu mai pot fi ascunse secrete pentru a-i orbi pe cei inocenţi.

Fragment din Capitolul 15, Adevăr şi război

Adevăr versus falsitate: cum să facem diferenţa, David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Metamorfoză #CalatoriaSufletelor

Cum ar trebui să ne pregătim cel mai bine pentru propria noastră moarte? Viaţa ne poate fi lungă sau scurtă, putem fi bolnavi sau sănătoşi, dar vine vremea aceea când toţi trebuie să dăm ochii cu moartea în felul în care ne este sortit. Dacă am suferit mult timp de o boală incurabilă, este timp să ne pregătim cum trebuie, odată ce au trecut fazele de şoc, de negare şi de depresie.

Mintea noastră va parcurge însă un drum mai scurt prin această evoluţie progresivă atunci când moartea vine subit. Pe măsură ce sfârşitul vieţii noastre fizice se apropie, fiecare dintre noi are capacitatea de a se contopi cu conştiinţa noastră înaltă. Moartea este cea mai uşoară perioadă din vieţile noastre pentru conştientizarea spirituală, când ne putem simţi sufletul conectat la eternitatea timpului.

Cu toate că există oameni muribunzi care consideră că acceptarea este mult mai grea decât resemnarea, cei care îngrijesc de aceştia spun că cei mai mulţi ajung spre sfârşit la o detaşare împăcată. Cred că oamenilor muribunzi li se permite accesul la o cunoaştere supremă a conştiinţei eterne şi acest lucru este adesea reflectat de feţele lor. Mulţi dintre aceştia îşi dau seama că un ceva universal îi aşteaptă dincolo şi că o să fie bine.

Muribunzii trec printr-o metamorfoză de separare a sufletelor lor de un trup adoptat. Oamenii asociază moartea cu pierderea forţei vitale, când, în realitate, este tocmai invers. Prin moarte ne pierdem trupul, dar energia noastră vitală şi eternă se uneşte cu forţa unui suprasuflet divin. Moartea nu este întuneric, ci lumină.

Odată trecute prin tunel, sufletele noastre au ajuns dincolo de prima poartă în călătoria lor spre lumea spiritelor. Cei mai mulţi îşi dau seama acum că nu sunt chiar morţi, ci că doar au scăpat de povara unui trup Pământesc care a murit. Odată cu această conştientizare vine şi acceptarea în diverse grade, în funcţie de suflet. Unii subiecţi privesc în jur cu uimire continuă, în timp ce alţii sunt mai realişti în relatările despre cele văzute. Foarte mult depinde de maturitatea lor şi de experienţele recente de viaţă. Cel mai comun tip de reacţie pe care îl aud este un suspin de eliberare urmat de ceva de genul: „Oh, minunat, sunt din nou acasă în locul acesta superb“.

Există unele suflete înalte care ies atât de repede din trup, încât o mare parte din ceea ce descriu în acest loc apare ca o ceaţă, în timp ce sufletele în cauză se îndreaptă spre destinaţiile lor spirituale. Acestea sunt argumentele pro şi, după părerea mea, ele formează o minoritate distinctă pe Pământ. Sufletele obişnuite nu se mişcă atât de repede şi unele sunt foarte ezitante. Dacă eliminăm cazurile rare ale spiritelor foarte tulburate care se luptă să rămână legate de trupurile lor moarte, cred că sufletele tinere cu mai puţine vieţi anterioare sunt acelea care rămân ataşate de mediul Pământesc după moarte.

Cei mai mulţi dintre subiecţii mei îmi relatează că, în timp ce ies prin gura tunelului, lucrurile sunt neclare pentru o perioadă de timp. Cred că aceasta se datorează densităţii celui mai apropiat plan astral care înconjoară Pământul, numit de teosofi kamaloka.

Fragment din Călătoria sufletelor, Michael Newton, Ph.D.