Suferinţă, compasiune, minte, atenţie #DalaiLama

Din Cap.6, Viaţă şi moarte

Închipuie-ţi toţi oamenii – Imagine All the People, o conversaţie cu Sfinţia Sa Dalai Lama despre bani, politică şi viaţă aşa cum ar putea fi

Sfinţia Sa Dalai Lama, Fabien Ouaki

Fabien: Sfinţia Voastră, aş vrea să mă întorc asupra unor probleme pe care le-am mai atins. M-am gândit la compasiune ca fiind parte a naturii noastre lăuntrice. Pentru mine, compasiunea e un spaţiu gol care crează posibilitatea de a trimite un mesaj altei fiinţe. Pentru mine, compasiunea e mereu acolo, în noi…

Dalai Lama: Ce vrei să spui când zici: „compasiunea este mereu acolo”?

Fabien: Vreau să spun că e o parte a naturii, a firii umane. Nu este ceva ce trebuie să zămislim.

Dalai Lama: Nu ştiu. (râde) Filosofia asta e prea dificilă pentru mine. Compasiunea e parte a minţii noastre.

Fabien: Da, este acolo, în interiorul nostru. Deci, aceasta este munca pe care trebuie s-o facem.

Dalai Lama: Nu, nu, nu. Nu sunt de acord. Natura de buddha – suntem atenţi şi spunem natura de buddha, nu buddha – este interioară, intrinsecă. Trezirea nu este intrinsecă, dar sămânţa, potenţialul iluminării, este. Putem spune că această compasiune este parte a minţii, înţelegând că, în mintea noastră compasiunea poate răsări, se poate naşte. Asta nu înseamnă că atâta vreme cât mintea este acolo – în orice stare – compasiunea e şi ea acolo. Asta nu-i adevărat. În general vorbind, sămânţa compasiunii există întotdeauna, dar, când într-o anumită stare a minţii, ura noastră este pe deplin dezvoltată, atunci, în mod sigur, nu avem compasiune. În acel moment compasiunea adoarme. Două gânduri sau emoţii contradictorii nu pot răsări în mintea noastră în acelaşi moment. Când una e activată, cealaltă e dezactivată. În viziunea buddhistă, nu ne referim la o funcţie aflată în stare de somn, în stare latentă, ca la un lucru prezent.

Fabien: Dar dacă creăm un spaţiu gol în interiorul nostru, ceea ce este adormit, latent, poate răsări. Se pare că a lăsa spaţiul nostru lăuntric să se extindă este cheia. Când lăsăm un spaţiu deschis în noi, compasiunea nu creşte în mod natural?

Dalai Lama: E posibil. Eu cred că până şi persoane ca Hitler, care părea insensibil, sunt capabile să simtă un soi de compasiune. Din ceea ce am citit, se pare că atunci când era cu iubita lui, Eva şi cu ciobănaşul lui german, s-ar fi simţit „bine”, adică mai puţin suspicios ca de obicei, permiţând ca un fel de încredere să apară în el. Asta arată că şi Hitler avea sămânţa compasiunii. Când cineva îi arăta grijă adevărată sau afecţiune adevărată, se simţea fericit.

Fabien: Aşadar, dacă reuşim să scăpăm de emoţiile negative, care ne împiedică să înflorim compasiunea, ea va începe să se dezvolte singură, imediat ce are puţin spaţiu? Chiar şi pentru noi, „generaţia pierdută”?

Dalai Lama: Bineînţeles. Apropo, şi eu sunt membru al acestei generaţii pierdute. Dacă facem un efort pentru a deveni conştienţi de potenţialul nostru şi de valoarea compasiunii, atunci, fireşte că există o posibilitate de a ne schimba ca indivizi. Cât despre lume, pe de-a-ntregul, nu sunt sigur. În acest moment, pare dificil. Putem spune însă, că la sfârşitul secolului XX, concepţia generală a omenirii şi locul ei în lume, se schimbă foarte rapid în comparaţie cu ultimele cinci decenii.

Fabien: Înţelepciunea  populară spune că o persoană trebuie să experimenteze suferinţă pentru a ajunge mai bună. Sunteţi de acord?

Dalai Lama: Nu este, în mod fundamental, necesar. Oricum, este adevărat că, cei ce au trecut prin suferinţă, devin mai maturi, mai răbdători. Cred că generaţiile care au fost martore ale celui de-al II-lea război mondial şi ale perioadei ce i-a urmat, sunt într-o poziţie mai bună în rezolvarea problemelor decât generaţiile următoare. Acestea doar au auzit despre război. Nu l-au trăit în mod direct. Viaţa lor nu a fost atât de dură. Când apar micile probleme îşi pierd imediat cumpătul sau răbdarea. Sunt, în general, mai puţin împăciuitori decât cei mai în vârstă. Dar asta nu înseamnă că pentru a deveni un om bun trebuie să suferi. Din punct de vedere buddhist, fie că recunoaştem sau nu, există întotdeauna un anume fel de suferinţă. Cele Patru Adevăruri Nobile precizează următoarele: totul suferă; suferinţa se naşte din dorinţă; încetarea suferinţei este Nirvana; şi, Calea Celor Opt Paşi duce la Nirvana.

Medicamentul Altruism

În Tibet, noi spunem că multe boli pot fi vindecate cu medicamentul unic al iubirii şi al compasiunii. Aceste calităţi reprezintă sursa primă a fericirii, şi nevoia noastră de ele se găseşte în adâncul fiinţei noastre. Din păcate, iubirea şi compasiunea au fost prea multă vreme omise din prea multe sfere ale interacţiunii sociale. De obicei asociate cu familia şi casa, practicarea compasiunii şi a iubirii în viaţa publică este considerată nepractică, chiar naivă.Asta-i tragic. În viziunea mea, practicarea compasiunii nu este doar un simptom al idealismului ireal, ci modul cel mai eficient de a urmări atât interesele celorlalţi, cât şi pe ale noastre. Cu cât mai mult – noi, ca naţiune, grup sau indivizi – depindem de ceilalţi, cu atât mai mult este propriul nostru interes să ne asigurăm bunăstarea.

O minte dedicată compasiunii este ca un rezervor arhiplin ce dă pe dinafară, o sursă constantă de energie, determinare şi bunătate. Această minte e ca o sămânţă – dacă este cultivată ca atare, dă naştere multor altor calităţi, precum iertarea, toleranţa, puterea lăuntrică şi încrederea de a depăşi frica şi nesiguranţa. Mintea plină de compasiune este ca un elixir – este capabilă să transforme situaţiile rele într-unele benefice.

Aşadar, nu trebuie să ne limităm exprimarea iubirii şi a compasiunii numai la familie şi la prieteni. Cum nici compasiunea nu este doar responsabilitatea clericilor, a lucrătorilor din domeniul sănătăţii sau a asistenţilor sociali. Este treaba fiecărei părţi a comunităţii umane.

Fragment din cartea-dialog Închipuie-ţi toţi oamenii – O conversaţie cu Dalai Lama despre bani, politică şi viaţă aşa cum ar putea fi , dialog realizat de Fabien Ouaki în colaborare cu Anne Benson, publicat in 1999 de Wisdom Publications.

Compasiune-iubire – Dalai Lama

Fabien: Aţi putea vorbi puţin despre diferenţa dintre noţiunea creştină de compasiune şi cea buddhistă?

Dalai Lama: În ceea ce priveşte iubirea şi compasiunea – în tibetană, cele două sunt adesea asociate – trebuie să discernem mai multe nivele. Un nivel este relaţia dintre un bărbat şi o femeie, care adesea implică atracţie sexuală şi un sentiment de apropiere. Datorită ataşamentului sau “lipiciului” deseori asociat cu acest sentiment, tindem să clasificăm acest tip de iubire ca pe o emoţie negativă sau conflictuală.

Alt tip de iubire este compasiunea maternă, sentimentul mamei de apropiere faţă de pruncul său. O mamă nu se simte pasional ataşată de copilul său, nici nu aşteaptă nimic de la el, căci este profund preocupată de bunăstarea copilului şi este complet angajată în a face orice este mai bun pentru el/ea. Asta, pentru mine, este adevărată compasiune.

Compasiunea perfectă este iubirea pe care o simţi pentru duşmanul tău. Nu implică ataşament. Ne dăm seama că această persoană este un duşman, chitit să ne rănească, aşa că ne luăm toate precauţiile necesare, ca o contramăsură, în timp ce continuăm să simţim preocupare şi compasiune pentru acea persoană. Aceasta este compasiunea pură.

Fabien: Compasiunea înseamnă şi a înţelege suferinţa altuia ca şi când ar fi a ta?

Dalai Lama: Şi asta, dar haideţi să rămânem concentraţi asupra compasiunii într-un sens general, deocamdată. Vreau să explic de ce cred eu că natura fundamentală a fiinţelor umane este compasiunea. Când, ca rezultat al căsniciei potrivite, iubirea şi compasiunea pure sunt prezente în chiar primul moment, are loc şi o concepţie corectă. Altfel, rezultatul este un copil nedorit. Sunt foarte mulţi copii nedoriţi şi foarte multe avorturi din cauză că oamenii au relaţii sexuale fără nici un simţ al responsabilităţii. Căsnicia pură, curată, naturală nu este numai o chestiune de iubire sau dorinţă sexuală, ci include, de asemenea, un simţ al responsabilităţii, respectul mutual şi un angajament. Când aceste condiţii sunt îndeplinite, sunt şanse ca părinţii să aibă grijă în mod potrivit de copilul lor. Aceasta este, pentru mine, foarte aproape de compasiunea pură. Nu trebuie să ne privim partenerul/partenera cu milă, ci cu respect, apreciere şi simţ al responsabilităţii.
Din momentul concepţiei şi pe întreg parcursul sarcinii, mama trebuie să fie calmă şi fericită. Când mama e liniştită, copilul se poate dezvolta cum trebuie. Este foarte dăunător dacă mama e anxioasă, înspăimântată sau în mod constant, furioasă. În primele câteva săptămâni de la naştere, principala preocupare a mamei şi a bebeluşului este alăptatul. Copilul nu este chiar conştient de “cine este cine”, dar când suge, el are încredere totală în mamă şi lasă totul pe seama ei. Mama, în schimb, e plină de un pur simţ al responsabilităţii şi e plină de tandreţe, ambele ajutând laptele să curgă lin. Dacă în această perioadă mama dezvoltă sentimente de mânie sau ură faţă de copil, laptele ei nu va curge cum trebuie. Fără lapte un copil nu poate supravieţui. Aceste lucruri demonstrează că supravieţuirea noastră în primele zile şi săptămâni de viaţă depinde pe de-a-ntregul de iubire şi de compasiune.
Îmi place să consider laptele simbolul afecţiunii umane. Am fost în stare să supravieţuim, să ne dezvoltăm şi să creştem datorită lui. Oricum, un copil are nevoie de mai mult decât de mâncare pentru a rămâne în viaţă. Oamenii de ştiinţă recunosc astăzi cât de important este contactul fizic pentru un nou-născut. Fie că este cu un părinte sau cu altcineva, atingerea, mângâierea sunt cruciale pentru dezvoltarea creierului bebeluşului. Chiar şi într-un mediu comfortabil, fără contactul uman direct, un bebeluş nu se va dezvolta armonios. Atingerea tandră este esenţială. Corpul nostru are nevoie de afecţiunea celorlalţi şi o apreciază.
Este recunoscut azi faptul că acei copii care trăiesc în familii pline de afecţiune sunt mai sănătoşi şi au rezultate mai bune la învăţătură decât cei care sunt în situaţia opusă.
Partea tristă este că oamenii care duc lipsă de afecţiune la început, mai târziu, în viaţa lor, vor arăta foarte greu iubire şi afecţiune faţă de ceilalţi. Sunt adesea reci şi insensibili. Se poate spune, printr-o simplă observaţie, că atunci când mintea este liniştită, diferitele elemente ale corpului funcţionează în armonie, dar când suntem, în mod constant, mânioşi sau înspăimântaţi, aceste elemente nu mai funcţionează la fel.
Avem acum dovezi ştiinţifice pentru ceea ce eu am crezut mereu: primul învăţător este mama noastră sau persoana care a jucat rolul mamei – chiar mai mult decât lama-ul nostru sau învăţătorul nostru spiritual. Lama apare mai târziu ca profesor de compasiune.

IMAGINE ALL THE PEOPLE (Închipuie-ţi toţi oamenii) O conversaţie cu Dalai Lama despre bani, politică şi viaţă aşa cum ar putea fi

SFINŢIA SA AL PAISPREZECELEA DALAI LAMA şi Fabien Ouaki

în colaborare cu Anne Benson

Featured image from Pixabay