Percepţie şi paradigmă #cenaibastimnoi

Noi creăm lumea pe care o percepem. Când deschid ochii şi privesc în jur, nu văd “lumea”, ci lumea pe care echipamentul uman senzorial este capabil s-o vadă, lumea pe care sistemul meu de credinţe îmi permite s-o văd şi lumea pe care emoţiile mele vor sau nu s-o vadă. Cu toate că respingem această noţiune şi vrem să credem că există o “lume reală” pe care o putem percepe cu toţii şi asupra căreia să cădem de acord, de fapt, deseori oamenii – şi poate că întotdeauna – au o percepţie cu totul diferită a aceloraşi lucruri.

Dar dacă realitatea este holografică, este posibil să o percepem direct? Simţurile noastre sunt limitate; sunt ca formele de tăiat biscuiţi presând realitatea. Cu toate acestea, întâlnim exploratori în conştiinţă relatând că este posibil să experimentăm lumea complet, direct, întregul univers şi o boabă de nisip, totul deodată. Şi din acel punct de vedere, totul – tot ceea ce percepem prin simţurile noastre – este maya, iluzie. Deci, nu este vorba decât de punctul de vedere, de perspectivă.

Reflectaţi câteva clipe la acestea…

Ce prejudecăţi aveţi şi vă împiedică să treceţi la o nouă paradigmă?

Cum se reflectă aceste prejudecăţi în lucrurile ce formează realitatea voastră?

Care este realitatea voastră?

E posibil ca ştiind că aceste lucruri reprezintă o manifestare a gândurilor voastre, să puteţi manifesta mai uşor alte lucruri, bazate pe noua voastră paradigmă?

Enumeraţi cinci aspecte diferite între minte şi materie.

Aţi putea să priviţi aceste lucruri într-un mod diferit, percepându-le ca fiind aidoma?

Dacă gândurile pot influenţa structura moleculară a apei, atunci ce pot face gândurile voastre propriei voastre realităţi?

Ce a fost mai întâi – scaunul pe care staţi sau ideea de a lua loc pe scaun pentru a citi această carte?

Ce naiba ştim noi, de fapt? – William Arntz, Betsy Chasse, Mark Vicente

Ego-ul nici bun, nici rău #IoanGyuriPascu

Ştim cu toţii că animalele nu sunt înzestrate cu darul raţiunii. Dar câte animale egoiste aţi văzut? Ele nu nu nevoie de analiză a dragostei materne, nu au nevoie de planning familial, nici de avocaţi pentru partaj, ca să nu mai vorbim de psihoterapie. Vorbesc de animale care trăiesc în mediul lor natural. Nu de cele supuse spleenului industrial al marilor oraşe.

Putem admira armonia dintr-un stup de albine sau dintr-un muşuroi de furnici, înţelepciunea şarpelui de a-şi schimba pielea şi de a-şi ascunde vârsta, zborul planat al pescăruşilor şi, pe urmă, ne putem întreba despre ego şi despre egoism.

Ego-ul nu înseamnă ceva rău în sine, ci doar softuri prost utilizate care alimentează un softist dibaci, un hacker aproape infailibil, care va crea el, la rându-i, softuri şi virusuri foarte deştepte şi sofisticate.

Vorbeam mai sus despre copiii mici. În primii ani, ei nu au ego-ul format. Ei nu spun: “Nu beau lapte!”, ci spun, de exemplu: ”Raluca nu bea lapte”. Ego-ul nu a apucat să intre cu softurile în creierul lor. Apoi, în funcţie de mediu, ei îşi dezvoltă eu-l şi devin ceea ce, mândri, numim “copii cu personalitate”. Încet-încet lăsăm ego-ul să gândească în locul nostru. La început noi nu suntem numele nostru, aşa cum scaunul nu este numele lui (vom vorbi despre asta în cap. III). Ne identificăm treptat cu trupul nostru, cu mintea noastră. Dar trupul nostru merge şi fără să ne gândim noi că merge.

Utilizăm gândirea la o problemă de matematică, ceea ce e OK, dar să nu utilizăm gândirea atunci când admirăm o floare. Dacă stăm să analizăm numărul de petale, de culori şi de frunze, mirajul momentului dispare. Putem să o admirăm într-o pauză de gândire şi apoi ne putem gândi la miracolul care stă ascuns în sămânţa florii şi în drumul pe care-l parcurge până la a bea lumina întru verdele clorofilei. Bucuria florii este dată de privirea plină de iubire şi nu de capacitatea de analiză a gândirii noastre.

Iată, astfel putem înţelege că Gândirea este copilul realităţii inefabile şi, în acelaşi timp, un creator de iluzii. Mă întorc şi spun că Ego-ul, în esenţă, nu e nici bun, nici rău; el este doar mijlocul prin care gândirea creează iluzia. Iluzia că realitatea palpabilă este mai importantă decât realitatea invizibilă sau chiar că nu există vreo altă realitate în afara celei vizibile. Ego-ul nu este decât un instrument care ne ajută la poziţionarea noastră ca individ separat, strivit de măreţia unui univers nemărginit sau ca individ puternic, capabil să subjuge natura după vrerea sa. El poate crea iluzia, creatoare de suferinţă, de a te simţi prea mic într-o lume atât de mare şi de nedreaptă sau poate crea iluzia de mare forţă alimentatoare a orgoliului alimentator de ură, gelozie, competitivitate care, toate conduc, până la urmă, tot la suferinţă.

Fragment din Cap.1

Ioan Gyuri Pascu 􀁺 Gândirea – copilul realităţii şi creatorul iluziei (2006)

featured Photo by Sean Patrick from Pexels

Iluzia „umbrelor“ #Nicizennicipsihanaliza

Iluzia „umbrelor“, convenţia realităţii re-prezentate şi reprezentabile, se suspendă (spontan) prin contactul direct cu realitatea.

Astăzi, când ne aflăm bine aşezaţi în lumea re-reprezentării, experienţa directă a realităţii pare neinteligibilă şi zenul, obscur.

Psihanaliza este un domeniu (şi) al reprezentării, al teoriei, pentru că este o ştiinţă creată din interiorul realităţii re-prezentate şi reprezentabile. Cunoaşterea intermediată a lumii conferă stabilitate prin faptul că poate fi structurată şi structurantă.

Evoluţia psihismului a condus spre emergenţa logicii (simbolice, clasice şi speculative), a procesului de decupaj al realităţii; era nevoie de „desprinderea“ din câmpul realităţii, de subiect, pentru a o putea reflecta, ca obiect.

Cunoaşterea directă a realităţii, a-duală, nu permite forma(lizarea) ei, crearea de structuri reprezentative: orice structură cognitivă este (re)absorbită în câmpul originar. A fi realitatea, înseamnă a o cunoaşte a-dual; a percepe realitatea, înseamnă a o cunoaşte obiectual.

Logica ne securizează în raport cu realitatea prin faptul că defineşte obiectele; un lucru trebuie să-şi păstreze identitatea pentru a fi lucru şi nu poate să existe şi să nu existe în acelaşi timp sau să existe în mai multe locuri concomitent. Dacă identitatea se pierde, este haos; o lume în care obiectele apar în superpoziţii (acelaşi obiect în mai multe locuri, simultan) este neinteligibilă, este haotică: dacă aceeaşi particulă se află în sute de locuri concomitent, atunci operatorul esenţial al realităţii obiective – identitatea – se dizolvă, odată cu întreaga realitate.

Omul de ştiinţă, pentru a se feri de astfel de constatări siderante, care nici măcar nu mai sunt paradoxuri, trebuie să se situeze dincolo de propriile credinţe. De aceea, doreşte să „palpeze“ obiectul cunoaşterii de multiple ori şi să priceapă ceea ce pricep şi confraţii săi (intersubiectiv), pentru a spune „da“ realităţii.

(Pagina 77)

Featured Image by Free-Photos from Pixabay