tic-tac-tic-tac #lacapatulsoaptelor #concurs

Nu, Necunoscuta nu era o căprioară. În schimb, prin trăsăturile ei, semăna straniu de bine cu Elena. Vreme de aproape un minut nu făcurăți nimic altceva decât să vă priviți. Nu era un lucru care să incomodeze.
(Ochii aduceau vorbele, ele de acolo izvorau. )
— Spuneai ceva de soț, bănuiesc că ăsta e motivul pentru care m-ai căutat. Scuze, nu te-am întrebat, pot să te tutuiesc?
— Da, da… Pentru soțul meu am venit, în primul rând.
— E angajat la firmă? Sau dorește să fie?
Femeia își freca ochii de parcă ar fi dorit să se trezească dintr-un soi de somn neașteptat. Își drese vocea. Îți accepta tutuirea. I se părea firească, doar tu nu-i păreai.
— Nu e angajat și n-a fost niciodată angajat la firmă, răspunse. Ar fi trebuit să mă prezint, ți-a spus cu un zâmbet forțat. Mă numesc Tatiana Stratulat și voiam să-ți vorbesc pentru că… ce am să-ți spun are o mare legătură cu tine… adică, și eu am, nu știu cum, dar… cred că mai am.

……………………………..

Tatiana se întoarse din nou în poziția inițială, continuând strivirea micilor petale galbene pe suprafața maroniu închisă a mesei de furnir. Una după alta.
— Nu lucrez. Pregătesc de cremă.
— Ce cremă? ai întrebat contrariat.
— Cremă de gălbenele. Nu știi? se întoarse ea cu tot corpul în direcția ta. Zâmbea larg, ca atunci când ți-e drag de naivitatea unui copil care întreabă un flecușteț pe părintele sau pe profesorul său. Acel gen de naivitate care fie înduioșează, fie hrănește pământurile negre ale unuia. Ea era altfel, totuși. Crema de gălbenele e bună pe toate rănile, zise, cu un firesc care friza. N-ai auzit? Uite, și ție ți-ar folosi! Să te dai cu ea în jurul gâtului. Ar mai lua din durere.
O priveai de parcă abia acum v-ați fi cunoscut.
— Cum ai intrat aici? ai întrebat pe o voce calmă, dar cu suspiciune.
Tatiana începu să-și strângă de pe masă petalele. Una câte una. Și le punea într-o cutiuță aurie de metal. Părea că acea cutie fusese folosită la altceva, pe vremuri. Se păstrase într-o stare bună, fusese bine îngrijită, deşi părea atât de veche, lucea într-un fel anume, obligându-ţi ochii s-o conţină. Singurele locuri unde vopseaua începuse să i se desprindă erau cele din jurul balamalelor. „Ce fusese-n ea mai demult?“. „Cu ce utilizare îi bucurase pe alții în vreunul din secolele trecute, că parcă din vremurile acelea pare a fi“. Când cădeau în cutie, petalele sunau de parcă ar fi fost biluțe metalice.

Fragment din romanul La capătul şoaptelor de Mihai Cotea.

Concursul #lacapatulsoaptelor va avea loc vineri, 3 iulie pe fb şi Instagram.

10 premii, 10 cărţi cu autograful autorului!

#citeste

 

Ciurigăi #lacapatulsoaptelor #concurs

-……. Normal că am ieșit, ce să fi făcut? Să mă uit în gura lor? Nu am curiozități din astea, Irino. Deci tu erai în bucătărie în tot acel timp?

-Da, doamnă! Acolo eram. Au venit peste mine Mălina și Valer, că voiau să le dau ciurigăi. Tocmai ce le scosesem din tigaie. Erau calde. N-au mai așteptat. Ăluia îi era poftă de parcă mai avea un pic și făta aici… scuzați-mă, zâmbi ea cu toți dinții. De Valer zic. Mălina-l joacă pe degete cum vrea, continuă cu o sprânceană ridicată. În fine, nu o vorbesc de rău, că-i sor-mea… No, în fine, i-am servit și mi-am văzut de treabă. Mai aveam aluat ce trebuia pus pe foc, mai aveam multe pe cap, numa’ io știu…. Când am terminat, doamna aia era deja ieșită de la domnul Daniel. Apăi, ce-au făcut ei acolo, nu știu…

-Ideea e că mi-am găsit soțul leșinat pe podea când m-am întors acasă. E îndeajuns pentru a-mi da seama că ceva curat nu s-a-ntâmplat acolo, iar tu făceai… de-alea, cum le zice…

-Când se va trezi vă va spune, doamnă… Eu de doamna Veronica trebuie să am grijă, nu de domnul Daniel, să-mi fie cu iertăciune! Pân’ la urmă, nu mai știu care-cum. Ba vezi de aia, ba vezi de ăla. Ce sunt eu aici, doamnă? Minge?

-Ce faci, Irina? o privi Elena pe angajată de sus. Mă cerți? Asta ar mai lipsi! Ești plătită să vezi de oamenii incapabili din casa asta, draga mea. Tu și soră-ta. Să-i ajutați. Nu ai ce să comentezi. Ți l-am lăsat pe Daniel în grijă în ziua aia? Da sau nu?

-Păi, l-ați lăsat, dar să mă ocup și de el, și de ciurigăi, și de doamna Veronica… nu-s nici eu robot.

-Ai facultate, descurcă-te, aruncă Elena.

Irina amuți. Își savură complimentul, îl plimbă prin minte și-l mestecă îndelung. Cum să mai fi spus ceva când, în sfârșit, i se recunoșteau meritele?

Fragment din romanul în curs de apariţie La capătul şoaptelor de Mihai Cotea

 

Featured image: http://bucataria-universala.com/minciunele-sau-uscatele-fragede-si-pufoase.html