Nicăieri şi nicicând nu există, în univers, o entitate individuală şi separată. Prin urmare, nu se pune problema trezirii unui individ separat şi cu atât mai puţin a unui „eu” imaginar care să se stabilizeze în această realizare.
            Cu toate acestea, deşi Conştienţa se cunoaşte dintotdeauna pe ea însăşi, există un moment atemporal în care Conştienţa se cunoaşte pe ea însăşi în mod conştient. Mai există şi un proces ulterior, desfăşurat în timp, în care vechile tipare de gândire şi simţire sunt treptat realiniate la această recunoaştere de sine.
            Intervine un moment în care devine limpede că suntem această prezenţă a Conştienţei şi că această Prezenţă este nelimitată, nenăscută, nu poate muri, nu se deplasează şi nu se schimbă niciodată şi nici nu este vreodată afectată de vreo aparenţă, indiferent de specificul acesteia.

Odată cu această înţelegere experienţială, devine clar că nu a existat niciodată un Sine interior separat, situat în trup şi experientizând o lume exterioară. De aceea, când descoperim că subiectul aparent din interiorul trupului este un pseudo-subiect, ne dăm seama şi că obiectul aparent, altceva sau lumea din exteriorul trupului sunt pseudo-obiecte.
            Altfel spus, când descoperim că nu există subiect, descoperim totodată că nu există nici obiecte.
            Această clară vedere a ceea ce suntem în realitate este instantanee – de fapt, este atemporală – iar odată ce facem din ea o Experienţă personală, nu ne mai poate fi răpită. Cu toate acestea, ea este urmată de obicei de un aparent proces care se desfăşoară în timp, în care reziduurile ignoranţei, mai bine spus reziduurile ignorării a ceea ce suntem cu adevărat şi ale convingerii că suntem un sine separat şi limitat, care sunt adânc condiţionate în trup şi minte, de cele mai multe ori aflându-se aici de zeci de ani, încep să se desprindă încet în lumina acestei înţelegeri.

Prezenţa – Intimitatea Experienţei – Rupert Spira