Capitolul VII, pagina 107 #AdrianOrdean

Așa l-am cunoscut prin vara lui 1977 pe Mircea Baniciu. Locuia la Hotelul Miorița, care era un fel de cazarmă a muzicanților din Mamaia. Era nevoie de cazări multe pe atunci, pentru că erau trupe prin toate cârciumile și terasele din stațiune. Baniciu era cam debusolat și încerca să-și găsească un nou drum, muzical vorbind, imediat după fuga din țară a trupei Phoenix, din iunie ’77. Mai veneam cu bunătăți de la Club, țigări, ciocolată, bere „străină“ și câte și mai câte. Vorbeam o grămadă de chestii, ne-am împrietenit…

Clara, Adriana şi Vica

După primul an la club, învățasem destul de bine limba franceză, iar după al doilea an era chiar ok, mă descurcam foarte bine și mă înțelegeam cu toată lumea. Franceza o învățasem și la școală, atât cât o învățasem. Oricum nu aveam de ales, absolut toată lumea vorbea limba franceză, inclusiv cele trei fete românce, Clara, Adriana și Vica.

Am cunoscut o grămadă de lume și mi-am făcut prieteni printre turiști, dar mai ales printre G.O. Mai erau în echipa clubului câteva fete care lucrau ca hostesse, un fel de gazde, reprezentau clubul în orice problem și știau tot ce se întâmpla pe acolo. Era și o mulatră din Toulouse, Rachida, avea 19 ani, și m-am împrietenit cu ea. La sfârșitul sezonului s-a prăvălit lumea peste noi. Nu știam ce să facem, nu concepeam că ne vom despărți. Când am văzut-o în autocar, pregătită să plece spre aeroport, credeam că viața mea va lua sfârșit.

Cu Vica, Adriana și Clara, fetele de la bucătărie, m-am împrietenit imediat, iar fetele s-au dovedit a fi niște tipe extraordinare și deosebite. Am petrecut pe la ele prin cameră, nopți întregi, când ne lansam în povestiri nesfârșite, de noapte, cu câte o sticlă de ceva în față, pe care le mai luam „împrumut“, ori eu ori ele, de pe la restaurant sau bar. Iar când sezonul se termina, abia așteptam să ne revedem în anul următor. Așa am petrecut 5 ani la rând, la Club Mèditerranèe.

CAPITOLUL VIICLUB MÈDITERANÈE

După ani şi ani – povestiri din spatele scenei – Adrian Ordean

“Lecţia de libertate a lui Adrian Ordean” #recenzie de Adrian Lesenciuc

În numărul 446 al revistei de cultură Tribuna, a apărut această cronică a cărţii “După ani şi ani – povestiri din spatele scenei”, un articol ce poartă semnătura poetului şi criticului literar Adrian Lesenciuc. Titlul este şi una din importantele concluzii pe care domnul Lesenciuc le inserează cu claritate.

“Cartea lui Adrian Ordean, scrisă cu dezinvoltură, cu umor, cu aparentă așezare a interpretării în spatele factualității biografice, este o provocatoare întâmplare pentru cei care au găsit în ritmurile rock o expresie a manifestării propriei libertăți. Nu întâmplător, Adrian Ordean inserează pe parcursul lucrării mențiuni aparent irelevante, în esență de o profunzime a analizei cum numai un om care și-a dedicat întreaga viață muzicii și libertății promise o putea face.”

“Dar esența cărții nu este aceasta. Biografismul firesc într-o carte de memorii este doar proiectul de arhitectură a lucrării. Constructul se bucură – și de aici transpare al doilea registru al lecturii – de expresia unor valori și principii și de racordarea culturii la acestea, care nu pot fi nicidecum neglijate, abandonate, omise. Aceasta este concluzia unei aparente radiografii a fenomenului muzical românesc al ultimilor 50 de ani, în esență al unei analize de profunzime, în străfundurile unei mișcări firești de aducere în prim-plan a umanismului”

“Această adâncime a cărții este cea care trebuie adusă în prim-plan. Aveam nevoie și de radiografia fenomenului muzical românesc, dar învățăturile lui Adrian Ordean, de o profunzime remarcabilă, trebuie transmise și rostite spre a nu rămâne în superficialul cotidian, în clouds. Evident, în prima cheie de lectură, cu intarsiile de texturi diferite ale celor care l-au cunoscut sau măcar au încercat să-l înțeleagă pe Adrian Ordean, în textul de o coerență discursivă remarcabilă, organizat mai degrabă după un parcurs al implicării decât după unul cronologic, cartea se citește ușor. Am râs în hohote la întâmplările cu cei sosiți să înregistreze la studioul lui Ordean sau la aventurile lui Leluț Vasilescu, toboșarul trupei Compact. Am urmărit cu atenție un parcurs al unei vieți muzicale pe care am zărit-o sporadic din cealaltă parte, a publicului. Dar am rămas impresionat de profunzimea radiografiei vieții culturale românești a ultimilor ani. Autobiografia lui Adrian Ordean se așază firesc alături o serie de biografii ale marilor nume ale rockului. Dar, mai mult decât acestea, această autobiografie se relevă a fi o cale prin care autorul ei predă cea mai frumoasă lecție despre libertate și despre valori într-un spațiu cultural închis o bună bucată de vreme în spatele ideologiilor.”

Adrian Lesenciuc

Mulţumim domnului Adrian Lesenciuc şi revistei Tribuna!

Din formatul tipărit al renumitei reviste, acompaniat de compoziţia lui Adrian Ordean, piesa “22 Decembrie” a cărei poveste o regăsiţi în carte, am adunat fragmente în acest clip:

Germana și vioara #adrianordean

Nu am vrut să învăț germana sub nicio formă. Aveam mari probleme la joacă, cu copiii. Pentru că mama era nemțoaică, am fost dat la o parte de nenumărate ori din diferite jocuri sau echipe constituite acolo, pe loc, pe câmpul de joacă. Copiii mi-au spus că nu se joacă cu mine pentru că sunt Hitlerist. Asta li se spunea probabil acasă.

După ce am mai crescut puțin, am priceput că am greșit și am încercat din nou cu germana, dar nu a mai ieșit nimic. Mai vorbeam cu doamna Pavlovici, atunci când treceam prin curtea plină de găini, rațe, gâște și iepuri. Oricum, băteam zilnic drumul ăla, pentru că acolo erau wc-urile, în fundul curții. Abia când ne-am mutat în centru, am scăpat de spălatul la lighean și am descoperit și eu dușul și trasul apei la toaletă.

Când am împlinit 6 ani, părinții m-au dus la Liceul de Muzică (Școala de Muzică) unde am trecut cu succes un examen format din două probe: examinatorul bătea într-o masă cu partea neascuțită a unui creion, un fel de frază ritmică pe care eu, cu alt creion, trebuia să o repet identic. În faza a doua a examenului trebuia să reproduc cu la, la, la, o mică frază melodică, cântată la pian de același examinator. Testul ăsta l-am folosit și eu, mult mai târziu, în campania „Alege A.S.I.A.“, pentru a încerca să intuiesc aptitudinile muzicale ale concurentelor. Odată trecut acest mic examen, am început să studiez vioara, la preșcolari, iar peste un an, când am început școala generală, aveam un avantaj serios, față de ceilalți copii care erau veniți direct în clasa întâi. Am devenit coleg cu micul meu vecin și cel mai bun prieten din copilărie, alături de care am mers în aceeași clasă până târziu, la liceu, acum unul din cei mai mari muzicieni de jazz din România: Mircea Tiberian.

Continuarea #înlecturaautorului:

sau