Învinovăţirea, o alegere

Pe măsură ce nu mai investim cu autoritate şi energie toate programele negative care izvorăsc din propria noastră gândire, încetăm să lăsăm propria putere la dispoziţia altora şi începem să o revendicăm pentru noi. Aceasta are ca efect îmbunătăţirea stimei de sine, revenirea creativităţii şi manifestarea unei viziuni pozitive despre viitor, care înlocuieşte teama dinainte.

Putem alege să-i învinovăţim pe alţii. Putem alege să dăm vina pe diverse împrejurări. Însă a fi mai conştienţi şi a ne da seama că alegem această atitudine de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, ne aduce la un nivel superior al conştiinţei şi, astfel, mai aproape de o putere şi de o perfecţiune mai mari decât dacă ne considerăm o victimă neajutorată a unui sentiment.

Datorită faptului că minţii inconştiente îi este necunoscut conceptul de timp, putem alege orice moment din prezent pentru a vindeca un eveniment din trecut.

„Am fost vreodată instruit în tehnicile de autovindecare emoţională? Am urmat, la şcoală, cursuri despre conştiinţă? Mi-a spus, vreodată, cineva că puteam alege ce să-mi fie sădit în minte? M-a învăţat cineva vreodată că puteam refuza toată această programare negativă? Mi-a vorbit cineva, vreodată, despre legile conştiinţei?“ Dacă răspunsul este negativ, de ce să ne condamnăm singuri că am crezut, cu inocenţă, în anumite lucruri? De fapt, de ce nu am înceta să ne condamnăm chiar din acest moment?

Cu toţii am făcut ceea ce consideram că este mai bine pentru moment. „Atunci părea o idee bună“ este tot ce putem spune despre faptele trecute, ale noastre şi ale altora. Toţi am fost programaţi fără să ştim şi fără consimţământul nostru conştient.

Fragment din volumul Letting Go-Calea renunţării, David R. Hawkins, M.D.,Ph.D.

Mintea face confuzie între propriile-i proiecţii – David R. Hawkins

Adevăr versus falsitate – cum le putem diferenţia – David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Fragment din Prefaţă:

 Ca mod operaţional, mintea este dualistă şi astfel construieşte mentaţii separatiste bazate pe poziţionalităţi ipotetic arbitrare care nu au o realitate intrinsecă. Astfel, prin construcţie, mintea are defectul primar, aşa cum a subliniat Descarte, că nu poate diferenţia res cogitans (şi cognitans) de res externa  (cum ar fi mentalizările despre aparenta înfăţişare a lumii versus lumea aşa cum este ea).

[Res extensa – lumea fizică; Res cogitans –fiinţa care gândeşte, percepe propria-i existenţă , subiectul – Rene Descarte (n.tr.) ]

Astfel, mintea face confuzie între chiar propriile-i proiecţii şi îşi asumă în mod greşit că acestea au o existenţă externă, independentă, în timp ce, în realitate, nici nu există o asemenea stare.

Arhitectura minţii umane este, de asemenea, comparabilă cu aceea a unui computer în care creierul este hardware, componenta fizică, care este capabilă să suporte derularea  oricăror programe soft ce îi sunt introduse. Hardware-ul este, prin arhictectură, incapabil să se apere de false informaţii, de aceea, mintea va crede orice program software cu care a programat-o societatea, deoarece ea este inocentă şi în mod real fără nicio protecţie. Aceeaşi declaraţie a fost făcută de toţi marii leaderi spirituali ai istoriei care, unanim au afirmat că defectul de bază al umanităţii este relativ invincibila ignoranţă, recuperarea din această stare fiind din punct de vedere operaţional imposibilă fără de ajutorul unui învăţător spiritual.

Prin urmare, mintea umană, datorită structurii sale inerente, este naivă, oarbă la propriile-i limitări şi uşor de păcălit. Oricine este victima ignoranţei şi limitărilor egoului uman. Nu numai că majoritatea conţinutului unei minţi medii este eronat (de ex. 50%  din informaţiile din testele de pe Worldwide Web sunt „false“), dar, de asemenea este programată să se atace pe sine prin ura de sine, depresie, vinovăţie, respect de sine scăzut, invidie, lăcomie, conflict şi o nesfârşită suferinţă. Aceste defecte sunt apoi  proiectate asupra lumii ca ură, război, violenţă şi genocid. Egoul îşi apără propriile-i limitări prin actul negării pline de mândrie, astfel devenind propria sa victimă.

Faptul că mintea umană, fără ajutor, nu este capabilă să diferenţieze adevărul de falsitate datorită structurii şi arhitecturii sale interne, este o descoperire covârşitoare care este aproximativ comparabilă cu descoperirea lui Copernic ce a determinat şocul  cultural din secolul XVI. Pentru că numai acest fapt şi va pune mintea medie într-o stare de confruntare, care probabil nu va fi binevenită de aceia care profită de sofismele şi iluziile sale.