Suferinţă, compasiune, minte, atenţie #DalaiLama

Din Cap.6, Viaţă şi moarte

Închipuie-ţi toţi oamenii – Imagine All the People, o conversaţie cu Sfinţia Sa Dalai Lama despre bani, politică şi viaţă aşa cum ar putea fi

Sfinţia Sa Dalai Lama, Fabien Ouaki

Fabien: Sfinţia Voastră, aş vrea să mă întorc asupra unor probleme pe care le-am mai atins. M-am gândit la compasiune ca fiind parte a naturii noastre lăuntrice. Pentru mine, compasiunea e un spaţiu gol care crează posibilitatea de a trimite un mesaj altei fiinţe. Pentru mine, compasiunea e mereu acolo, în noi…

Dalai Lama: Ce vrei să spui când zici: „compasiunea este mereu acolo”?

Fabien: Vreau să spun că e o parte a naturii, a firii umane. Nu este ceva ce trebuie să zămislim.

Dalai Lama: Nu ştiu. (râde) Filosofia asta e prea dificilă pentru mine. Compasiunea e parte a minţii noastre.

Fabien: Da, este acolo, în interiorul nostru. Deci, aceasta este munca pe care trebuie s-o facem.

Dalai Lama: Nu, nu, nu. Nu sunt de acord. Natura de buddha – suntem atenţi şi spunem natura de buddha, nu buddha – este interioară, intrinsecă. Trezirea nu este intrinsecă, dar sămânţa, potenţialul iluminării, este. Putem spune că această compasiune este parte a minţii, înţelegând că, în mintea noastră compasiunea poate răsări, se poate naşte. Asta nu înseamnă că atâta vreme cât mintea este acolo – în orice stare – compasiunea e şi ea acolo. Asta nu-i adevărat. În general vorbind, sămânţa compasiunii există întotdeauna, dar, când într-o anumită stare a minţii, ura noastră este pe deplin dezvoltată, atunci, în mod sigur, nu avem compasiune. În acel moment compasiunea adoarme. Două gânduri sau emoţii contradictorii nu pot răsări în mintea noastră în acelaşi moment. Când una e activată, cealaltă e dezactivată. În viziunea buddhistă, nu ne referim la o funcţie aflată în stare de somn, în stare latentă, ca la un lucru prezent.

Fabien: Dar dacă creăm un spaţiu gol în interiorul nostru, ceea ce este adormit, latent, poate răsări. Se pare că a lăsa spaţiul nostru lăuntric să se extindă este cheia. Când lăsăm un spaţiu deschis în noi, compasiunea nu creşte în mod natural?

Dalai Lama: E posibil. Eu cred că până şi persoane ca Hitler, care părea insensibil, sunt capabile să simtă un soi de compasiune. Din ceea ce am citit, se pare că atunci când era cu iubita lui, Eva şi cu ciobănaşul lui german, s-ar fi simţit „bine”, adică mai puţin suspicios ca de obicei, permiţând ca un fel de încredere să apară în el. Asta arată că şi Hitler avea sămânţa compasiunii. Când cineva îi arăta grijă adevărată sau afecţiune adevărată, se simţea fericit.

Fabien: Aşadar, dacă reuşim să scăpăm de emoţiile negative, care ne împiedică să înflorim compasiunea, ea va începe să se dezvolte singură, imediat ce are puţin spaţiu? Chiar şi pentru noi, „generaţia pierdută”?

Dalai Lama: Bineînţeles. Apropo, şi eu sunt membru al acestei generaţii pierdute. Dacă facem un efort pentru a deveni conştienţi de potenţialul nostru şi de valoarea compasiunii, atunci, fireşte că există o posibilitate de a ne schimba ca indivizi. Cât despre lume, pe de-a-ntregul, nu sunt sigur. În acest moment, pare dificil. Putem spune însă, că la sfârşitul secolului XX, concepţia generală a omenirii şi locul ei în lume, se schimbă foarte rapid în comparaţie cu ultimele cinci decenii.

Fabien: Înţelepciunea  populară spune că o persoană trebuie să experimenteze suferinţă pentru a ajunge mai bună. Sunteţi de acord?

Dalai Lama: Nu este, în mod fundamental, necesar. Oricum, este adevărat că, cei ce au trecut prin suferinţă, devin mai maturi, mai răbdători. Cred că generaţiile care au fost martore ale celui de-al II-lea război mondial şi ale perioadei ce i-a urmat, sunt într-o poziţie mai bună în rezolvarea problemelor decât generaţiile următoare. Acestea doar au auzit despre război. Nu l-au trăit în mod direct. Viaţa lor nu a fost atât de dură. Când apar micile probleme îşi pierd imediat cumpătul sau răbdarea. Sunt, în general, mai puţin împăciuitori decât cei mai în vârstă. Dar asta nu înseamnă că pentru a deveni un om bun trebuie să suferi. Din punct de vedere buddhist, fie că recunoaştem sau nu, există întotdeauna un anume fel de suferinţă. Cele Patru Adevăruri Nobile precizează următoarele: totul suferă; suferinţa se naşte din dorinţă; încetarea suferinţei este Nirvana; şi, Calea Celor Opt Paşi duce la Nirvana.

Empatia spirituală: a trăi în lumină #cyndidale


Fiecare dintre noi este un spirit. Suntem o scânteie nemuritoare a Divinului, exprimată în mod unic în şi prin univers. Anumiţi oameni, cei pe care îi denumesc empaţi spirituali, sunt capabili să se acordeze la „spiritul“ altora, dar şi la intenţiile şi visele Marelui Spirit.

Pentru un empat spiritual, viaţa este, în întregimea sa, o rugăciune. Este o expresie a binecuvântării divine. Un empat spiritual ştie în mod inerent că scopul vieţii este trăirea ca o binecuvântare ce suntem în principal pentru a servi pe alţii. Dacă am putea trăi în acest mod, nu ar mai exista război sau violenţă. Ar fi pace şi înţelegere şi într-ajutorare.

Empatul spiritual este racordat foarte bine la aceste ţeluri mai înalte şi mai universale, dar şi la ţelurile personale ale indivizilor. Nu vorbesc despre ţelurile referitoare la carieră sau relaţii, ci la obiectivele principale pe care fiecare spirit le stabileşte pentru o viaţă. Aceste obiective sunt cuprinzătoare şi includ şi dezvoltarea virtuţilor, a calităţilor spirituale şi a modurilor de a fi care conduc spre ceea ce eu denumesc „iluminare practică“ – capacitatea de a exprima diviniul prin acţiuni omeneşti.

Un empat spiritual poate să pară uneori critic deoarece el este capabil să discearnă diferenţa dintre felul în care trăieşte cineva sau cum îşi exprimă scopul vieţii sale şi felul în care ar trebui să acţioneze. Un empat spiritual citeşte aceste diferenţe în propriul său corp sau printr-o inexplicabilă şi copleşitoare conştienţă.

Fragment din Puterea spirituală a empatiei – cum ne putem dezvolta harurile empatice, Cyndi Dale

Solitudinea #esentaautismului

Un curs în miracole ne învaţă un adevăr evident: „Amintirea lui Dumnezeu se manifestă într-o minte liniştită.” Altfel spus, legătura cu Dumnezeu sau cu eurile noastre spirituale se realizează în solitudine, în lipsa ataşamentului faţă de aglomerata şi neîntrerupta manifestare a lumii fizice. În eseul intitulat „Solitudinea în tradiţiile religioase”, reverendul Clair McPherson defineşte solitudinea ca „practica deliberată şi intenţionată de a sta singur”.

Rădăcina cuvântului autism o constituie grecescul „autos” sau „pentru sine însuşi”. Asta presupune o stare de solitudine în care individul se retrage în sine – asemănătoare spiralei concentrice a melcului cu cochilie sau a nautilului – devenind interiorizat, solitar în gândire şi faptă. Ca o curiozitate, definirea cuvintelor mănăstire şi monah izvorăşte din acelaşi cuvânt grecesc, care înseamnă „în singurătate” sau „de unul singur”. Ceva mai înainte am sugerat că, în ceea ce priveşte autismul, s-ar putea face o analogie între persoanele cu autism care trăiesc în tăcere şi persoanele care fac legământul tăcerii în vederea comuniunii şi a purificării spirituale.

Reverendul McPherson afirmă că solitudinea este o cerinţă necesară pentru acest gen de iluminare. Într-adevăr, la amerindieni, Căutarea Marii Viziuni este, prin tradiţie, o aventură individuală, un rit de trecere efectuat în scopul evoluării spirituale. În absenţa vorbirii, începe să se manifeste un nou vocabular: unul al gândurilor şi al presupunerilor, al ipotezelor, al imaginilor şi simbolurilor.

Acest gen de solitudine ar fi ideal dacă toată lumea ar încerca să îl obţină – atunci am relaţiona de la egal la egal. Trăirea într-o tăcere autistă, însă, nu este un act premeditat, aşa cum ar sugera-o definiţia: „practica deliberată şi intenţionată de a sta singur”.

Pentru multe persoane autiste care trăiesc în mutism, sentimentul de a poseda o personalitate autentică pare un deziderat de neatins. Barb Rentenbach, o scriitoare cu autism, şi-a descris personalitatea ca un gheţar pustiu unde până şi autiştii refuză să ierneze. Prin descoperirea unei alternative la exprimarea prin vorbire, Barb s-a văzut eliberată – compromisul la care tocmai m-am referit – de „un moratoriu interminabil şi de o durere usturătoare dată de lipsa de speranţă, prejudicii, mânie, probleme incontrolabile de comportament, frică şi o profundă singurătate.” Tot ea recunoaşte: „Cuvintele mi-au făcut cunoscut ţelul şi au îmblânzit cumplitul haos. Da, este ca şi când ai trăi într-un haos, eu l-am numit chiar iad.”

Aceste două extreme pun în mişcare un paradox circular dificil de imaginat. Pe de o parte, persoanele neurotipice aflate în căutarea realizării spirituale doresc să adopte o solitudine yoghină pentru a se bucura de binefacerile ei spirituale, însă, pentru a fi asimilaţi în lumea neurotipicilor, persoanele cu autism trebuie să iasă dintr-o tăcere asemănătoare – cea pe care Barb Rentenbach o numeşte iad – pe care neurotipicii avansaţi ca nivel de spiritualitate se străduiesc să o obţină!

Oare nu avem aici, în acest continuum, un compromis neurotipic dat de modul în care ne aşteptăm ca persoanele cu autism să se alăture lumii „reale” (în loc să se retragă în cămăruţele concentrice ale nautilului)? Sugestiile lui Barb – o contopire în pace a sufletelor omeneşti – aduc lămuriri pentru oricine este dornic să înţeleagă modul de viaţă al celor care adastă în tăcerea nomadă a gheţarului autist:

„Noi nu încercăm să ne ascundem. Voi vă folosiţi, în căutare, simţurile limitate şi de aceea umanitatea noastră apare ca fiind disimulată. Staţi nemişcaţi. Fiţi tăcuţi. Fiţi pur şi simplu. De pe gheţar, noi vă remarcăm prezenţa. Observăm tot ce ţine de voi. Exprimarea verbală este obstacolul din calea prieteniei dintre noi – nu luciditatea sau inteligenţa. Noi nu vorbim limba voastră, dar voi puteţi vorbi pe limba noastră. Staţi nemişcaţi. Fiţi tăcuţi. Fiţi pur şi simplu. Iar acum, fiţi cu noi. Limbajul nostru tăcut şi invizibil este uşor de deprins. Simţiţi asta? Bine aţi venit! Prietenia noastră tocmai a început.”

Fragment din Esenţa autismului, Willian Stillman

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/esenta-autismului-william-stillman-cartea-daath