Meditația #oricepoatefivindecat #martinbrofman

Meditația este un exercițiu de disciplină interioară în care vă focalizați conștiența, atenția, de o manieră particulară, pentru a obține un anumit efect benefic. Unii oameni meditează pentru a obține o minte mai liniștită sau pentru a-și utiliza conștiența ca mijloc de a atinge un scop. Alții o folosesc pentru a reinstaura armonia în propriul lor corp, pentru a cunoaște dimensiunile spirituale ale propriei lor ființe, pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu, pentru a experimenta Conștiința Divină, pentru a atinge iluminarea, pentru a cunoaște și a experimenta iubirea sau împlinirea transcendentă, sau pentru a înțelege natura rea­lității fizice. Unii o folosesc pentru a obține controlul asupra pro­priei lor conștiințe prin capacitatea de a-și menține atenția asupra unui singur lucru care poate fi un cuvânt, o idee, un sim­bol sau propria lor respirație ori nimicul. Desigur, există multe alte motive pe lângă cele prezentate, dar cred că ați înțeles ideea.

Indiferent de cauza care motivează pe cineva să intre în medi­tație, indiferent de rezultatul așteptat, se poate obține același lucru prin acordarea unei vindecări, în plus aceasta aducând beneficii și altei ființe. Unii consideră vindecarea drept cea mai înaltă formă de meditație, datorită motivului său principal de a ajuta o altă persoană, în timp ce prin celelalte forme, individul este preocupat numai de obținerea propriilor sale beneficii. Deci, vindecarea este o meditație care are inimă.

Începeți această experiență prin a vă goli de toate considerațiile personale și de toate scopurile proprii, hotărându-vă să fiți prezent în această experiență în totalitate, să trăiți funcția de vindecător și să fiți în întregime prezent pentru subiect. Ceea ce vindecătorul îi dorește subiectului este o reflectare a ceea ce subiectul își dorește pentru sine.

Acceptarea este iubire. Iubirea vindecă.

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/martin-brofman-orice-poate-fi-vindecat-cartea-daath

Mesia #sinele #davidrhawkins

„Un adevărat mesia ar calibra la un nivel foarte înalt, cel puţin peste 700, cel mai probabil în marjele superioare ale nivelului 800 sau 900. Adevăratul purtător al luminii este umil, sincer şi nu are nevoie de adoraţie. Unicul dar al adevăratului profet este expunerea adevărului. Avatarul reflectă acest adevăr. Cu toate acestea, religia tinde să proslăvească mai degrabă mesagerul decât mesajul. De fapt, în numele mesagerului, adevărul este adesea călcat în picioare, în praful sau sângele de pe câmpul de bătaie.

Adevăratul mesia aduce bucurie, speranţă, eliberare şi salvare întregii omeniri care urmează mesajul şi puterea mesajului.

Mesia aduce o nouă viziune a adevărului şi înalţă nivelul conştiinţei întregii omeniri prin reafirmarea contextului Divinităţii, ca Sursă eternă a întregii vieţi. Avatarul, mesia, înţeleptul iluminat, salvatorul, Iisus sau Buddha – cu toţii sunt reflecţii ale Divinităţii. Aceste ferestre ale lui Dumnezeu transmit puterea şi compasiunea Sa, cuprinzând toată omenirea pentru a-i reda energia înviorării spirituale şi pentru a-i aduce speranţă nouă şi bucurie. Astfel, adevăratul mesia, avatarul sau marele învăţător aduc o reînnoire credinţei şi păcii pentru viitorul tuturor. „

” După cum dezvăluie cercetarea spirituală kinesiologică, Iisus nu a avut alte vieţi umane anterioare, ci a coborât direct din Rai. Scopul său era acela de a revela adevărul Realităţii lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Cerurilor, iar misiunea sa era salvarea omenirii.

Potrivit aceleiaşi metode de cercetare, un salvator este necesar pentru toţi oamenii care calibrează sub nivelul 600. Prin contrast, scopul lui Buddha, care avusese multe vieţi anterioare, era acela de a dezvălui calea către Iluminare, adică de a atinge nivelul 600 sau cele superioare acestuia. Astfel, Buddha amintea reîncarnări anterioare şi scotea în evidenţă lecţiile karmice, precum şi importanţa evitării karmei negative (păcatul), ce ar împiedica sufletul să ajungă în Rai după moartea fizică.

Căutătorii mai evoluaţi, din punct de vedere spiritual, aleg virtutea şi Raiul mai degrabă din dragoste pentru Dumnezeu, decât din pura evitare a păcatului din teamă sau vinovăţie. Dacă păcatul înseamnă, în primul rând, ignoranţă plus instinct animal, este contraproductiv să îl „urăşti“, devenind astfel prins într-o altă poziţionalitate a eului.”

Fragmente din Sinele: Realitate şi Subiectivitate , David R.Hawkins, M.D., Ph.D.

Povestiri de pe Pământ #danielamarin

Ameţise de când se tot rotea în jurul planetei în devenire, deşi, era minunat. Să zbori, să pluteşti, să te iei la întrecere cu alte spirite care îşi făceau şi ele treaba lor… să vezi cum se prefăcea energia în materie, cum se intersectau razele a două spirite acolo, jos, pe planetă şi ce minunate culori se năşteau din fuziunea asta… Doar acolo îşi puteau vedea adevărata frumuseţe, îşi puteau vedea puterea creatoare. Planeta era ca un fel de oglindă pentru ele, spiritele creatoare.

Pentru ea era mai mult ca o joacă. Nu că ar fi luat în joacă importanta treabă pe care o avea de făcut. Nicidecum! Însă impregnarea aceasta cu informaţiile care picau precum fulgii, era foarte distractivă. Poate şi din cauza planetei, care avea ea un fel de-a fi, aşa, jucăuş. Năştea tot felul de lucruri frumoase, vesele şi strălucitoare. De pildă, trecuse pe deasupra unei ridicături mai mari şi când a privit în urmă, a văzut cum natura transformase picăturile de rouă în cristale. Şi-atât de frumoase străluceau sub lumina albăstruie a rotirii lor, că parcă-parcă ar fi vrut să coboare mai mult, să vadă mai deaproape. Dar asta nu era posibil.

Un alt spirit o ajunse din urmă. Întoarse capul şi-l privi. Zâmbetul o traversă schimbându-i lumina. Şi el se lumina altfel şi-i zâmbi la rândul său, aşa, copilăreşte. Şi uite-i cum porniră la întrecere! Când ea îl depăşea, când el prindea viteză şi o lăsa în urmă. Până la urmă, încetiniră cursa şi văzând ce lăsaseră în urma lor, adică o uriaşă perdea de steluţe, râseră ca doi copii, sperând că n-au făcut o prostioară.

Au rămas cu acel râs pentru că-n câteva clipe, semnalul de întoarcere îi desprinse din hora planetei.

După ceva vreme, când procesul construcţiei era deja încheiat, se întorsese pe aceeaşi planetă, de data aceasta cu Iubirea. Acum avea un corp diafan, compus din lumină. Trebuia să păşească pe scoarţa planetei, să însămânţeze Iubirea. Paşii ei ancorau seminţele ce-aveau să fie hrănite de miezul planetei. Asta nu mai era treaba ei. Ea trebuia doar să călătorească. Câte senzaţii noi pe solul acesta dur, câte minunăţii se născuseră deja şi ce culori!… Nu mai văzuse nicăieri asemenea culori. Era clar că miezul planetei era un soare artist.

Curând, în jurul ei apărură câteva corpuri, asemănătoare şi totuşi diferite. Printre ele, se afla şi el. Era cât pe-aci să nu-l recunoască. Avea un corp greu, îmbrăcat în tot felul de metale. Împreună cu ceilalţi câţiva asemenea lui, alcătuiau un fel de grup de călăuzire şi protecţie pentru ea. Aşa gândise. Apoi înţelese că urmau s-o însoţească oriunde, s-o sprijine, s-o vegheze, să o protejeze sau poate doar să se salveze. Căutau lumina, căutau să revină la corpurile de lumină. Important era că-l revedea.

Era schimbat. Nu mai era vesel, nici pus pe şotii, parcă îşi pierduse lumina esenţei sale. Atunci băgă de seamă că lumina din corpurile lor era cât o flăcăruie, mică, atât cât să menţină viaţa. O tristeţe gri le îngreuna corpurile şi chiar păşeau greu, lăsând urme în spatele paşilor lor spre deosebire de ea, care de-abia atingea pământul.

La început nu înţelesese ce era acea suferinţă, înţelegea doar că este, dar n-o putea simţi. Treptat, a înţeles că planeta era locuită de oameni ca aceştia. Iar oamenii se iubeau diferit. De asta suferea el, pentru că ea nu avea un corp ca al lor, suferea pentru că-şi dorea s-o iubească, s-o poată iubi omeneşte. Era atât de impresionată de suferinţa lui, de căutarea acelei iubiri, de profunda dorinţă de-a împărtăşi cu ea zâmbetul.

I-a promis că se vor întâlni din nou, chiar şi de va fi la sfârşitul timpurilor, dar se vor întâlni. Şi-atunci se vor iubi.

[…]

xxx

În clipa în care a privit în ochii lui, a revăzut totul.

Promisiunea, trecutul, viitorul, numai prezentul şi-ar fi dorit să nu-l vadă. De ce să-l vadă, de ce să nu-l trăiască şi atât?

Atât.

Fragment din Povestiri de pe Pământ , din volumul cu acelaşi titlu de Daniela Marin