Holonii #NicizenNicipsihanaliza

Orice fenomen „născut“ este înscris cu necesitate în spaţiu şi timp. Tao, numenul, Dumnezeu Tatăl nu sunt „născute“, nu au existenţă locală şi de aceea sunt veşnice. Nu contează „numele“ care trimite spre aceste „realităţi“, care se schimbă odată cu timpurile culturale, ci modul în care ne putem raporta la acestea, chiar dacă le numim Tao sau „câmp de energie infinită aflat în echilibru total“.

Limitele raţiunii, capacitatea de modelare a lumii, sunt depăşite odată cu trecerea în realitatea non-locală iar perspectiva nihilistă pare justificată: ceea ce nu este local, care nu poate fi supus modelării ştiinţifice, nu există.

Raţiunea operează în cadrul unor limite ale modelelor realităţii impuse de existenţa disjuncţiei, a antinomiei-cadru, ca manieră originară de diferenţiere-limitare, specifică existenţei locale în spaţiu-timp. De aceea, în miturile cosmogonice este precizată o stare originară noncreată, din care se începe „creaţia“ prin „împărţirea apelor“. Numai după ce apele au fost împărţite este posibilă cunoaşterea lumii prin intermediul modelului ştiinţific.

Viitorul raţionalismului este determinat de evoluţiile ştiinţei susţinute de pozitivismul ştiinţific. Iată că, graţie modelelor fizicii cuantice, cât se poate de pozitiviste, se indică limitele abordării raţionaliste, în care cunoaşterea este desubiectivizată. Evoluţia ştiinţei înseamnă  resubiectivizarea acesteia, introducerea personalităţii cercetătorului în rezultatul cercetării.

În domeniul cunoaşterii conştiente, fracţionante, realitatea este constituită din unităţi separate denumite, de Arthur Koestler, holoni, care se află într-un continuu proces de agregare sau/şi disoluţie, în urma căruia se constituie ierarhii, denumite, de acelaşi autor, hierarhii. Cu cât nivelul „hierarhic“ este mai înalt, cu atât complexitatea holonilor creşte, în timp ce numărul acestora scade (de la atom, la moleculă, la organism – în univers sunt mai puţine organisme decât molecule şi mai multe molecule decât atomi). Orice holon, chiar dacă este efectul unui proces evolutiv continuu, este considerat o unitate stabilă, cu limite şi formă proprie.

Realitatea este constituită din holoni, din unităţi care interacţionează (oameni, animale etc). Separarea holonilor graţie identităţii lor, a prezumţiei constanţei formei, generează problematica modului în care interacţionează.

În cazul holonului uman, interacţiunea, cunoaşterea celuilalt, se face prin modelarea sa, prin “aducerea celuilalt în interior”.

Perpectiva psihanalitică pune problema sistemelor închise în care interacţiunea dintre holonii umani se produce mediat, prin intermediul modelelor interne ale realităţii. Nu comunicăm cu celălalt, ci cu “modelul” său, cu celălalt devenit obiect intern; obiectul intern este o “interfaţă” a celui extern care permite interacţiunea în domeniul realităţii externe. De aceea, în orice relaţie externă, obiectuală există un necesar palier intern, narcisic, prin a cărui intermediere este posibilă comunicarea. În teoria psihanalitică, în forma sa iniţială nu “atingem” niciun obiect extern, ci întotdeauna unul intern (pe noi înşine); “atingerea” va fi fost iniţială, timpurie şi va fi susţinut formarea “interfeţei” interne, psihice a realităţii.

Matei Georgescu Nici zen, nici psihanaliză cartea (care trebuie) închisă

Omul psihanalitic/omul zen #MateiGeorgescu

Mintea începătorului este a tuturor posibilităţilor;

mintea specialistului este a câtorva.

În ce domeniu sunteţi specialist?

Eu sunt psihoterapeut

Nevoia de predicţie este compensatorie pentru „vidul“ tuturor posibilităţilor (incontrolabile) pe care le conţine viitorul. Pe măsură ce un gânditor îşi aproprie mai mult un domeniu al cunoaşterii, în aceeaşi măsură va deveni tributar reprezentărilor realităţii rezultate din efortul său. Este efectul „minţii specialistului“ care devine treptat mai rezistentă, mai închisă la diferenţe. Este dificil de păstrat „mintea începătorului“, pe măsură ce se avansează într-un domeniu al cunoaşterii.

Zazenul este un exerciţiu al „minţii începătorului“ care nu este, deja, specialistă în „a sta“. Pentru mintea specialistului a sta pur şi simplu este un comportament epuizat în nuanţele sale.

Mintea începătorului, capacitatea de a nu trata categorial stimulii, de a-i asimila prin adaptare unor fenomene cunoscute, a fost observată experimental. Experimentele făcute de Kasumatsu (Apud C. Naranjo, R. E. Ornstein, On the Psychology of Meditation, Viking Press, New York, 1971, p. 196) şi Hirai pe practicanţi zen (cu un lot de control constituit din nepracticanţi) s-au centrat pe adaptarea la sunet repetitiv (de tip click) şi pe dispariţia reflexului de orientare la stimul. Subiecţii (conectaţi EEG) s-au aflat într-o cameră anecoică în care era generat, la fiecare cincisprezece secunde, un sunet „click“. Subiecţii din lotul de control au început procesul de adaptare după al treilea sunet (patruzeci şi cinci de secunde). Odată adaptarea realizată, nu au mai prezentat niciun reflex de orientare decelabil la nivelul activităţii electrice cerebrale. Practicanţii de zazen nu au înregistrat niciun proces de adaptare la stimul, reacţionând identic, prin reflex de orientare la toate sunetele la care au fost expuşi, ca şi cum nu ar fi produs niciun model al stimulării repetitive, reacţionând mereu ca şi cum ascultau sunetul pentru prima oară.

(Pagina 47)

Omul psihanalitic este delimitat: a gândi înseamnă a decupa, a constitui antinomi şi a genera tensiunea aferentă dintre polare: conflictul este inerent cogniţiei. A gândi este un proces susţinut de pulsiune. Pulsiunea este elementul care generează decupajul epistemic al lumii şi este sursa dialecticii. Omul psihanalitic este definit de economia psihică, de „trenurile pulsionale“ active reactive psihic; omul psihanalitic nu poate transcende dorinţa, nu se poate situa în afara naturii sale pulsionale, decât iluzoriu.

Omul psihanalitic este „un animal care caută nimbul sfinţeniei“, care îşi doreşte libertatea de a spune ce este în natura sa, dar simte că trebuie să se abţină.

Omul zen este cel care poate ieşi spontan din conflict, din dialectică, prin suspendarea spontană a dorinţei şi a gândului (aşa cum se întâmplă în somnul Nrem).

Privit din interiorul psihanalizei, Buddha este cel care s-a izolat de propria natură; din interiorul zenului nu există o reprezentare despre psihanaliză, deşi simetria ar părea legitimă; unicul element discriminatoriu este diferenţa de „ordin“.

„Ordinul“ psihanalitic ţine de dialectica psihică, „ordinul“ zen, de suspendarea spontană a acesteia.

Existenţa este certificată prin memorie: Eul se cristalizează în „siajul“ istoriei personale, iar personalitatea este un condensat al „întâlnirilor semnificative“. Întregi lanţuri asociative sunt conexe temei identităţii, prin incursiuni în trecut şi proiecţii ale viitorului.

Ruminaţia mentală permanentă închide individul într-un „cocon“ narcisic, prin care lumea îşi pierde din consistenţă.

Societatea actuală pare a instituţionaliza lipsa prezentului. Se întoarce spatele profunzimilor sufletului: de aceea nu mai este timp nici pentru psihanaliză. Se întoarce spatele profunzimilor care devin tot mai dense şi par tot mai ameninţătoare: aceasta este sursa oricăror „crize“, începând cu cea economică.

(Pagina 67)

Fragmente din volumul Nici zen, nici psihanalizăCartea (care trebuie) închisă de Matei Georgescu, Ph.D.

Featured Image by Ralf Kunze from Pixabay 

Cu 7 din „Nici zen, nici psihanaliză” #MateiGeorgescu

Pagina 7

Fiecare om este nepreţuit, precum întregul univers, însă puţini simt aceasta şi pentru că nu o simt, îşi dedică viaţa căutării propriei valori. Îşi caută valoarea în ceea ce fac, în ceea ce „devin“ şi nu în ceea ce sunt, de la bun început.

Propria valoare este inerentă existenţei, vieţii: a fi. A fi este sursa tuturor evenimentelor, este fondul acestora.

Cei care simt că sunt nepreţuiţi, precum întregul univers, nu mai caută, pentru că au găsit: iubirea intrinsecă existenţei, împlinirea perfectă a ceea ce se numeşte „viaţă“. Trebuie destulă „lumină“ pentru a simţi împlinirea vieţii.

Pagina 17

Cartea (care trebuie) închisă

Dacă le înţelegi, lucrurile sunt aşa cum sunt;

dacă nu le înţelegi, lucrurile sunt aşa cum sunt.

Da’ tot este mai bine să le înţelegi.

Pentru că aţi deschis cartea, aceasta nu mai este închisă.

Acum, „cartea (care trebuie) închisă“ este deschisă: nu mai este în ordinea (sub)titlului ei. Aţi deschis o carte care trebuie (să fie) închisă: s-a constituit o separaţie între ceea ce se spune că este şi ceea ce este. Ceea ce este (cartea deschisă) este diferită de ceea ce se spune, în (sub)titlu, că este (cartea închisă).

Cele de mai sus sunt „simptomul“ lumii actuale: diferenţa dintre expresia realităţii şi realitate, diferenţa dintre ceea ce se spune că este şi ceea ce este; aceste diferenţe devin multe altele, precum cea dintre ceea ce trebuie să fie şi ceea ce este şi, mai ales, diferenţa dintre visele noastre şi realitatea vieţii.

Pentru a restitui corerenţa „obiectului“ pe care-l aveţi în mână, trebuie să închideţi cartea. Dacă închideţi cartea, nu o veţi putea citi. Este imposibil să susţineţi „coerenţa“ obiectului, închizând cartea, continuând totodată să o citiţi. Este o dublă constrângere la care nu se poate răspunde adaptat; nu există posibilitatea să vă adaptaţi la o carte pe care trebuie să o închideţi, continuând să-i citiţi conţinutul.

Pagina 27

Luna ca lună, stelele ca stele, viaţa ca viaţă, eu ca eu…

Cuvintele nu sunt lucruri, de aceea o carte este o colecţie de ne-lucruri care separă de lucrurile în sine. A citi această carte înseamnă a menţine distanţa faţă de lucruri, de viaţă, înseamnă a trăi în domeniul semnificaţiilor (culturale) ale lucrurilor.

Această carte nu sporeşte experienţa directă cu viaţa: precizează absenţa ei. De fiecare dată când înţelegeţi că fiecare cuvânt din această carte este un model al vieţii (nu viaţa în sine) şi simţiţi nevoia de a trăi, închideţi cartea.

Pagina 37

A nu ne face griji privind starea noastră materială presupune a avea o stare internă consolidată, stabilă. Frica de  „hoţi“, frica de lipsuri, ceea ce produce nevoia de înavuţire permanentă, „cheamă“ hoţii. Propria agresivitate atrage agresivitatea celorlalţi, propria neîncredere atrage neîncrederea celorlalţi.

Atitudinea faţă de ceilalţi este fundamentul calităţii relaţiilor noastre: este însă dificil de observat faptul că susţinem şi autoîntreţinem nefericirea, pentru că delegarea responsabilităţii este spontană.

Noi „construim“ lumea; „lumea“ care s-ar cere ajutată sau „salvată“ este propria construcţie. Orice nevoie de reparaţie a lumii este una de „reparaţie“ personală, delegată „acolo“. Cine „s-a reparat“ se poate raporta la lume diferit.

Toată lumea caută câte ceva şi scrutează orizontul pentru a afla acel ceva: propria viaţă. Căutarea este legată de capacitatea de a vedea ceea ce este „evident“ şi de aceea, greu de perceput, de găsit.

Cel mai bun loc de a ascunde o comoară este în faţa ochilor tuturor: nimeni nu va căuta acolo, pentru că acolo nu este nevoie să cauţi, este suficient să găseşti. Ceea ce este evident este atât de simplu, încât este trecut, invariabil, cu vederea.

Lumea a tot căutat în depărtări, către zări dificil de cercetat, când de fapt toate câte sunt se află mereu aproape.

Cerurile, zările şi depărtările vor fi fost întotdeauna expresii ale unei „proximităţi inaccesibile“. Olimpul, ca spaţiu al inaccesibilităţii, este o metaforă pentru proximitatea ratată, pentru ceea ce este evident, aproape, simplu şi mereu aici şi acum.

Educaţia noastră este una spre complexitate şi spre a privi în depărtare. Acest lucru ne oferă confort exterior. Pentru a redobândi şi confort interior este necesară şi o educaţie spre simplitate şi proximitate.

Nici zen, nici psihanaliză Cartea (care trebuie) închisă, Matei Georgescu, Ph.D.