Suferinţă, compasiune, minte, atenţie #DalaiLama

Din Cap.6, Viaţă şi moarte

Închipuie-ţi toţi oamenii – Imagine All the People, o conversaţie cu Sfinţia Sa Dalai Lama despre bani, politică şi viaţă aşa cum ar putea fi

Sfinţia Sa Dalai Lama, Fabien Ouaki

Fabien: Sfinţia Voastră, aş vrea să mă întorc asupra unor probleme pe care le-am mai atins. M-am gândit la compasiune ca fiind parte a naturii noastre lăuntrice. Pentru mine, compasiunea e un spaţiu gol care crează posibilitatea de a trimite un mesaj altei fiinţe. Pentru mine, compasiunea e mereu acolo, în noi…

Dalai Lama: Ce vrei să spui când zici: „compasiunea este mereu acolo”?

Fabien: Vreau să spun că e o parte a naturii, a firii umane. Nu este ceva ce trebuie să zămislim.

Dalai Lama: Nu ştiu. (râde) Filosofia asta e prea dificilă pentru mine. Compasiunea e parte a minţii noastre.

Fabien: Da, este acolo, în interiorul nostru. Deci, aceasta este munca pe care trebuie s-o facem.

Dalai Lama: Nu, nu, nu. Nu sunt de acord. Natura de buddha – suntem atenţi şi spunem natura de buddha, nu buddha – este interioară, intrinsecă. Trezirea nu este intrinsecă, dar sămânţa, potenţialul iluminării, este. Putem spune că această compasiune este parte a minţii, înţelegând că, în mintea noastră compasiunea poate răsări, se poate naşte. Asta nu înseamnă că atâta vreme cât mintea este acolo – în orice stare – compasiunea e şi ea acolo. Asta nu-i adevărat. În general vorbind, sămânţa compasiunii există întotdeauna, dar, când într-o anumită stare a minţii, ura noastră este pe deplin dezvoltată, atunci, în mod sigur, nu avem compasiune. În acel moment compasiunea adoarme. Două gânduri sau emoţii contradictorii nu pot răsări în mintea noastră în acelaşi moment. Când una e activată, cealaltă e dezactivată. În viziunea buddhistă, nu ne referim la o funcţie aflată în stare de somn, în stare latentă, ca la un lucru prezent.

Fabien: Dar dacă creăm un spaţiu gol în interiorul nostru, ceea ce este adormit, latent, poate răsări. Se pare că a lăsa spaţiul nostru lăuntric să se extindă este cheia. Când lăsăm un spaţiu deschis în noi, compasiunea nu creşte în mod natural?

Dalai Lama: E posibil. Eu cred că până şi persoane ca Hitler, care părea insensibil, sunt capabile să simtă un soi de compasiune. Din ceea ce am citit, se pare că atunci când era cu iubita lui, Eva şi cu ciobănaşul lui german, s-ar fi simţit „bine”, adică mai puţin suspicios ca de obicei, permiţând ca un fel de încredere să apară în el. Asta arată că şi Hitler avea sămânţa compasiunii. Când cineva îi arăta grijă adevărată sau afecţiune adevărată, se simţea fericit.

Fabien: Aşadar, dacă reuşim să scăpăm de emoţiile negative, care ne împiedică să înflorim compasiunea, ea va începe să se dezvolte singură, imediat ce are puţin spaţiu? Chiar şi pentru noi, „generaţia pierdută”?

Dalai Lama: Bineînţeles. Apropo, şi eu sunt membru al acestei generaţii pierdute. Dacă facem un efort pentru a deveni conştienţi de potenţialul nostru şi de valoarea compasiunii, atunci, fireşte că există o posibilitate de a ne schimba ca indivizi. Cât despre lume, pe de-a-ntregul, nu sunt sigur. În acest moment, pare dificil. Putem spune însă, că la sfârşitul secolului XX, concepţia generală a omenirii şi locul ei în lume, se schimbă foarte rapid în comparaţie cu ultimele cinci decenii.

Fabien: Înţelepciunea  populară spune că o persoană trebuie să experimenteze suferinţă pentru a ajunge mai bună. Sunteţi de acord?

Dalai Lama: Nu este, în mod fundamental, necesar. Oricum, este adevărat că, cei ce au trecut prin suferinţă, devin mai maturi, mai răbdători. Cred că generaţiile care au fost martore ale celui de-al II-lea război mondial şi ale perioadei ce i-a urmat, sunt într-o poziţie mai bună în rezolvarea problemelor decât generaţiile următoare. Acestea doar au auzit despre război. Nu l-au trăit în mod direct. Viaţa lor nu a fost atât de dură. Când apar micile probleme îşi pierd imediat cumpătul sau răbdarea. Sunt, în general, mai puţin împăciuitori decât cei mai în vârstă. Dar asta nu înseamnă că pentru a deveni un om bun trebuie să suferi. Din punct de vedere buddhist, fie că recunoaştem sau nu, există întotdeauna un anume fel de suferinţă. Cele Patru Adevăruri Nobile precizează următoarele: totul suferă; suferinţa se naşte din dorinţă; încetarea suferinţei este Nirvana; şi, Calea Celor Opt Paşi duce la Nirvana.

Dacă dai gândul la o parte #NOIinsecolulXXI volumul 2

Dacă dai gândul la o parte, dacă nu-ţi mai doreşti să ştii, să înţelegi, să vrei, dacă îţi laşi conştienţa să simtă, nu să ştie, să trăiască, nu să conştientizeze, te vei întâlni cu iubirea.

Sufletul este iubire. Nu este doar energie. Energia este o expresie manifestată a iubirii.

Pornim spre a-nţelege, apoi a accepta, cu mare greutate, că totul este energie. Gândirea ni se-mpiedică de durerile trupului, de dorurile lui, de interpretarea pe care o dă scoarţa cerebrală nenumăratelor reacţii chimice, electrice, magnetice, nucleare şi câte altele vor mai fi fiind. Totul pare a fi o reacţie, o intersectare, o perpetuă întâlnire. Şi totuşi noi nu ne întâlnim cu NOI.

Legăm lucrurile unul de altul din nevoia de continuitate şi coerenţă. Uneori, legăturile acestea sunt nenaturale, astfel, mai devreme sau mai târziu, ele produc suferinţă.

Suferinţa este nenaturală. Este dovada erorii de conexiune. Procesul acesta, această traducere în cuvinte a nesfârşitei energii care ne înconjoară şi ne conţine, purtătoare de expresii şi calităţi, de informaţii şi legi de organizare intrinsecă, este însăşi gândirea noastră.

Felul în care învăţăm să procesăm conexiunile, să facem legăturile este determinat de mediul extern şi intern. De părinţi, zonă geografică, popor şi de anatomia moştenită – ca mediu extern. De conştienţă, suflet şi iubire – ca mediu intern.

Esenţa este iubirea. Singura Putere care există, este, fiinţează. Dumnezeu adevărat şi viu.

Uneori trebuie să ne desfacem în bucăţi până în punctul în care putem vedea sensul după care erau adunate la un loc toate aceste bucăţi. Şi-apoi să ne recompunem. Poate după un alt sens, după un alt principiu de organizare.

Mă gândesc că tot ceea ce avem de făcut este simplu: să permitem sufletului nostru să trăiască experienţele vieţii, aşa cum vin ele, nu neapărat aşa cum ne dorim noi. Pentru că noi ne dorim aşa cum am învăţat să ne dorim. Sufletul însă, nu învaţă să-şi dorească. Nici inima.

Să treci prin orice experienţă fără să vrei s-o schimbi, e foarte greu. Dar aceasta este totala acceptare. Nu să îngenunchezi în faţa ei, ci s-o trăieşti, să mergi prin ea. În loc să ne opunem sufletului şi bucuriei sale de a iubi, să-I dăm voie să-şi ducă experienţele până la capăt. Gândirea noastră să-l lase să fie.

Din perspectiva înţelegerii spirituale, probabil că cel mai greu este să ne iubim propriul suflet-dumnezeu mai înainte de orice. Fără a-l putea atinge, fără a-l putea vedea, fără de a-l putea auzi căci toate aceste mecanisme de percepţie sunt folositoare înţelegerii şi realizării de conexiuni coerente cu mediul înconjurător – respectiv contextul în care sufletul se manifestă.

Ne privim ca fiind oameni, ne dăm acest nume, ne delimităm conform spaţiului planetar al experienţei punctuale. Nu ne prea denumim suflete. Ne privim unii pe alţii ca fiind expresii corporale, manifestări fizice şi materiale, nu ca pe o energie ce coexistă nesfârşit şi neîntrerupt. Acea energie primordială, nesfârşită şi neîntreruptă, energia universală este iubirea. Din ea se urcă valurile vieţii. Şi se coboară înapoi în ea.

Mintea noastră a fost organizată astfel încât să se împotrivească sufletului. Şi dacă nu ne mai împotrivim noi şi mintea noastră, se împotrivesc alţii în jurul nostru. Se uită strâmb la sufletul nostru şi-i cer să tacă, să respecte regulile societăţii. Să se supună. De-aceea e foarte greu. De-aceea este nevoie de schimbarea gândirii colective, de o iluminare în masă.

Matricea gândirii, deci şi a percepţiei umane se schimbă. Aceasta este marea trecere. Trecerea prin porţile evoluţiei spre următorul palier al experienţei posibile corpului uman.

La un moment dat, „eu“ am ajuns la concluzia că a mă lupta împotriva sufletului meu şi a iubirii pe care o simţea, pe care o trăia, pe care o ştia dintotdeauna, cu care se identifica a fi era mult mai dureros şi nefolositor vieţii mele aici decât a-l iubi pe EL, decât a-mi recunoaşte asta, decât a accepta că acesta era singurul adevăr. Astfel am ajuns la finalul călătoriei în căutărea adevărului. I-am permis, în sfârşit, să fie, să trăiască aici şi acum, clipă-univers, după clipă-univers.

Desigur, „eu“am avut a mă „lupta“ cu dorul, cu nevoia de a fi impreună, de a desfăşura această iubire până în cele mai tainice colţuri ale materiei, de a mă bucura de împreunarea noastră. Bucuria este sensul profund al experienţelor noastre. Unii numesc asta fericire. E o numesc o paradigmă, un nivel de conştiinţă, de experienţă şi setul de perspective asociat acestuia.

EL, însă, nu avea nevoie de nimic. Nici măcar de iubirea mea. Nu EL avea nevoie de iubirea mea, ci „eu“de iubirea pentru EL.

Din iubirea ce suntem trăim, din iubirea pe care o putem accesa în noi ne ducem existenţa. Frumoasă, urâtă, existenţa curge printre gândurile noastre, printre dorinţele arzătoare, printre ambiţii sau printre emoţii.

Existenţa aceasta este parte din lume. EL este şi lumea. EL este tot.

Din Volumul 2, NOI în secolul XXI, Caietul Danielei – Daniela Marin

https://www.edituracarteadaath.ro/martisor-cadouri-reduceri/daniela-marin-daria-ganescu-NOI-volumul2-cartea-daath

Nimic nu dispare vreodată

Nimic nu dispare vreodată

Nimic nu dispare vreodată. Cum ar putea ceva care este, să devină inexistent? Cum ar putea deveni existenţa, nonexistenţă? Unde s-ar duce substanţa existenţei, dacă ar fi să dispară? Unde s-ar duce fiirea ei, fiinţa ei, prezenţa ei? În ce s-ar pierde toate acestea?

Ce dispare atunci când dispare o imagine de pe ecran? Substanţa imaginii o constituie ecranul, iar ecranul nu dispare nicăieri. El ia, pur şi simplu, forma imaginii următoare.

Fenomenul poate părea mai dificil de înţeles numai pentru că noi credem că atunci când este prezent un aşa-numit obiect, acesta este prezent ca un obiect independent. Considerăm că amintirea mărului ţine de imaginaţie, dar atunci când este prezent mărul, îl considerăm real, ca obiect.

Este adevărat că amintirea mărului nu este decât o imagine formată în minte. Omitem să observăm, însă, că atunci când vedem mărul efectiv, acesta este, de fapt, tot o imagine. Tot ce cunoaştem despre măr, în acest caz, este faptul că îl vedem. Iar când îl atingem, ne este cunoscută numai atingerea, iar când îl gustăm, ne este cunoscut numai gustul şi când îl mirosim, ne este cunoscut numai mirosul.

Nu experientizăm niciodată adevăratul măr, aşa cum este el, ca un obiect de sine stătător cu o existenţă proprie, independentă şi separată.

De aceea nu există nicio diferenţă, în Experienţa noastră actuală, între substanţa mărului care-şi apare în memorie şi substanţa mărului efectiv care-şi face apariţia în „timp real”. Cunoaşterea ambelor este confecţionată de minte – din vederea, gustarea, atingerea şi mirosirea mărului – iar substanţa minţii o constituie numai şi numai Conştienţa. În ceea ce numim „măr”, este prezentă cu adevărat numai Conştienţa. În Experienţă nu regăsim nicio altă substanţă în afara Conştienţei, iar aceasta nu dispare niciodată. Fie că ne dăm seama sau nu, aceasta constituie Experienţa noastră mereu prezentă.

Cum ar putea Conştienţa să-şi experientizeze propria absenţă sau dispariţia? Experienţa noastră directă, intimă şi imediată este aceea că această mereu prezentă, continuă existenţă care suntem, este unica substanţă a întregii Experienţe. De fapt, mărul, obiectul sau chiar lumea constituie aparenta uitare a simplului fapt al Experienţei.

Această uitare, însă, are loc numai în minte. Prezenţa nu se uită niciodată, cu adevărat, pe sine însăşi.

Dacă ne poziţionăm în minte, atunci pacea şi fericirea inerente Sinelui nostru, Prezenţei Conştiente, par a fi ascunse.

Ce anume este acel ceva care se poziţionează în minte? Mintea! Numai gândirea îşi poate imagina un „ceva” imaginar! Sinele interior imaginar este real numai din punctul său imaginar de vedere.

Prezenţa este numai aparent ascunsă de această imaginaţie, ea nefiind niciodată ascunsă cu adevărat. Este numai cunoaşterea mereu prezentă a sa însăşi.

Fragment din Prezenţa – Intimitatea Experienţei  de Rupert Spira

Cele două volume pot fi cumpărate din site-ul editurii, categoria oferte, beneficiind de transport gratuit şi reducere.

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/rupert-spira-prezenta-vol-I-si-II-cartea-daath