Reîntoarcerea la starea de energie #destinulsufletelor

Atunci când un suflet se reîntoarce la o stare de energie pură în lumea spiritelor, nu mai simte ura, mânia, invidia, gelozia şi alte sentimente de acest gen. El a venit pe Pământ pentru a experimenta şi a învăţa din aceste sentimente. Dar, oare, după desprinderea de Pământ simt sufletele vreo tristeţe pentru ceea ce au lăsat în urmă? În mod sigur, sufletele au sentimente de nostalgie după perioadele fericite din toate vieţile lor fizice. Acest fapt este temperat de o stare de omniscienţă  fericită şi de o asemenea înţelegere a stării de bine, încât sufletele se simt chiar mai vii decât atunci când erau pe Pământ.

Cu toate acestea, am identificat două feluri de emoţii negative pe care le pot experimenta sufletele, fiecare dintre genuri cuprinzând o formă de tristeţe. Pe una am numit-o vina karmică de a fi făcut alegeri foarte proaste, mai cu seamă atunci când în urma acestora au fost afectaţi alţii. Voi stărui mai mult asupra acestor aspecte mai târziu, în secţiunea dedicată karmei. Cealaltă formă de tristeţe a sufletelor nu este nici melancolie, nici deprimare sau nefericire ca urmare a felului în care viaţa şi-a urmat cursul după dispariţia lor. Tristeţea sufletelor provine din dorinţa lor ardentă de a se reuni cu Sursa existenţei proprii.

Cred că toate sufletele, indiferent de nivelul lor de dezvoltare, au acelaşi motiv al acestei aspiraţii de a căuta perfecţiunea. Factorul care motivează sufletele venite pe Pământ este propria creştere. Astfel, urma de tristeţe pe care o discern în suflete este absenţa din caracterul lor imortal a acelor elemente de care au nevoie pentru a-şi întregi energia. Aşadar, face parte din destinul sufletelor căutarea adevărului prin experienţele lor, pentru a câştiga înţelepciune. Este totodată important ca supravieţuitorii să ştie că această aspiraţie nu compromite capacităţile de empatie, simpatie şi compasiune ale unui suflet, destinate acelora care suferă din cauza dispariţiei acestuia.

Atâta vreme cât caracterul nemuritor al sufletelor nu mai este impovărat de temperamentul individual şi de reacţiile chimice ale ultimului său trup, sufletul este împăcat. Sufletele au treburi mult mai bune de făcut decât să interfereze cu oamenii de pe Pământ.

din Cap.2 Moarte, durere şi alinare

Destinul Sufletelor – Michael Newton, Ph.D.

Ştiinţa şi religia #cenaibastimnoi #whatthebleep

În marile culturi ale lumii antice exista o scară între uman şi divin. Modul de adresare către Pământ şi cosmos era unul de preţuire şi politeţe: “domnia sa”, nu “el”. Oamenii simţeau că participau într-un mare mister cosmic din care făceau parte. Oamenii experimentau divinul ca pe o lume iminentă în lumea materială. Natura şi cosmosul aveau un suflet încărcat de prezenţa divină. Ceremonii precum cele de la Stonehenge conectau Pământul cu cerul şi întăreau sensul participării într-o realitate divină. – Anne Baring

O lume vie

Lumea în care oamenii credeau înainte de Revoluţia Ştiinţifică era vie. În China, oamenii vedeau lumea ca pe un joc dinamic al forţelor energetice care se află într-un flux continuu. Nimic nu este fix şi static, totul curge, se schimbă şi se naşte în permanenţă.

Oamenii din Vest credeau că întreaga lume exprimă voinţa şi inteligenţa unui Creator Divin. Părţile sale componente erau legate în “Marele Lanţ al Existenţei” întinzându-se de la Dumnezeu, prin îngeri, către om, animale, plante şi minerale, fiecare dintre acestea avându-şi propriul loc într-un întreg viu. Nimic nu stătea singur; fiecare parte se lega de toate celelalte părţi.

Popoarele native de pe fiecare continent trăiau în relaţii armonioase cu tot ce era în jur – animalele şi plantele, soarele şi ploaia, pământul viu. De multe ori îşi exprimau această percepţie identificând “spirite” în munţi, în râuri şi tufişuri, fondându-şi religia şi ştiinţa pe ideea de a învăţa să trăiască într-un mod care să placă acestor spirite ale pământului şi ale cerului.

Scopul ştiinţei în toate aceste culturi era să dobândească cunoaşterea pentru a putea să creeze armonie între viaţa umană, cu toate marile forţe ale lumii naturale, şi puterile transcedentale a căror existenţă în spatele lumii fizice a fost intuită de toate culturile. Oamenii voiau să ştie cum funcţionează natura, nu ca să o poată domina şi controla, ci pentru a trăi în acord cu fluxul şi refluxul său. Aşa cum a scris fizicianul şi filosoful Fritjof Capra în “Punctul de cotitura” ( The Turning Point): “Încă de pe vremea anticilor, scopul ştiinţei a fost dobândirea înţelepciunii, înţelegerea ordinii naturale şi trăirea în armonie cu aceasta. Ştiinţa era căutată pentru ‘gloria lui Dumnezeu’ sau, după cum spuneau chinezii, ‘pentru a urmări ordinea naturală’ şi a ‘curge dus de curentul lui Tao.’”

Toate acestea s-au schimbat în mod radical începând cu mijlocul secolului al XVI-lea.

Prăpastia dintre ştiinţă şi spirit ne afectează azi pentru că oamenii de ştiinţă care erau implicaţi în acest fel de dezbatere cunosc foarte puţin despre adevăratele învăţături spirituale. Ei, pur şi simplu, iau unul câte unul şi în detaliu personajele pe care le găsesc în amvon, peste tot pe pământ, şi consideră aceasta ca fiind în spiritul ştiinţei, când, în fapt, nu este decât o versiune a ştiinţei spiritului. Şi, din păcate, nici omul bisericii nu-şi cunoaşte ştiinţa, aşa că, cele două părţi trag în aceeaşi ţintă. Acestea sunt două modalităţi complementare de a privi realitatea. – Miceal Ledwith

Filosofia scrisă în această mare carte – universul – rămâne continuu deschisă ochilor noştri. Dar cartea nu poate fi înţeleasă dacă nu învăţăm mai întâi să înţelegem limba să interpretăm/traducem caracterele cu care este scrisă. Este scrisă într-o limbă a matematicii, iar caracterele sale sunt triunghiuri, cercuri şi alte figuri geometrice. Fără acestea ne rătăcim într-un labirint întunecat. – Galileo Galilei

Fragmente din cap.2, Ştiinţa şi religia: marele divorţ

 What the Bleep Do We Know!? – Ce naiba ştim noi, de fapt?

Non-dualitatea devoţională #davidrhawkins

Angajarea pe calea spirituală este stimulată de alinierea voinţei spirituale (nivel de calibrare 850) la atributele Divinităţii, şi anume adevăr, iubire, compasiune, înţelepciune şi imparţialitate. Devoţiunea stabileşte priorităţile din viaţa unei persoane şi atrage ceea ce îi este de ajutor. A fi slujitor al lui Dumnezeu este o dedicare prin care ţelul acesta capătă prioritate asupra tuturor celorlalte poziţionalităţi, puncte de atracţie sau distracţii. Calea se desfăşoară prin devoţiune şi angajament, iar revelaţia înlocuieşte presupusa achiziţie cauză-efect.

[…]

Devoţiunea trezeşte viziunea, care se substituie percepţiei. Doar prin abandonarea ce însoţeşte devoţiunea se revelează acţiunea intenţionată drept o desfăşurare spontană a evoluţiei Creaţiei însăşi. Devoţiunea faţă de Dumnezeu înlocuieşte devotarea egoului faţă de interesul propriu şi în felul acesta se pot constata efectele sau consecinţele câmpului global.

Venerarea este repusă în context de devoţiune. Ea nu este săvârşită pentru beneficiul credinciosului sau pentru beneficiul imaginar al lui Dumnezeu, fiind doar o recunoaştere a Realităţii. Venerarea se armonizează cu recunoştinţa faţă de harul conştiinţei/conştientizării ca Realitate a Cunoscătorului/Sinelui.

În virtutea adevărului Realităţii Divinităţii că aceasta din urmă poate fi realizată (percepută şi înţeleasă), ia naştere sentimentul de recunoştinţă faţă de capacitatea de recunoaştere. Astfel, devoţiunea nu trebuie confundată cu pioşenia, ea nefiind nicio stare sufletească de moment; este un mod de viaţă şi o cale de a fi cu sine însuşi, cu Dumnezeu şi cu lumea.

În dualitate, manifestarea este percepută ca fiind lineară şi, prin urmare, există atât o cauză, cât şi un efect de interpretat şi de perceput. Poziţionalităţile duc la percepţie şi reciproc. Astfel, adevărurile inerent spirituale aparţinând religiei (contextul) au fost umbrite, de-a lungul istoriei, de oameni, locuri, lucruri, date şi legende etnice (conţinutul). De asemenea, prin limitarea conceptuală, Divinitatea a devenit antropomorfizată şi concepută ca având mărginirile tendinţelor emoţionale umane, cum ar fi favoritismul, supărarea, gelozia, mândria şi trebuinţele egotice.

Folosind o analogie, se poate observa că lumina soarelui şi cerul „există”, pur şi simplu, fără părtinire sau vreo preferinţă arbitrară. În ciuda tuturor limitărilor, în centrul religiilor se află adevărul spiritual primordial din care au izvorât acestea. Observaţi, totuşi, că religiile calibrează, progresiv, mai jos decât nivelurile calibrate ale adevărului marilor lor învăţători spirituali, ale întemeietorilor lor (avataruri). Astfel, se pierde mult prin contaminarea doctrinei ecleziastice şi diluarea prin intermediul subgrupărilor culturale, etnice, politice, dizidente şi a sistemelor lor de convingeri.

Non-dualitatea înseamnă evitarea particularizării şi revenirea la adevărul liber de obstrucţii, verificabil, fundamental. De-a lungul istoriei, toţi marii înţelepţi au proclamat aceleaşi adevăruri. Cu toate că mulţi înţelepţi marcanţi erau ataşaţi, la începutul vieţii, de religia tradiţională, la un moment dat ei au trecut dincolo de limitările instituţionale. Auto-realizarea a condus la clasificarea lor descriptivă sau la nominalizarea lor drept „mistici”, referitor la care există multă dezinformare ca urmare a lipsei de înţelegere adecvată a acestei condiţii, care este o stare intrinsec interioară.

[…]

Non-dualitate înseamnă fără formă, fragmentări sau limitări de genul timp, localizare sau mentalizare, în care se includ şi supoziţiile arbitrare lineare. Divinitatea este, prin „însuşirile” sale înnăscute, omniscienţă, omniprezenţă şi omnipotenţă, totul evoluând ca o consecinţă a Nemanifestatului care devine Manifest în procesul Creaţiei evolutive. Divinitatea apare ca şi conştiinţă/conştientizare, care alimentează Creaţia în expresia sa de manifestare a existenţei.

Stările pe care le presupun termenii „fiinţare”, „existenţă”, „trezire spirituală” sau „conştientizare” nu au nici subiect, nici obiect şi sunt lipsite de proprietăţi cauzale. Nonlinearul este, prin urmare, un câmp de Putere Infinită prin care manifestarea îşi face apariţia ca şi consecinţă a potenţialităţii, care este, la rândul ei, o expresie a Creaţiei. În ceea ce este perceput este conţinut Nevăzutul, ca Sursă a Tot ce Există.

Fragment din Cap.1, Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu, non-dualitatea devoţională de David R.Hawkins, M.D., Ph.D.