Întrebări şi paradigme #cenaibastimnoi

Unul dintre lucrurile cele mai interesante la ştiinţă, este faptul că presupune că ceea ce azi crede că e adevărat, mâine probabil se va dovedi a fi fals. Teoriile de ieri au servit ca platforme pentru a urca mai sus, aşa cum a vrut să spună şi Isaac Newton când a zis: “Dacă am avut privilegiul să văd mai departe decât alţii, este pentru că am stat pe umărul unor giganţi.”

Ştiinţa a reuşit să progreseze numai punând întrebări, provocând presupunerile şi “adevărurile” luate ca atare, în orice moment. Dacă s-ar dovedi a fi adevărat şi pentru vieţile noastre personale, pentru creşterea şi progresul individual?

Ghici ce? Este adevărat. Când reuşeşti să te desprinzi de presupunerile despre tine însuţi, vei creşte mai mult decât ai fi crezut vreodată că este posibil.

Ca nu cumva să credeţi că ştiinţa a ajuns la capitolul descurcării iţelor misterului vederii, hai să ne aruncăm mai jos în ştiţi-voi-care-gaură (rabbit hole). Karl Pribram a revoluţionat felul în care gândesc oamenii despre creier prin afirmaţia că acesta este esenţialmente holografic. Karl Pribram a afirmat că procesările sunt răspândite în tot creierul şi că, întocmai ca o hologramă, fiecare parte conţine întregul. Acest lucru a fost suficient de ciudat în sine, dar apoi Karl Pribram a aplicat acest model felului în care percepem. El a spus că universul este, în esenţă, holografic şi că singurul motiv pentru care noi simţim că suntem “în” realitate, în loc să “percepem” doar realitatea, este faptul că acest creier se conectează holografic cu acel “acolo, afară” (caz în care timpul şi spaţiul dispar) şi astfel percepţia noastră nu este doar procesată în creier, ci mutându-se în afara creierului, interacţionează cu “acolo, afară”(spaţiul cosmic). De aceea, indiferent de cât de bună este realitatea virtuală, nu vă va convinge niciodată că sunteţi “în” acea realitate.

Tot discutăm despre paradigme şi despre rezistenţa naturală la schimbări, dar, la urma urmei, ştiinţa e făcută de savanţi, care sunt şi ei oameni. La o conferinţă recentă, John Hagelin a remarcat în faţa asistenţei: “Nu faceţi greşeala de a crede că oamenii de ştiinţă sunt ştiinţifici”.

Dar, să nu ne încurcăm în cuvinte. În acest domeniu al minţii care dictează materiei, al cercetării psihice şi activităţilor paranormale, comunitatea ştiinţifică manifestă prejudecăţi serioase. Căci tema amintită reprezintă un afront adus însăşi metodologiei pe care o susţine ea.

De ce ne pasă? Deoarece multe dintre lucrurile care se petrec în lumea noastră se bazează pe înţelegerea ştiinţifică a zilei. Iar istoria ştiinţei ne spune un lucru foarte important: odată ce ştiinţa îşi asumă cu adevărat un concept, marşul ei e neobosit, aruncând la o parte teoriile şi ipotezele până ce le găseşte pe cele ce se potrivesc cu dovezile experimentale.

Dr. Dean Radin a condus vreme de mulţi ani experimente la Institutul de Ştiinţe Noetice, aflându-se în prima linie a bătăliei de a face ştiinţa să recunoască dovezile aduse în sprijinul fenomenelor psihice şi mistice – în esenţă, a ideii că mintea dictează materiei:

“Înclin să forţez nota în ceea ce priveşte dovezile. O dovadă e mult mai puternică decât credeţi şi există mai multe decât credeţi. O tratez la fel ca pe o prejudecată: pentru a depăşi o prejudecată, indiferent că e rasială, sexuală sau de altă natură, trebuie să adopţi o atitudine afirmativă. Aşa că, eu adopt o poziţie afirmativă, spunându-mi că, dacă există ceva de examinat, atunci trebuie să mă apuc de treabă… Odată ce începi să acorzi cu adevărat atenţie unei probleme, în acest caz, dovezilor, înţelegi că, orice am examina, se filtrează prin prisma teoriei pe care o adoptăm. Astfel, dacă pornim de la teoria că nu există dovezi, atunci nu le vom putea căuta în mod adecvat.”

Fragment din Ce naiba ştim noi, de fapt? – William Arntz, Betsy Chasse, Mark Vicente

https://www.edituracarteadaath.ro/carti/noua-paradigma/what-the-bleep-do-we-know-ce-naiba-stim-noi-de-fapt-cartea-daath

Calea interioară #davidrhawkins

Toţi oamenii trăiesc în conformitate cu propria lor credinţă.

Singura deosebire constă în „ce” anume cred. Această alegere reflectă un nivel al conştiinţei care, în schimb, este corelat cu percepţia, valorile şi capacitatea intrinsecă de înţelegere şi de motivare primară.

În istoria omenirii predomină alinierea cu instinctele animalice de supravieţuire fizică şi, ca atare, acumularea de mijloace îndreptate înspre acest ţel. Înrudită cu supravieţuirea trupească este căutarea plăcerii, care stimulează mai întâi curiozitatea şi mai apoi gândirea. Şansele de supravieţuire cresc prin alcătuirea de grupuri precum familia, tribul şi societatea, al căror succes depinde de dezvoltarea intercomunicării şi de organizarea relaţiilor.

Vorbirea ia naştere din capacitatea de ideaţie şi din limbajul care progresează de la concret, literal şi fizic, la abstracţia simbolică – însuşire a gândirii. În cele din urmă, din curiozitate, îşi fac apariţia şi întrebările existenţiale fundamentale: Cine suntem? De unde am venit? Unde ne ducem? Acestea sunt, în mare, întrebările de stabilire a identităţii, precum şi a scopului şi sensului vieţii însăşi. Aşa a început zbuciumul iniţial cu privire la adevărul primordial cu ajutorul căruia viaţa să fie interpretată şi să i se poată afla sensul, însemnătatea şi valoarea.

Fragment din David. R. Hawkins Descoperirea prezenţei lui Dumnezeu- non-dualitate devoţională

Capitolul 2: Calea interioară – Introducere

Featured Image by Dmitri Posudin from Pixabay