Inocenţa interioară #calearenuntarii

„Am fost vreodată instruit în tehnicile de autovindecare emoţională? Am urmat, la şcoală, cursuri despre conştiinţă? Mi-a spus, vreodată, cineva că puteam alege ce să-mi fie sădit în minte? M-a învăţat cineva vreodată că puteam refuza toată această programare negativă? Mi-a vorbit cineva, vreodată, despre legile conştiinţei?“ Dacă răspunsul este negativ, de ce să ne condamnăm singuri că am crezut, cu inocenţă, în anumite lucruri? De fapt, de ce nu am înceta să ne condamnăm chiar din acest moment?

Cu toţii am făcut ceea ce consideram că este mai bine pentru moment. „Atunci părea o idee bună“ este tot ce putem spune despre faptele trecute, ale noastre şi ale altora. Toţi am fost programaţi fără să ştim şi fără consimţământul nostru conştient. Din confuzie, ignoranţă şi naivitate, am acordat încrederea noastră programelor negative. Le-am lăsat să ne conducă. Acum, însă, putem alege să încetăm să procedăm astfel. Putem alege o direcţie diferită pentru viaţa noastră. Putem alege să devenim mai conştienţi, mai atenţi, mai responsabili şi mai selectivi. Putem refuza să aşteptăm, ca o casetă goală, să preluăm orice gen de program ne oferă lumea. Lumea este mult prea dispusă să ne exploateze naivitatea şi să profite de latura meschină din noi pentru a ne inocula cu toate vanităţile şi fricile sale.

Marii învăţători au spus că negativitatea pe care o vedem într-o persoană sau în societate se datorează acestei orbiri, acestei ignoranţe şi neconştienţe.

Inocenţa interioară, odată ce este percepută în alţii, este, de asemenea, percepută şi în noi înşine. Tot ce-am făcut, a fost făcut datorită faptului că pur şi simplu nu am ştiut mai mult la vremea respectivă. Dacă am fi ştiut să facem mai bine, am fi făcut. „La vremea aceea părea o idee bună“, spunem şi înţelegem că aceeaşi orbire funcţionează şi în alţii, şi astfel putem trece peste defectele lor de caracter, văzând copilul inocent din ei.

Odată ce ne putem vedea propria inocenţă, apare şi identificarea cu alţii dar şi pierderea senzaţiei de singurătate şi de stres. Devenim capabili să descoperim inocenţa chiar şi în spatele celui mai oribil şi enervant comportament. Privim în interiorul unei persoane şi vedem animalul speriat care chiar nu ştie să se comporte mai bine. Suntem conştienţi că dacă l-am încolţi, ne-ar ataca şi ne-ar muşca cu siguranţă. Pur şi simplu nu înţelege că intenţiile noastre sunt paşnice, aşa că ar ţâşni cu sălbăticiune.

Fragment din Letting Go-Calea renunţării, David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Featured Image by Engin Akyurt from Pixabay 

Antidotul îndoielii #Sinele #DavidRHawkins

Soarele nu se joacă de-a v-aţi-ascunselea în momentul în care norii credinţelor eului sunt înlăturaţi. Se descoperă că, de fapt, soarele strălucise în tot acest timp. Lumina şi căldura soarelui radiază pentru că reprezintă esenţa şi calitatea înnăscută şi intrinsecă a acestuia.

Spre deosebire de soarele Pământului, Soarele Dumnezeiesc este permanent. Pentru Infinit, apariţiile şi dispariţiile universurilor nu prezintă nici o semnificaţie. Ceea ce constituie Sursa vieţii şi a universului nu se supune apariţiei şi dispariţiei. Gloria şi strălucirea lui Dumnezeu nu are nici un fel de cerinţe.

Î: Care este antidotul îndoielii?

R: Conştienţa lui Dumnezeu este umbrită de cinism, scepticism, precauţie raţională, negativism sau chiar ignoranţă. Adesea, motivul fundamental dezvăluie răspunsul. Eului nu îi place să-i fie schimbată imaginea despre lume, nici măcar să fie adusă în discuţie. Din teamă, îşi protejează paradigma asupra realităţii. Se poate simţi ameninţat de informaţii contradictorii şi poate deveni defensiv deoarece este pus într-o lumină „proastă”. De asemenea, îi displace să îşi asume responsabilitatea pentru opiniile sale deoarece, făcând aceasta, i s-ar putea imputa că aceste opinii sunt menţinute prin alegere.

Conflictul poate apărea datorită loialităţilor religioase sau de grup, respectiv datorită tradiţiilor etnice sau de familie. Cu toate acestea, loialitatea căutătorului spiritual cu adevărat angajat nu se poate manifesta decât faţă de Dumnezeu. De asemenea, îndoiala poate fi un semnal sănătos, care anunţă că individul în cauză se află într-un loc greşit din punct de vedere spiritual. Pe măsură ce naivitatea se disipează în maturitatea spirituală, discernământul poate emite un semnal de avertizare. Dacă apar îndoieli, este bine întotdeauna să vă opriţi. De asemenea, se poate întâmpla ca la un moment dat să depăşiţi grupul pe care-l frecventaţi sau învăţătura împărtăşită; atunci înseamnă că este timpul să mergeţi mai departe.

Îndoiala poate fi motivată de teama că poate surveni o pierdere a identităţii obişnuite de sine sau a credinţelor adoptate. Pentru a risipi orice urmă de îndoială, nu trebuie decât să identificăm motivaţiile, putând utiliza testarea kinesiologică drept mijloc de verificare. Graţie răspunsurilor sale simple (prin „da“ şi „nu“), testul kinesiologic este atât de rapid şi exact, încât fiabilitatea sa este limitată doar de modalitatea corectă de a pune întrebările şi de respectarea regulilor de bază. Chiar şi schimbarea unui singur cuvânt (pe motiv că ni s-ar putea părea irelevant), poate genera un răspuns total diferit. De aceea, este recomandat să puneţi o serie de întrebări pe care apoi să le verificaţi. În cazul apariţiei unei discrepanţe, fie ea şi aparentă, chestionarea viitoare va dezvălui sursa erorii. Afirmaţiile neatente pot conduce la răspunsuri înşelătoare.

Îndoiala este eul. Se poate afirma că eul este, în primul rând, o structură complexă a îndoielii, ce se menţine fabricând probleme, întrebări şi distrageri interminabile şi de nerezolvat. În momentul în care este confruntat cu certitudinea copleşitoare a Adevărului Absolut, aşa cum este reflectat din Sine, eul se prăbuşeşte şi moare literalmente. De fapt, aceasta este singura moarte posibilă şi numai sinele iluzoriu este vulnerabil în faţa ei.

Fragment din Sinele-realitate şi subiectivitate – David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Pe Scala Nivelurilor Conştiinţei acest volum calibrează la 998.80, cu 20 de sutimi mai puţin decât un Avatar precum Buddha, Iisus, Krishna.

Drumul sufletului

O altă formă a nopţii negre a sufletului apare drept consecinţă a căderii dintr-o stare înaltă (precum extazul sau bucuria devoţiunii), după cum e descris foarte bine în vieţile sfinţilor creştini. E ca şi cum am fi părăsiţi de cel preaiubit (vezi Vieţile Sfinţilor). Aceasta se poate întâmpla din cauză că respectiva persoană şi-a folosit karma bună, iar rămăşiţele ataşamentelor karmice ies la suprafaţă pentru a fi procesate şi abandonate şi ele lui Dumnezeu. Unele dintre acestea sunt profunde, precum resentimentele îndreptate împotriva lui Dumnezeu, cele ale urii de sine, la fel şi credinţele îndrăgite, deseori legate de suferinţa însăşi (cum ar fi credinţa că suferinţa ar aduce favoruri din partea lui Dumnezeu).


În timpul nopţii negre a sufletului, credinţa în anumite idei este pusă în antiteză cu adevărata Realitate. Toate credinţele cu privire la Dumnezeu reprezintă informaţii la mâna a doua, primite de la alţii şi preluate ca atare, şi, de aceea, chiar şi acestea trebuie abandonate.

Experienţa interioară a Divinităţii în forma Sinelui sau a lui Dumnezeu imanent este foarte diferită de credinţa într-un Dumnezeu transcendent. Aceasta este raţiunea în virtutea căreia Buddha ne-a prevenit cu privire la inutilitatea tuturor descrierilor sau nominalizărilor lui Dumnezeu, dat fiind că Iluminarea reprezintă o condiţie sau o stare în cadrul căreia cunoaşterea se petrece prin identitate. În această condiţie sau stare nu există nicio persoană, sau niciun sine, prin analogie, cu care să putem descrie Sinele. Termenul optim prin care am putea descrie totuşi această condiţie sau stare este cel de autoefulgenţă, o stare în care Cunoaşterea îşi este sieşi propria Realitate. (Acest subiect va fi reluat şi în capitolele viitoare).

Deşi termenul karmă nu e folosit în mod specific în cadrul religiilor occidentale, el reprezintă, neîndoielnic, o realitate fundamentală, cea a răspunderii spirituale ce determină destinul sufletului după moarte. Termenul include, de asemenea, problemele spirituale inerente condiţiei umane, inclusiv faptul că umanitatea e caracterizată de o înţelegere spirituală limitată (ignoranţă). Astfel, scopul vieţii umane este depăşirea acestor limitări moştenite, prin intermediul adevărului spiritual revelat de marile religii şi de marii învăţători spirituali.

Adesea, karma se confundă în Occident cu renaşterea, reîncarnarea sau vieţile multiple. Trebuie spus însă că, generic, karma se referă la faptul că sufletul parcurge un drum evolutiv deopotrivă din perspectiva originii cât şi a destinului său, fiind responsabil, prin urmare, pentru propriile decizii.


fragment din Transcenderea nivelurilor conştiinţei – Scara spre Iluminare – David R. Hawkins, M.D.,Ph.D.

https://www.edituracarteadaath.ro/carti/stiinta-si-spiritualitate/david-r-hawkins-transcenderea-nivelurilor-constiintei-scara-spre-Iluminare-cartea-daath