Ego-ul nici bun, nici rău #IoanGyuriPascu

Ştim cu toţii că animalele nu sunt înzestrate cu darul raţiunii. Dar câte animale egoiste aţi văzut? Ele nu nu nevoie de analiză a dragostei materne, nu au nevoie de planning familial, nici de avocaţi pentru partaj, ca să nu mai vorbim de psihoterapie. Vorbesc de animale care trăiesc în mediul lor natural. Nu de cele supuse spleenului industrial al marilor oraşe.

Putem admira armonia dintr-un stup de albine sau dintr-un muşuroi de furnici, înţelepciunea şarpelui de a-şi schimba pielea şi de a-şi ascunde vârsta, zborul planat al pescăruşilor şi, pe urmă, ne putem întreba despre ego şi despre egoism.

Ego-ul nu înseamnă ceva rău în sine, ci doar softuri prost utilizate care alimentează un softist dibaci, un hacker aproape infailibil, care va crea el, la rându-i, softuri şi virusuri foarte deştepte şi sofisticate.

Vorbeam mai sus despre copiii mici. În primii ani, ei nu au ego-ul format. Ei nu spun: “Nu beau lapte!”, ci spun, de exemplu: ”Raluca nu bea lapte”. Ego-ul nu a apucat să intre cu softurile în creierul lor. Apoi, în funcţie de mediu, ei îşi dezvoltă eu-l şi devin ceea ce, mândri, numim “copii cu personalitate”. Încet-încet lăsăm ego-ul să gândească în locul nostru. La început noi nu suntem numele nostru, aşa cum scaunul nu este numele lui (vom vorbi despre asta în cap. III). Ne identificăm treptat cu trupul nostru, cu mintea noastră. Dar trupul nostru merge şi fără să ne gândim noi că merge.

Utilizăm gândirea la o problemă de matematică, ceea ce e OK, dar să nu utilizăm gândirea atunci când admirăm o floare. Dacă stăm să analizăm numărul de petale, de culori şi de frunze, mirajul momentului dispare. Putem să o admirăm într-o pauză de gândire şi apoi ne putem gândi la miracolul care stă ascuns în sămânţa florii şi în drumul pe care-l parcurge până la a bea lumina întru verdele clorofilei. Bucuria florii este dată de privirea plină de iubire şi nu de capacitatea de analiză a gândirii noastre.

Iată, astfel putem înţelege că Gândirea este copilul realităţii inefabile şi, în acelaşi timp, un creator de iluzii. Mă întorc şi spun că Ego-ul, în esenţă, nu e nici bun, nici rău; el este doar mijlocul prin care gândirea creează iluzia. Iluzia că realitatea palpabilă este mai importantă decât realitatea invizibilă sau chiar că nu există vreo altă realitate în afara celei vizibile. Ego-ul nu este decât un instrument care ne ajută la poziţionarea noastră ca individ separat, strivit de măreţia unui univers nemărginit sau ca individ puternic, capabil să subjuge natura după vrerea sa. El poate crea iluzia, creatoare de suferinţă, de a te simţi prea mic într-o lume atât de mare şi de nedreaptă sau poate crea iluzia de mare forţă alimentatoare a orgoliului alimentator de ură, gelozie, competitivitate care, toate conduc, până la urmă, tot la suferinţă.

Fragment din Cap.1

Ioan Gyuri Pascu 􀁺 Gândirea – copilul realităţii şi creatorul iluziei (2006)

featured Photo by Sean Patrick from Pexels

Iluzia „umbrelor“ #Nicizennicipsihanaliza

Iluzia „umbrelor“, convenţia realităţii re-prezentate şi reprezentabile, se suspendă (spontan) prin contactul direct cu realitatea.

Astăzi, când ne aflăm bine aşezaţi în lumea re-reprezentării, experienţa directă a realităţii pare neinteligibilă şi zenul, obscur.

Psihanaliza este un domeniu (şi) al reprezentării, al teoriei, pentru că este o ştiinţă creată din interiorul realităţii re-prezentate şi reprezentabile. Cunoaşterea intermediată a lumii conferă stabilitate prin faptul că poate fi structurată şi structurantă.

Evoluţia psihismului a condus spre emergenţa logicii (simbolice, clasice şi speculative), a procesului de decupaj al realităţii; era nevoie de „desprinderea“ din câmpul realităţii, de subiect, pentru a o putea reflecta, ca obiect.

Cunoaşterea directă a realităţii, a-duală, nu permite forma(lizarea) ei, crearea de structuri reprezentative: orice structură cognitivă este (re)absorbită în câmpul originar. A fi realitatea, înseamnă a o cunoaşte a-dual; a percepe realitatea, înseamnă a o cunoaşte obiectual.

Logica ne securizează în raport cu realitatea prin faptul că defineşte obiectele; un lucru trebuie să-şi păstreze identitatea pentru a fi lucru şi nu poate să existe şi să nu existe în acelaşi timp sau să existe în mai multe locuri concomitent. Dacă identitatea se pierde, este haos; o lume în care obiectele apar în superpoziţii (acelaşi obiect în mai multe locuri, simultan) este neinteligibilă, este haotică: dacă aceeaşi particulă se află în sute de locuri concomitent, atunci operatorul esenţial al realităţii obiective – identitatea – se dizolvă, odată cu întreaga realitate.

Omul de ştiinţă, pentru a se feri de astfel de constatări siderante, care nici măcar nu mai sunt paradoxuri, trebuie să se situeze dincolo de propriile credinţe. De aceea, doreşte să „palpeze“ obiectul cunoaşterii de multiple ori şi să priceapă ceea ce pricep şi confraţii săi (intersubiectiv), pentru a spune „da“ realităţii.

(Pagina 77)

Featured Image by Free-Photos from Pixabay 

Eul-personalitatea #ochiulsinelui

Omul este atât de obişnuit să se îngrijoreze, să se teamă, să încerce sentimentele remuşcării, vinovăţiei, conflictului şi tristeţii, încât aceste stări negative au devenit nu doar acceptate, ci şi asumate vieţii normale, laolaltă cu emoţiile, atitudinile şi sentimentele lor negative adiacente. Omenirea (pacientul) este sfătuită să caute un terapeut pentru a se „împăca cu aceste sentimente“. Dar mult mai benefic decât a ne „împăca“ cu aceste produse ale iluziei, ar fi să le lichidăm – prin simpla dezvăluire a faptului că sursa lor nu este alta decât percepţia.

O stare cu adevărat „normală“ a conştiinţei este una liberă de orice negativitate, fiind plină de bucurie şi iubire. Orice altceva este fundamentat pe iluzie şi pe distorsiuni perceptuale. Faptul că boala predomină într-o societate nu înseamnă că boala constituie şi o condiţie normală. De-a lungul istoriei, asemenea lucruri au predominat în societate şi au cauzat dispariţia unei mari părţi a omenirii, dar acest lucru nu înseamnă că avem de-a face cu o condiţie normală. Chiar şi ciuma a dispărut în cele din urmă.

Eul nu vrea să se schimbe sau să fie schimbat în ciuda suferinţelor, temerilor şi regretelor sale. El se cramponează de idea de a fi „drept“ cu orice preţ, păzindu-şi gelos şi vigilent propriile-i convingeri. De fapt, el nu este un duşman ce trebuie nimicit, ci un pacient ce trebuie vindecat. De fapt, Eul este bolnav, el suferă de iluzii intrinseci în însăşi structura sa. Revenirea la sănătate presupune doar umila disponibilitate. Adevărul devine autorevelat: nu e ceva ce trebuie atins ori dobândit, el stăluceşte de la sine.

Uneori, eul se identifică greşit pe sine într-un mod mai specific, şi anume cu personalitatea. El crede despre sine: sunt o persoană „aşa şi aşa“ şi mai spune „bine, deci asta sunt!“ Din această iluzie provine frica că ne vom pierde personalitatea dacă renunţăm la eu. Ne temem de acest lucru ca de moartea „a ceea ce suntem“.

Prin intermediul observaţiei interioare, putem distinge că personalitatea e un sistem de răspunsuri învăţate, iar persoana nu este adevăratul „Eu“. Adevăratul Sine se găseşte în spatele acesteia şi dincolo de aceasta. Suntem martorii personalităţii noastre; nu există nici un motiv de a ne identifica cu aceasta. După emergenţa Sinelui real ca „Eu“, personalitatea, după o anumită întârziere datorată ajustării, îşi continuă interacţiunea cu lumea, care nu pare a observa diferenţa. Personalitatea continuă să fie un fel de divertisment, chiar comic adesea, şi, precum corpul, devine un soi de noutate. În locul adevăratului nostru „Eu“ a apărut un „terţ“ autogenerat. Acesta are obiceiuri, stiluri, preferinţe şi antipatii, dar acestea nu mai au vreo importanţă ori semnificaţie reală, nici consecinţe de fericire/nefericire. Tot astfel, o reminiscenţă a emoţiilor umane obişnuite pare, de asemenea, să se îndepărteze şi să revină, dar acestea nu mai au nici o influenţă sau putere pentru că nu se mai identifică cu „Eul“.

Fragmente din Ochiul Sinelui – de care nimic nu se poate ascunde