Bullying #NOIinsecolulXXI

De unde atâta dragoste când tot ce poţi tu să oferi e corpul ăla? Şi-l mai dai şi la jumătate de preţ! De-abia m-am putut abţine… Dar, cine ştie, poate până la bac i se mai leagă sinapsele… dacă au de ce, că-i vai de capul ei.

[hmm, acceptabil. Sau poate prea dur?…]

[și până la urmă, nu asta-mi doresc? Să fie cât se poate de dur?!…]

Nu-mi place fontul ăsta, mă enervează.

Nu-mi place fontul ăsta, mă enervează.

Nu-mi place fontul ăsta, mă enervează.

Poate ar trebui să găsesc ceva ca scrisul de mână… diccriticele!

Poate ar trebui să găsesc ceva ca scrisul de mână… dicriticele! Uite cu ce-mi pierd eu vremea!

[trebuie să mă hotărăsc dacă pun sau nu pun date!!! Cred, totuşi, că ar trebui. Nu ar fi prea logic ca tot romanul, toate poveştile să fie scrise dintr-o suflare, într-o singură zi. Sau da. Sau, dacă renunţ la ideea de a fi doar un jurnal în care se povesteşte totul… atunci…

Trebuie să fac schema relaţiilor dintre personaje! Că tot adaug, şi adaug…]        

Îmi spunea că-s o ciudată, că nu-s capabilă să mă integrez în grupul lor de căcat. Repeta încontinuu: Katerina, eşti un nimic şi-asta o să fii toată viaţa ta!

Nu am înţeles niciodată dorinţa ei acerbă de afiliere la grup. Probabil că ştie că ea e un nimic fără grupul ăla. Cam despre asta-i bullying-ul din şcoli: persoane pline de frustrări şi răutate care-şi văd în mod inconştient propria reflexie în alţi oameni şi-ncep să enumere tot felul de aberaţii la adresa lor, neştiind că toate pornesc, de fapt din propriul lor interior. Un interior stricat, erodat de invidie şi vulnerabilitate în faţa inferiorităţii. Sunt oameni extraordinar de slabi, care se luptă în fiecare zi cu neajunsurile realităţii lor, cu traumele din copilărie, cu faptul că nu pot schimba nicicum cine sunt ei, de fapt. Se urăsc pe ei înşişi, iar celorlalţi le dau impresia de perfecţiune, asta întotdeauna prin umilirea altora. „Victime ale societăţii”. O societate bolnavă în care libera exprimare provoacă durere. Una foarte reală!

[aici poate că ar trebui să continui ideea cu victimizarea]

Asist uneori la nişte scene de nedescris. De parc-aş trăi în trecut, în mentalităţi uitate, pline de conformism şi ură. Victimele bullying-ului fac sacrificii nenumărate pentru a nu ceda în faţa agresorilor, în faţa judecăţilor şi a opiniilor lor al căror simplu argument este dreptul la libera exprimare. Trăiesc zi de zi cu oameni care fac compromisuri ca să se menţină întregi, care duc lupte interioare de acceptare şi înţelegere. Oameni incapabili să mai lege vreo legătură pentru că-s ei mult prea dezbinaţi, desfăcuţi în bucăţi, umiliţi. Oare chiar nu există cineva în universul ăsta care să unească forţele interioare despre care povesteşte toată lumea?

Şi când crezi că te-ai adunat de pe jos, vine Andrei şi face ce vrea din tine.

[încă mă gândesc dacă să rămână personaj masculin. nu vreau să pară că am ceva cu bărbații, în general. dar… ok, oprește-te: vorbeam despre bullying.]

Pentru că Andrei are dreptul la libera exprimare. Cine e Andrei? Cine să fie? Nici el nu ştie cine e sau dacă e ceva, dar dacă faci sondaj în clasa noastră, e un nemernic. Îi citeşti în ochi dorinţa de răzbunare. Nu ştie nimeni pe ce anume vrea să se răzbune, dar observă toţi răutatea din privirea lui. Ca şi când suntem noi de vină că nu-i el fericit. Şi până la urmă, care-i faza şi cu fericirea asta? Faptul că eşti un trist şi n-ai habar cât de zdrobit eşti pe interior îţi dă dreptul să îi distrugi şi pe ceilalţi? Niciodată n-am înţeles asta. Cum primesc toţi drepturile astea, frate?! Cine le dă lor dreptul să scoată pe gură cuvinte atât de urâte şi-atât de mari? Când ei sunt atât de mici, purici! Trăim într-o societate plină de indivizi nesemnificativi care se-aşteaptă să fie respectaţi pentru simplul fapt că se impun prin idei mediocre. Sau forme mediocre, dacă eşti Miruna. Sau mai rău, prin aparenţe superficiale, ca Lia. N-am văzut om căruia să-i pese mai mult de ce spune lumea. E absolut absurd să ajungi sclavul majorităţii şi să pretinzi că, de fapt, ai propriile principii şi valori după care te conduci ca fiinţă independentă. Serios?! O ştiu pe Lia din clasa a 5-a şi nu există zi în care să nu fi trăit după ce-i spun ceilalţi. Plină de aere şi ifose, de parcă toată lumea-i aparţine, când, în realitate, lucrurile stau total altfel. E ştearsă. E fadă. E fără caracter.

 [ hmm, o temă bună: frica de a fi tu însuţi. Cum se face c-am ales-o fix pe asta?! J Nu te mai gândi acolo. Important e să termini odată schița romanului. ]

30.10.2019

Azi am văzut un clip cu un lan de lavandă. Ce stare trebuie să ai acolo, înconjurat de-atâta mov… Mi-ai apărut în minte. Firesc, nu? Şi paradoxal, în acelaşi timp. Cum se face că-mi eşti haos în gânduri, dar linişte în suflet?

pășim în lanul de lavandă

mâna ta stângă îmi mângaie fruntea

resimte miile de sărutări

și infinita grijă ce mi-o porţi,

copil fiind.

pășim în lanul de lavandă

te iert că n-ai iubit pân’la final

rămâne să-mi surprind în suflet

dorul de înc-o-mbrățișare

la apus

pășesc în lanul de lavandă

unde e liniștea?

mireasma eternității îmi cuprinde gândul

și-ncepe a zbura spre tine

spre ale noastre vechi neliniști

pășesc în lanul de lavandă.

îmi sunt eu liniște în haos.

sunt un copil, mă joc de-a viața.

tu încă-mi ești aici.

Fragment din Caietul Antoniei, volumul 3 al seriei NOI în secolul XXI

Mândria #transcendereanivelurilorconstiintei

Mândria înseamnă  admiraţie de sine, ceea ce implică  idea că, prin comparaţie, ceilalţi sunt inferiori ori au mai puţine merite, un rang sau o valoare inferioare. Transparenţa acestei viziuni este înţeleasă rapid de oamenii mai maturi, care o consideră a fi un atribut ce acţionează  în detrimentul societăţii. Mândria egoistă  în forma ideii de a fi special declanşează  sentimente care creează  resentimente în ceilalţi şi în societate, în general. Prin contrast, oamenii cu adevărat de succes sunt acceptaţi, deoarece succesul matur e acompaniat mai degrabă  de smerenie şi gratitudine decât de un aer de superioritate.

Mândria e apărată  în virtutea vulnerabilităţii şi vizibilităţii sale. Neajunsul său major rezidă  în invidie şi gelozie, precum şi în consecinţele acestora materializate în ură , maliţiozitate şi răzbunare. Fragilitatea Mândriei izvorăşte din esenţa ei narcisistă, ce percepe adevărata importanţă  ca pe o ameninţare şi un risc de pierdere a statutului. Astfel, vanitatea sa are drept rezultantă o sensibilitate faţă  de comparaţii, ce conduce la teama de atacuri şi paranoia socială, însoţite de ostilitatea tipică  acestora.

La nivel social, această  tendinţă  este exprimată  prin sindromul de a urî liderii şi succesul, în rândul cărora se numără şi sindromul de ură  împotriva americanilor. Partea întunecată  a narcisismului se exprimă  şi prin copiii care invidiază  şi manifestă  ostilitate faţă  de premianţii din clasa lor, şi are drept rezultat ulterior deriziunea cu care sunt priviţi studenţii ce agreează  adevărata performanţă  şcolară. Ostilitatea narcisismului găseşte expresii culturale profitabile când e exploatată pentru câştiguri politice, financiare ori de imagine. Este paradoxal, dar astfel, ostilitatea îndreptată  împotriva celebrităţilor ia naştere chiar din motivaţiile de a deveni celebri ale criticilor.

O consecinţă  a importanţei de sine bazată  pe Mândrie rezidă în nevoia acesteia de a fi alimentată  şi hrănită  constant pentru a surclasa îndoielile interioare şi lipsa sentimentului de completitudine ce rezultă  din satisfacerea cerinţelor integrităţii. Mândria este sensibilă , competitivă , se simte ameninţată  şi devine inflamată de gelozia ostilă  implicată  de statutul social sau atenţia din partea celorlalţi. Prin urmare, reprezintă  motivaţia în virtutea căreia criticii uzează  de sarcasm, ironie şi presupusă  satiră  şi stă la baza întregii industrii fundamentate pe atacarea persoanelor publice şi a reputaţiei liderilor recunoscuţi.

Internetul a devenit într-un mod foarte vizibil un domeniu ce mimează  ipocrit integritatea, favorizând o inflaţie a narcisismului exprimat ca opinie. Dat fiind că  eul narcisist nu este aliniat la adevărul integru, formele sale de expresie devin stridente şi false, calibrînd, prin urmare, la niveluri extrem de scăzute. Eul primitive şi mândru e lacom, iar acest călcîi al lui Ahile atrage în cele din urmă  consecinţe nefericite, lucru dovedit nu o dată  de istorie.

Deoarece mândria e percepută  ca o expresie a eului uman, unele forme ale sale sunt acceptate sau chiar aprobate la un anumit nivel social. Cel mai evident exemplu rezidă  în aşa-numitele opinii personale, în nenumăratele lor expresii ce îmbracă forma libertăţii de limbaj. Totuşi, dacă  le examinăm ca pe o funcţie a eului, opiniile nu se dovedesc nimic mai mult decît nişte idei cărora li se adaugă  o formă a importanţei de sine deoarece “sunt ale mele”. O opinie nu e decît o idee învelită  în strălucirea importanţei de sine – care devine mai atractivă  decît raţiunea, logica ori faptele.

Fragment din Transcenderea nivelurilor conştiinţei – scara spre Iluminare, David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

https://www.edituracarteadaath.ro/carti/stiinta-si-spiritualitate/transcenderea-nivelurilor-constiintei-scara-spre-Iluminare

Politica eului / Ura – din Transcenderea nivelurilor conştiinţei

Transcenderea nivelurilor conştiinţei – Scara spre Iluminare – David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Politica eului / Ura

Eul structurat dualist se autopropagă printr-o poziţionalitate care tinde să vadă totul în termenii de făptaş / victimă (clasica eroare relativistă a lui Karl Marx).

Din cauza acestei poziţionalităţi arbitrare, eul divizează evenimentele în perechi antagonice, iar sentimentul de vinovăţie care rezultă poate fi direcţionat către sine (sub forma culpabilităţii), după cum poate fi proiectat către exterior (sub forma manifestărilor de ură sau paranoia). Astfel, eul are tendinţa de a judeca şi, involuntar, devine propria sa victimă. Dacă urăşte, se simte vinovat în mod inconştient de violarea adevărului şi poate să-şi reprime vinovăţia acumulată, fapt care adaugă şi mai multă energie urii proiectate. Aşa cum vom mai discuta într-unul din capitolele următoare, acest lucru contribuie şi la nivelul de frică, pentru că eul se aşteaptă în mod inconştient să primească înapoi exact ceea ce proiectează în exterior.

În ciuda instrumentelor sale redutabile, eul nu poate scăpa de consecinţe, fie că-şi dirijează atacul spre interior sau exterior.

Falsitatea inerentă a poziţiei eului este aceea că, de fapt, nu persoana resimte vinovăţia sau ura, ci doar eul însuşi. Sinele adevărat rămâne neafectat, pentru că adevărul este imun la falsitate. Astfel, jocul de-a ura/culpabilitatea este o politică operaţională doar la nivel interior, în cadrul căreia o serie de voci diferite caută să domine şi să câştige puterea.

Eul este invidios pe ceea ce intuieşte a fi superior limitelor sale şi, în consecinţă, urăşte şi denunţă ceea ce nu poate să înţeleagă. Are chiar un interes personal în a critica şi denigra ceea ce nu poate să înţeleagă. Astfel, scepticul urăşte la nivel subtil adevărul spiritual sau conştiinţa superioară, precum şi valorile acestora (iubirea, adevărul, Divinitatea, frumuseţea). Ura îndreptată împotriva purităţii sau esteticii este exprimată prin obscenitate şi vulgaritate grosolană, ca şi prin profanare (distrugerea Pietei, pângărirea feminităţii, insultarea erudiţiei, defăimarea integrităţii, etc).

O mare parte a pretinselor critici (vezi mascarada “discursului liber”) nu reprezintă altceva decât ură deghizată şi însoţită de justificări bazate pe raţiune, în vederea diminuării vinovăţiei. Ura ideologică alimentează dezbaterea publică asupra majorităţii  subiectelor şi problemelor actuale ale societăţii, iar eul preia de aici ceea ce percepe el a fi un câştig – faptul că e în centrul atenţiei.

Adesea, ura ia forma culpabilităţii proiectate prin învinovăţire. În mod analog, politicile eului îşi au corespondentul în societate, care este foarte preocupată de învinovăţire. Deşi indivizii joacă şi ei un rol, evenimentele nefericite reprezintă adeseori un eşec al procesului social însuşi, din cauza unor politici în mod inerent greşite. Si, deşi pedepsirea vinovaţilor satisface publicul, de obicei acest lucru îl şi înşeală, pentru că soluţia trebuie căutată şi descoperită prin examinarea a chiar procesului în cauză.

Vinovăţia care îşi are originea în nişte judecăţi greşite din trecut este depăşită cu ajutorul unor instrumente reparatorii precum confesiunea, rededicarea morală şi compensarea prin intermediul faptelor bune (procesul de “anulare” a răului/greşelii).

Umilinţa vine şi ea în sprijinul reabilitării prin recunoaşterea faptului că o parte importantă a vinovăţiei îşi are originea în mândrie, de exemplu: “Nu ar fi trebuit să fac greşeala asta”.

Există o eroare în cuvântul “ar trebui”, ce reprezintă ipoteticul. Ipoteticul nu este niciodată o realitate, el fiind, de fapt, o abstracţiune idealizată. În consecinţă, ipoteticul reprezintă o fantezie.

Astfel, istoria noastră personală trecută reprezintă cel mai bun lucru pe care l-am fi putut face în condiţiile date, ceea ce include percepţiile şi starea noastră mental-emoţională din momentul respectiv. Greşelile pot avea un efect pozitiv, pentru că ele servesc menţinerii unei smerenii realiste. Eul reprezintă de fapt o busolă defectă, care arată de multe ori direcţia greşită.