2022 Fericit!

Nou şi bun să fie anul care vine! Sănătate şi iubire, bucurii şi armonie, împliniri şi înţelepciune, toate cele bune din belşug vă fie!

Să fie un an al clarităţii, al adevărului şi-al iubirii, al revelaţiilor şi-al împăcării, al prosperităţii şi belşugului în toate cele bune! Un an în care libertatea de a descoperi adevărul şi curajul de a-l trăi să fie garantate şi respectate, anul în care acel salt al conştiinţei planetare, imperios necesar, să se petreacă în pace!

“În realitate, suntem liberi în aceeaşi măsură în care suntem iluminaţi, deopotrivă la nivel individual, dar şi ca societate; dar, oare ce reprezintă adevărata libertate şi cum putem afla ce înseamnă ea? Toată lumea îşi închipuie că ştie răspunsul, dar oare e într-adevăr aşa? E oare libertatea un mod psihologic/emoţional de experimentare a vieţii, ori doar o formă de idealism intelectual/politic sau un slogan atrăgător?”

“Dicţionarul ne spune că libertatea e o „stare de independenţă firească, privilegiată, autodeterminată şi negrevată de nicio constrângere.“ Prin Constituţie, americanilor li se garantează „viaţa, libertatea şi căutarea fericirii“ la care Preşedintele Roosevelt a adăugat cele patru libertăţi „libertatea cuvântului, libertatea religiei, libertatea de a nu suferi de sărăcie, libertatea de a nu suferi de frica faţă de lume.“ (Cuvântarea către Congress, 6 ianuarie 1941.) Vedem astfel că libertatea e definită în termenii apropierii valorilor dezirabile şi îndepărtării celor indezirabile.

Astfel, libertatea e definită în cuvinte ce reflectă dorinţele şi nevoile umane versus deprivare, respectiv ceea ce nu e dorit.

Devine rapid evident că, aşa cum e definită, libertatea e un fenomen pur subiectiv ce reflectă interfaţa între dorinţe şi gradul lor de îndeplinire, fiind, prin urmare, o stare relativă a experienţei. Devine totodată evident că o persoană care are puţine dorinţe şi aversiuni va resimţi o senzaţie de libertate interioară în majoritatea timpului, iar persoanele cu multe aversiuni, plăceri şi dorinţe se vor bucura rareori de libertate, chiar dacă sunt înconjuraţi de abundenţă.“

extrase din volumul Adevăr versus falsitate – cum le putem diferenţia: David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Manifestare versus cauzalitate: creaţie versus evoluţie

Fragment din Capitolul 6- Manifestare versus cauzalitate: creaţie versus evoluţie din volumul  Adevăr versus falsitate – cum le putem diferenţia – David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Din punct de vedere descriptiv, evoluţia este înfăţişarea, aspectul desfăşurării observaţiilor secvenţiale ale percepţiei. Creaţia însăşi este un proces continuu, fără început şi fără sfârşit. Prin contemplare, devine extraordinar de evident că evoluţia şi creaţia sunt unul şi acelaşi proces. Sursa sa este puterea infinită a nemanifestatului care devine manifestat ca potenţialiate, având tipare invizibile inerente ce apar în domeniul vizibil fizic ca existenţă. De-a lungul secolelor această sursă fundamentală a fost intuită universal la fel ca şi Divinitatea subiectiv experimentată, care, doar ea singură are puterea de a transforma potenţialul în actual, Nemanifestatul (de ex. Capul lui Dumnezeu) în manifestat, şi non-existenţa în existenţă (de ex. universurile desfăşurate şi nedesfăşurate ale lui Bohm) .

Ceea ce se manifestă, şi despre care apoi se spune că există, este cunoscut numai graţie conştienţei, care este acea calitate a conştiinţei ce permite cunoaşterea, experienţa şi conştienţa că cineva „există“ sau că „este“. A „fi“ este un lucru, dar a „şti că eşti“ este un alt lucru.

Dacă existenţa umană, precum şi celelalte lucruri vii, nu pot fi explicate de formula limitată a cauzalităţii, atunci, după cum a fost descris, omenirea a apărut din nemanifestat în manifestat ca o expresie. Este o expresie a actualizării potenţialului care, din necesitate, are o sursă. Raţiunea cauzei, prin definiţie, separă cauza de consecinţe. Dacă omenirea ar fi fost rezultatul unei cauze, nu ar fi fost capabilă să-şi cunoască sursa, care, prin definiţie, ar fi exterioară, nici înnăscută, nici înăuntrul său, şi, prin urmare, nu ar putea fi cunoscută cu adevărat. A cunoaşte înseamnă a fi, în contrast cu a cunoaşte despre, ceea ce este doar o achiziţie de informaţii. Deoarece omenirea este o actualizare a potenţialului de către sursa sa, acea sursă este mereu prezentă şi poate fi cunoscută direct ca esenţă subiectivă a sinelui.

Experienţa trăirii Prezenţei Sinelui este transformatoare şi este identică în întreaga istorie, după cum au povestit marii înţelepţi ai marilor culturi divergente. Darul Divinităţii este potenţialitatea din lăuntrul conştiinţei omului de a se întoarce prin intermediul acelei conştiinţe la chiar sursa existenţei sale. Odată cu realizarea Sinelui (contextul infinit), câmpul si conţinutul fuzionează în realitatea Întregului-Unităţii (oneness) Sursei înseşi.

Prin contrast, în câmpul comun al mentaţiei obişnuite, consecinţă a credinţei în dualitate şi în principiul cauzalităţii, se crede că toate lucrurile au atât un început, cât şi un sfârşit.

Această concluzie este produsul rezultat automat al observaţiei selective şi a ipoteticului, mai degrabă decât a unei realităţi confirmabile. Mintea limitată nu poate înţelege cu adevărat infinitatea, cu excepţia definiţiei şi, ca şi concept. Sursa ultimă, fundamentală a existenţei nu are cauză, nu are nici un început şi un sfârşit. Cea mai potrivită descriere este cea exprimată prin termenii „pentru totdeauna“ /eternitate (n.tr. ca substantiv în engleză – foreverness) sau „întotdeauna“ (alwaysness). Această calitate unică este mereu prezentă şi disponibilă ca o calitate majoră a Realităţii Iluminării.

Poziţionalităţile – dualităţi problematice ale egoului

Fiecare poziţionalitate este rezultatul unui construct, la fel ca şi cărămizile de construcţie. Ea este dezvăluită prin căutare interioară. Ceea ce pare să constituie o problemă necesită o investigare onestă. Să luăm, de exemplu, „ura”. Pe ce se bazează aceasta într-o situaţie dată? Pe invidie? Pe gelozie? Pe teamă? Pe mândrie? Ea se datorează unei combinaţii de factori. Să fie rivalitatea faţă de status? Competitivitatea? Sentimentele rănite? O jignire adusă mândriei egoului? A avea dreptate? A câştiga? A se simţi ameninţat? Să fie programarea de către mijloacele de propagandă/media?

Rezolvarea integrală fie şi a unei singure probleme tinde să ducă la atenuarea tuturor celorlalte, fiindcă la baza lor se află, de obicei, problema smereniei egoului narcisic, care reprezintă cheia de boltă a renunţării. Conflictele centrale ale fiecărui nivel au fost examinate în oarecare amănunţime în Transcenderea nivelurilor conştiinţei, dar în esenţă ele sunt similare. Fiecare poziţionalitate este ţinută la locul ei de un set dualist de atracţii şi de aversiunile care le corespund. Odată cu smerenia îşi face apariţia şi acceptarea că toată lumea se află în diverse stadii ale parcursului evoluării conştiinţei şi al dezvoltării spirituale, deoarece acesta este ţelul fundamental al vieţii unui om în lumea aceasta.

Fragment din Capitolul 12

Poziţionalităţile au drept urmare dualităţi problematice ale egoului, experimentate sub forma prezumţiilor. Acestea au ca şi consecinţă proiecţii ale egoului, pe care acesta le interpretează în mod greşit ca realitate. Luate împreună, ele alcătuiesc iluziile res interna (cogitans) ale lui Descartes, ceea ce înseamnă că sunt produsele emoţiilor şi ale proceselor de gândire. Ţelul lucrării spirituale îl constituie eliminarea acestei bariere primare, pentru a descoperi res externa/extensa (esenţa) ca Realitate revelată ca şi Creaţie, adică lumea aşa cum este (esenţa) şi nu aşa cum este percepută sau cum pare a fi. Tranziţia de la iluzie (res cogitans) la Realitate nu necesită o modificare a conţinutului, ci a contextului şi, ca atare, a paradigmei. Realizarea Realităţii este consecinţa unei schimbări înspre identificarea cu contextul experienţial în loc de conţinut, fiind, aşadar, o schimbare majoră a paradigmei.

Fragment din Capitolul 14

David. R. Hawkins Descoperirea prezenţei lui Dumnezeunondualitate devotionala

Featured Image by LhcCoutinho from Pixabay