Mesia #sinele #davidrhawkins

„Un adevărat mesia ar calibra la un nivel foarte înalt, cel puţin peste 700, cel mai probabil în marjele superioare ale nivelului 800 sau 900. Adevăratul purtător al luminii este umil, sincer şi nu are nevoie de adoraţie. Unicul dar al adevăratului profet este expunerea adevărului. Avatarul reflectă acest adevăr. Cu toate acestea, religia tinde să proslăvească mai degrabă mesagerul decât mesajul. De fapt, în numele mesagerului, adevărul este adesea călcat în picioare, în praful sau sângele de pe câmpul de bătaie.

Adevăratul mesia aduce bucurie, speranţă, eliberare şi salvare întregii omeniri care urmează mesajul şi puterea mesajului.

Mesia aduce o nouă viziune a adevărului şi înalţă nivelul conştiinţei întregii omeniri prin reafirmarea contextului Divinităţii, ca Sursă eternă a întregii vieţi. Avatarul, mesia, înţeleptul iluminat, salvatorul, Iisus sau Buddha – cu toţii sunt reflecţii ale Divinităţii. Aceste ferestre ale lui Dumnezeu transmit puterea şi compasiunea Sa, cuprinzând toată omenirea pentru a-i reda energia înviorării spirituale şi pentru a-i aduce speranţă nouă şi bucurie. Astfel, adevăratul mesia, avatarul sau marele învăţător aduc o reînnoire credinţei şi păcii pentru viitorul tuturor. „

” După cum dezvăluie cercetarea spirituală kinesiologică, Iisus nu a avut alte vieţi umane anterioare, ci a coborât direct din Rai. Scopul său era acela de a revela adevărul Realităţii lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Cerurilor, iar misiunea sa era salvarea omenirii.

Potrivit aceleiaşi metode de cercetare, un salvator este necesar pentru toţi oamenii care calibrează sub nivelul 600. Prin contrast, scopul lui Buddha, care avusese multe vieţi anterioare, era acela de a dezvălui calea către Iluminare, adică de a atinge nivelul 600 sau cele superioare acestuia. Astfel, Buddha amintea reîncarnări anterioare şi scotea în evidenţă lecţiile karmice, precum şi importanţa evitării karmei negative (păcatul), ce ar împiedica sufletul să ajungă în Rai după moartea fizică.

Căutătorii mai evoluaţi, din punct de vedere spiritual, aleg virtutea şi Raiul mai degrabă din dragoste pentru Dumnezeu, decât din pura evitare a păcatului din teamă sau vinovăţie. Dacă păcatul înseamnă, în primul rând, ignoranţă plus instinct animal, este contraproductiv să îl „urăşti“, devenind astfel prins într-o altă poziţionalitate a eului.”

Fragmente din Sinele: Realitate şi Subiectivitate , David R.Hawkins, M.D., Ph.D.

Darul spiritual: viaţa în formă umană

Deşi, în mod obişnuit, se consideră că creştinismul nu face referiri la karmă, acest lucru nu este adevărat. Face acest lucru, numai că nu foloseşte termenul ca atare. Creştinismul ne învaţă că păcatul şi virtutea au consecinţe foarte diferite pentru suflet după moarte. Aceasta cuprinde nu numai alternativele karmice ale raiului şi iadului, ci şi purgatoriul. În plus, o învăţătură tradiţională susţine că omul „s-a născut în păcat” ca urmare a izgonirii din rai a lui Adam şi a Evei şi că este, de aceea, afectat karmic prin cedarea în faţa tentaţiei şi refuzul de a se supune lui Dumnezeu. În consecinţă, iertarea lui Dumnezeu este reprezentată de apariţia unui mântuitor, născut de dragul răscumpărării păcatelor omului. Aşa cum a afirmat Iisus: „Nimeni nu ajunge în rai decât prin Mine.” În buddhism există Ţara Lotusului (Raiul), unde un aspect al lui Buddha vorbeşte ca un avocat. Într-o altă cultură şi în alte vremuri Krishna a afirmat, la rândul lui, că cei care îl venerează şi îl iubesc pe Dumnezeu – indiferent cum l-ar numi -, sunt „ai Mei şi dragi Mie”. Este aceeaşi învăţătură care apare şi în Psalmul 91.

Darul spiritual cel mai însemnat al existenţei umane este oportunitatea ca, prin opţiunea făcută de liberul arbitru al fiecăruia, Divinitatea poate fi îmbrăţişată sau respinsă indiferent de numele prin care este cunoscut Dumnezeu. Astfel, viaţa în formă umană şi permisiunea de a se încarna în forma aceasta sunt daruri de nepreţuit prin ele însele, aşa cum a arătat Buddha.

Treburile lumii sunt percepute şi interpretate în concordanţă cu nivelul individual al conştiinţei. De aceea, lumea poate părea dramatică, tristă, plină de nefericire, cauzatoare de teamă sau, dimpotrivă, atractivă, pasionantă şi provocatoare. La pragurile superioare ale nivelului de 500 ea este privită cu compasiune şi percepută ca frumoasă. La 600, este văzută ca plină de pace, iar la 700, aşa cum a spus Ramana Maharshi, „Lumea pe care o „vedeţi” (adică lumea percepută) nici măcar nu există; lăsaţi-o, aşadar, în seama lui Dumnezeu”.

Viaţa umană reprezintă o oportunitate spirituală majoră pentru conştiinţă, ca să evolueze şi chiar să atingă Iluminarea.

Este o expresie a darului vieţii prin care se poate, în final, ajunge la realizarea Sinelui. Viaţa temporală lumească este trecătoare şi de scurtă durată, însă consecinţele sale se întind pe o perioadă foarte îndelungată. Cel mai bine este, aşadar, să preţuiţi, cu recunoştinţă, această oportunitate. Strădania spirituală este, în sine şi prin sine, o expresie a aprecierii acestui dar al vieţii.

Fragment din volumul

Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu – non-dualitate devoţională, David R. Hawkins M.D., Ph.D.

Cuvântul – logos creator (1_2)

A doua venire a lui Christos nu este neapărat una trupească, aşa cum, cei ce urmăresc mai mult litera Cuvântului decât spiritul lui, cred, ci una de înviere spirituală a tuturor morţilor. Este vorba aici mai degrabă de cei morţi în credinţă, de cei care, chiar dacă trupul lor se mişcă şi pare viu, sunt morţi spiritual. Este vorba de re-naştere, de învierea spirituală care presupune redescoperirea Cuvântului şi reînceperea lucrării Duhului Sfânt în toţi oamenii. Pentru că, aşa cum a stabilit Dumnezeu, pe pământ doar omul îl poate ajuta pe om. Ceea ce presupune ca fiecare om să recunoască, în sine şi în aproapele, scânteia divină, să slăvească pe Dumnezeu în fiecare fărâmă a Creaţiei Sale. Mulţi oameni au înţeles greşit faptul că năzuinţa de a fi una cu Dumnezeu ar fi un păcat. Orgoliul de a fi mai presus de alţii, de a te substitui lui Dumnezeu, da, ăsta e un păcat; dar năzuinţa de a fi din nou una cu Dumnezeu, este însăşi menirea omului. Oamenii reflectează prea puţin la vorbele lui Iisus: “Veţi face tot ceea ce am făcut eu şi chiar mai mult de atât” sau “Eu şi cu Tatăl UNA suntem”.

Iată, deci puterea Cuvântului şi a lucrului Duhului Sfânt, care în viaţa omului, datorită liberului arbitru, odată cu naşterea egoului, s-a limitat în gândirea noastră la cuvânt cu “c” mic, făcând necesară apariţia limbajului.

Fragment din Capitolul 3 din volumul Gândirea-copilul realităţii şi creatorul iluziei – Ioan Gyuri Pascu