Tot ce este cuprins în interiorul acestui contur imaginar este considerat a fi „eu”- Rupert Spira

PREZENŢA – INTIMITATEA EXPERIENŢEI (volumul 2) – Rupert Spira  

În mod obişnuit, credem că pielea constituie recipientul tuturor senzaţiilor corporale. Cu toate acestea, senzaţiile corporale nu sunt găzduite în perimetrul ocupat de pielea noastră. Pielea nu este, de fapt, decât încă o senzaţie, iar o senzaţie nu-şi face apariţia în interiorul unei altei senzaţii. Toate senzaţiile apar în Sinele nostru, în Prezenţa Conştientă.

În mod obişnuit, considerăm că „eu” sunt învelişul care găzduieşte toate senzaţiile corporale. Acest „eu”, însă, constituie numai un contur imaginar alcătuit din gândire, care este atras în jurul unui mănunchi de senzaţii.

Tot ce este cuprins în interiorul acestui contur imaginar este considerat a fi „eu”, iar tot ce există în exteriorul acestuia devine „non-eu”, ceea ce este doar un alt nume dat obiectelor, celorlalţi şi lumii.

Dar cum aş putea fi „eu” acest contur, acest gând? „Eu” nu sunt un gând, nu sunt o senzaţie. „Eu”sunt acela căruia îi apar sau în care apar gândurile şi senzaţiile.

Sinele interior separat şi obiectul exterior separat, ceilalţi sau lumea – sunt două faţete ale aceleiaşi monede. Moneda o constituie ignoranţa – ignorarea adevăratei naturi a Experienţei.

Cu acest gând anume, Sinele nostru, Prezenţa Conştientă este, în aparenţă, identificat cu şi limitat la un mănunchi de senzaţii.

Prezenţa Conştientă pare, drept consecinţă, să-şi asume însuşirile trupului, respectiv aceasta apare ca fiind limitată, localizată şi separată. Astfel pare să ia naştere un „eu” separat. Totuşi, acest contur este inexistent ca experienţă concretă. El este alcătuit numai din gândire. Încercaţi să identificaţi acest contur cu experienţa curentă. Unde, în experienţa de faţă, se află linia dintre această senzaţie corporală şi acea percepere a lumii? Este ea alcătuită din altceva decât din gândirea care o gândeşte? Şi chiar dacă reuşim să identificăm ceva care pare să corespundă unei asemenea linii separatoare, nu este aceasta doar încă o apariţie în cadrul Prezenţei?

Odată ce această investigare a Experienţei a fost dusă la bun sfârşit, convingerea că am fi un trup este iremediabil afectată, dacă nu chiar distrusă imediat cu desăvârşire. Senzaţia de a fi un trup este, însă, şi mai dăunătoare şi se păstrează în pofida faptului că noi am înţeles opusul.

Dacă, însă, vom continua să revenim la această investigare a Experienţei, ne va deveni din ce în ce mai limpede că suntem însăşi Prezenţa Conştientă şi că aceasta nu se identifică în niciun fel cu un trup şi că nu are nici limitare, nici localizare inerente.

Odată ce investigaţia anterioară s-a finalizat cu această înţelegere, nu mai este nimic altceva de făcut. Rămânem această Prezenţă Conştientă, iar mintea, trupul şi lumea sunt treptat şi cu uşurinţă realiniate la aceasta, deşi am putea coopera şi noi la această realiniere.

De fapt, am fost dintotdeauna această Prezenţă Conştientă, chiar dacă ne consideram şi simţeam că suntem altfel. Acum, însă, acceptăm şi cunoaştem acest lucru.   Când vom simţi că uităm ceea ce suntem cu adevărat, nu trebuie decât să revenim asupra acestei investigaţii şi să restabilim noi înşine adevărul în această chestiune, prin înţelegere experienţială. Aceasta ne va aduce, firesc şi spontan, înapoi la acceptarea noastră, în mod conştient, ca Prezenţă Conştientă.

Odată cu trecerea timpului, straturi din ce în ce mai profunde de cunoaştere vor fi supuse şi „colonizate” de această înţelegere experienţială, devenind ulterior ca impregnate, saturate de pacea, fericirea şi iubirea inerente Prezenţei Conştiente.

De fapt, întreaga Experienţă este întotdeauna impregnată şi saturată de Prezenţă, cu ştiinţa sau fără de ştiinţa noastră, numai că acum ştim acest lucru şi îl simţim ca atare.

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-colectii-reduceri-editura-cartea-daath/rupert-spira-prezenta-vol-I-si-II-cartea-daath

Fragmentul de azi: „Scopul final al activităţilor corpului şi ale minţii este găsirea fericirii sau, dacă suntem căutători spirituali, găsirea iluminării, ceea ce este cam acelaşi lucru.” Rupert Spira

Fragment din Prezenţa – volumul 1 – Arta Păcii şi a Fericirii – Rupert Spira

Partea a II-a – Natura păcii, a fericirii şi a iubirii

Nu e vorba despre menţinerea unei atitudini a minţii. Este vorba despre a vedea clar ceea ce este de fapt, indiferent de ce spune mintea despre acel lucru. A vedea clar că toate problemele sunt ale gândirii, nu ale Sinelui nostru. Noi – cel care este conştient de toate situaţiile sau cel în care apar toate situaţiile – nu suntem în situaţie. Situaţia este în noi înşine. Pentru acela nu există nicio problemă, niciodată, tot aşa cum nu există vreo problemă de spaţiu într-o cameră în care se petrec nişte activităţi. Spaţiul este liber în mod intrinsec, fără de legătură cu activităţile şi rezultatul lor.

Nu există nicio problemă niciodată cu o situaţie în sine. Problemele apar întotdeauna la nivelul sinelui interior şi separat pe care l-a imaginat gândirea. Gândirea a împărţit experienţa în două părţi separate: o parte <eu> şi o parte <non-eu>. Problema apare întotdeauna pentru partea imaginată.

În absenţa acestei diviziuni imaginare a experienţei în două părţi, există intimitatea experienţei vederii, auzirii, atingerii, gândirii, simţirii etc. Si orice este necesar pentru un anumit corp şi pentru minte în întregimea situaţiei, va apărea în mod spontan sub forma gândurilor, acţiunilor, senzaţiilor etc. Iar dacă este nevoie, vom descoperi că mintea şi corpul nostru sunt angajate în acea situaţie sau nu. În niciunul dintre cazuri nu există vreun sine interior şi separat care trăieşte sau aranjează activitatea.

De fapt, pentru Sinele nostru acţiunea nici nu prea există. Există gândirea, sentimentele, simţirea, percepţia în momentul acum. Acestea nu pleacă nicăieri. Ele nu apar dintr-un anumit motiv, nu sunt destinate obţinerii unui anumit rezultat şi nu lasă urme psihologice în urma lor. Toate motivele, destinele, ţelurile, scopurile, planurile şi rezultatele sunt pentru sinele făcut din gândire, nu pentru Sinele autentic şi unic.

Scopul final al activităţilor corpului şi ale minţii este găsirea fericirii sau, dacă suntem căutători spirituali, găsirea iluminării, ceea ce este cam acelaşi lucru. Dar Sinele nostru este deja ceea ce mintea noastră caută. Fericirea, care este simpla cunoaştere a fiinţei noastre aşa cum este ea, nu depinde de condiţionările corpului, ale minţii sau ale lumii. Este natura noastră mereu prezentă.

Fericirea stă liniştită şi străluceşte în tăcere în spatele întregii experienţe, iar atunci când este recunoscută, se revarsă şi iese în faţă, inundând întreaga Experienţă, cu toate calităţile sale.

Aceasta este libertatea. Nu o libertate care este undeva, deoparte, care poate fi scoasă din experienţă, nu o libertate care este un refugiu intelectual, ci una care este prezentă în chiar miezul Experienţei.

prezenta-1-2

https://www.edituracarteadaath.ro/carti/noua-paradigma/rupert-spira-prezenta-vol-I-si-II-cartea-daath

 

PREZENŢA –VOLUMUL 2 – INTIMITATEA EXPERIENŢEI – RUPERT SPIRA

Iubirea este însăşi esenţa Experienţei

           Cu toţii ştim că „eu sunt” şi că „eul” din „eu sunt” este de asemenea conştient că eu sunt.

Altfel spus, Sinele nostru, Prezenţa, este atât prezentă, cât şi conştientă. Această Prezenţă Conştientă care sunt eu, îşi cunoaşte propria fiinţare. Cu toate acestea, Prezenţa nu-şi cunoaşte fiinţarea în mod obiectiv, aşa cum mintea pare să cunoască un obiect, ci mai degrabă este însăşi cunoaşterea de sine.

Simultan, este şi cunoaşterea propriei fiinţări şi Prezenţa cunoaşterii sau Conştienţa. Am experientizat noi, oare, absenţa Prezenţei, sau, mai bine spus, a experientizat vreodată Prezenţa sau ar putea aceasta să experientizeze absenţa ei însăşi? Ce ar trebui să fie prezent, pentru a cunoaşte această absenţă?

Noi, adică Prezenţa, nu ne putem cunoaşte propria absenţă pentru că ar trebui să fim prezenţi în acea cunoaştere, ca acea cunoaştere. De aceea nu poate exista niciodată o experientizare a absenţei Prezenţei.

Unde ar putea Prezenţa să dispară? În ceva ce nu există? Cum ar putea ceea ce este, să dispară în sau să se transforme în ceva ce nu este? Ce s-ar întâmpla cu prezenţa sa? Ar trebui să „se ducă” undeva.

Mai mult decât atât, din ce anume şi-ar face Prezenţa apariţia? Dacă Prezenţa nu ar fi prezentă, ce ar exista în locul acela? Nonexistenţa? Dar nonexistenţa nu poate să fie. Prin urmare, nonexistenţa este nonexistentă. De fapt, nonexistenţa este numai un concept. Singură, Prezenţa este eternă.

Iar dacă Prezenţa este mereu prezentă şi tot ce este, este numai Prezenţă, atunci poate ceva să dispară? Niciun lucru nu încetează vreodată să fie, pentru că niciun lucru nu ajunge vreodată să devină existent.

Substanţa sau fiirea oricărui obiect aparent o constituie numai Prezenţa, iar Prezenţa există etern.

Substanţa este unică, substanţială, imutabilă, lipsită de mister, niciodată necunoscută, niciodată neexperientizată, niciodată fără să fie ea însăşi, niciodată absentă.

Această unică substanţă pare să îmbrace forma tuturor aparenţelor, fără să fie sau să devină vreodată altceva în afară de ea însăşi.

Din perspectiva sa însăşi, care reprezintă şi singura perspectivă adevărată, această Prezenţă nu ia, însă, niciodată o altă formă. Apa îşi este prea apropiată sieşi pentru a se cunoaşte pe sine ca ocean sau ca val. „Oceanul” şi „valul” sunt valabile numai pentru minte. Pentru apă, există numai apa.

Orice ar fi ceea ce este cunoscut, este Prezenţa care se cumoaşte pe sine însăşi. Orice este, este Prezenţa care se cumoaşte pe sine însăşi, este ea însăşi şi se iubeşte pe sine însăşi. Prezenţa nu poate înceta să se cunoască sau să fie ea însăşi.

Chiar şi acolo unde se manifestă ignoranţa cea mai profundă, Prezenţa se cunoaşte şi este numai ea însăşi. Adică se iubeşte pe sine însăşi. Astfel, nu există o reală ignoranţă.

Nu există nici uitare, nici reamintire, nici pierdere şi nici găsire. Prezenţa nu este niciodată încătuşată, niciodată eliberată. Uitarea, reamintirea, pierderea şi găsirea, ignoranţa şi eliberarea ţin numai de gândire, nu de Prezenţă.

Prezenţa nu este niciodată ascunsă de ea însăşi. Din acest motiv, nici nu există cu adevărat o ascundere a realităţii. Nu există o autorealizare a Prezenţei, pentru că tot ce este real într-o Experienţă deja este adevăratul nostru Sine al Prezenţei Conştiente. Ceea ce nu este real, nu este niciodată experientizat.

În ceea ce priveşte Prezenţa nu există iluminare, pentru că Sinele nostru, Prezenţa Conştientă, este deja, întru eternitate, lumina cunoaşterii care iluminează toate lucrurile aparente. Şi tot ce ar părea că întunecă această lumină, este alcătuit tot din lumina cunoaşterii. Este aceea în care, prin care şi sub forma în care sunt cunoscute toate lucrurile aparente.

Nu există trezire spirituală pentru Prezenţă, deoarece Prezenţa este întotdeauna şi deja trezită spiritual în sine însăşi.

Nu există moarte pentru Prezenţă, deoarece Prezenţa este tot ceea ce este şi ceea ce nu încetează vreodată să fie.

Cum pot fi acestea cunoscute, dacă nu se cunosc deja? Observând clar că sunt cunoscute dintotdeauna. Aceste lucruri nu pot fi niciodată necunoscute.

Ceea ce nu este cunoscut, este de necunoscut. Aşa „ceva” reprezintă doar un concept. Iar ceea ce este cunoscut, este cunoscut pentru totdeauna.

Aşadar, orice deplasare sau progres au întotdeauna loc de la cunoaştere la cunoaştere, ceea ce nu reprezintă de fapt nicio deplasare, niciun fel de progres. Deplasarea şi progresul ţin de minte, nu de Prezenţă.

Chiar în acest moment, aceste cuvinte şi orice altceva mai este experientizat în momentul de faţă sunt cunoscute, însă în această experientizare nu este prezentă nicio altă substanţă cu excepţia cunoaşterii însăşi a experientizării. Altfel spus, fiirea sau substanţa acesteia este cunoaşterea sa de către sine însăşi.

Nu există cunoscător al acestei experientizări şi nimic care să fie cunoscut. Există numai cunoaşterea în sine a experientizării, care se identifică totodată cu experientizarea. Iar această coincidenţă a cunoaşterii şi a fiirii este cunoscută drept iubire.

Iubirea este esenţa întregii Experienţe.

 

 Tot ceea ce există, se întoarce în Prezenţă

          Aceasta este o carte despre cunoaştere, despre a fi şi a iubi ceea ce „este” cu adevărat, nu ceea ce „pare a fi”. Pentru a iubi ceea ce „pare a fi” este întotdeauna necesar un efort, iar pentru a iubi ceea ce „este” cu adevărat, din nou, este întotdeauna necesar un efort.

Efortul subtil de a nu iubi ceea ce „este” cu adevărat, este cunoscut drept „sine separat”. Iar ceea ce nu este iubit, este cunoscut drept „lumea exterioară”.

„Sinele separat” şi „lumea exterioară”, care sunt de regulă concepute ca fiind entităţi separate de sine stătătoare, sunt două aspecte inseparabile ale aceleiaşi lipse de iubire.

Ceea ce numim lume exterioară, este pur şi simplu absenţa iubirii. În iubire, lumea exterioară separată, inclusiv toate celelalte persoane şi toate celelalte obiecte aparente, şi sinele interior separat, se dizolvă, lăsând să existe numai intimitatea continuă şi netulburată a purei experientizări.

În Experienţă, nu există relaţii. O relaţie ar necesita participarea a cel puţin două entităţi sau obiecte. Iubirea se manifestă în absenţa acestor entităţi sau obiecte aparente.

Iubirea este prăbuşirea tuturor graniţelor şi a separaţiei care au părut să menţină entităţile şi obiectele separate şi în relaţionare.

Cu alte cuvinte, dispariţia sinelui separat  şi a iubirii, sunt sinonime. De aceea în artă şi literatură iubirea şi moartea sunt, adesea, strâns asociate.

„Sinele separat” şi „lumea exterioară” apar ca atare atunci când iubirea şi înţelegerea sunt ignorate sau par ascunse de trezirea gândirii dualiste. „Sinele separat” şi „lumea exterioară” iau naştere numai din aparenta uitare a Prezenţei.

Şi totuşi, această ignorare a iubirii este, în ultimă instanţă, tot un act de iubire. Astfel, nu există o reală uitare, o reală ignorare.

Unul dintre lucrurile cele mai dificil de înţeles de către sinele separat aparent este faptul că nu există o reală ignorare. De fapt, lucrul acesta nu poate fi sesizat de către sinele separat pentru că el este însăşi negarea acestei înţelegeri.

Numai atunci când sinele separat aparent şi lumea exterioară aparentă sunt dizolvate în iubire şi înţelegere, devine limpede că acestea nu au existat niciodată cu adevărat de la bun început.

Nu este niciodată cu putinţă să iubim o fiinţă sau un obiect. Iubirea este definită chiar prin însuşirea sa de necondiţionalitate. Cum ar putea un obiect intermitent să fie cel care oferă sau cel care primeşte ceva ce este mereu prezent?

Iubirea este numele pe care-l dăm Experienţei de a „deveni una cu” sau, într-o exprimare mai adecvată şi mai simplă, de a „nu cunoaşte nimic altceva”.

Chiar dacă, provizoriu, acceptăm ideea că obiectele există de drept, două obiecte nu pot apărea, totuşi, în acelaşi timp. Mintea este capabilă să descompună, la nivel conceptual, experienţa într-o multitudine de obiecte cunoscute de un subiect, însă în realitate nu există decât o singură experienţă sau un singur obiect prezente la un anumit moment dat.

Prin urmare, niciun obiect nu se află în relaţie cu un altul. Cum ar putea fi un obiect în relaţie cu un obiect nonexistent?

Fiecare obiect aparent este în relaţie numai cu Conştienţa în care apare. Conştienţa este elementul cunoscător din orice experienţă.

Dar cât de aproape este elementul cunoscător din orice experienţă, de Experienţa însăşi? Este mai aproape decât aproape! Sunt unul şi acelaşi lucru. Ce altceva mai este prezent în Experienţă, cu excepţia cunoaşterii sale?

Când un obiect este aparent prezent, acesta este absolut intim cu, inseparabil de şi una cu Conştienţa care îl cunoaşte. Această intimitate inseparabilă este cunoscută drept iubire. Prin urmare, a fi un obiect, a cunoaşte un obiect şi a iubi un obiect – înseamnă acelaşi lucru.

De aceea, nu putem nici măcar afirma că un obiect se află în relaţie cu Conştienţa. Este o Experienţă prea intimă pentru a susţine că între două entităţi poate exista o relaţie.

Iubirea înseamnă disoluţia iluziei relaţionării.

Pentru a cunoaşte un obiect (dacă acceptăm, provizoriu, că Conştienţa poate „cunoaşte” un obiect), Conştienţa „devine” însuşi acel obiect aparent şi, în „devenirea” unui obiect aparent, este cunoscută ca iubire. Este intimitatea supremă exprimată prin conferirea întregii sale substanţe, tuturor aparenţelor.

Cu toate acestea, Conştienţa nu cunoaşte şi nu iubeşte o aparenţă ca pe ceva diferit de ea însăşi. Dacă pătrundem mai adânc în experientizarea a orice este cunoscut sau iubit, nu găsim nicio altă substanţă prezentă acolo cu excepţia Conştienţei însăşi. Prin urmare, Conştienţa nu doar cunoaşte şi iubeşte un obiect, ci chiar este obiectul respectiv, iar a fi acel obiect aparent sau altceva este experientizarea cunoaşterii şi a iubirii.

Pentru ca ceva sau cineva să fie cunoscut sau iubit, trebuie ca aparenta sa „ceva-itate” sau „cineva-itate” să se dizolve.

În acest punct al discuţiei nu are sens să vorbim despre un obiect sau despre altceva, pentru că „obiect-itatea” şi „altceva-itatea” s-au dizolvat în Conştienţă. Iar odată cu această dizolvare a obiectului aparent, aspectul de martor sau de container ale Conştienţei dispare odată cu cel dintâi.

Aşadar, nu putem afirma despre Conştienţă că aceasta cunoaşte, iubeşte sau este orice altceva în afară de ea însăşi. Orice experientizare este, pur şi simplu, experientizarea Conştienţei care se cunoaşte, se iubeşte şi este ea însăşi.

Iubirea nu constituie niciodată o relaţie. De fapt, ea reprezintă dizolvarea relaţiei. Este starea firească a oricărei Experienţe.

Dacă uităm lucrul acesta, „sinele separat” şi „lumea exterioară” par să intre într-o existenţă aparentă ca entităţi şi obiecte separate. De îndată ce ne reamintim de existenţa Conştienţei, totul se întoare din nou în Conştienţă.

Prezenţa Conştientă revendică lumea, o absoarbe din nou în sine însăşi.

 

Anul apariţiei: 2014

Traducător: Adina Ihora

Număr pagini: 216

ISBN 978-606-93189-3-5

VOL.2 978-6068597-03-4

Un alt fragment din carte, intitulat Tot ce ne-am dorit vreodată in site-ul editurii:

https://www.edituracarteadaath.ro/carti/noua-paradigma/prezenta-volumul-II-Intimitatea-experientei