Continuum #adevarversusfalsitate

Fragment din Introducere:

Interesul faţă de adevărul verificabil şi realitatea sa concordantă este în prezent foarte intens şi constituie chiar miezul discuţiilor despre evenimentele locale sau mondiale. Aceasta a cauzat o reevaluare, peste tot în lume, a valorilor etice, spirituale şi religioase, şi implicaţiilor în ceea ce priveşte moralitatea, la fel ca şi pentru supravieţuire la orice nivel al vieţii curente.

Cercetarea conştiinţei a dezvăluit că aceste niveluri de energie invizibile şi stratificate domină atât populaţiile, cât şI indivizii, prin fenomenul atracţiei via „câmpurile atractoare“ (Hawkins 1995). La fiecare nivel de conştiinţă efectul este identificabil prin caracteristici cum ar fi: atitudinile şi capacităţile predominant emoţionale sau psihologice, precum şi fiziologia creierului, viziunea asupra lumii, credinţele spirituale, filozofia şI potenţialul creativ. Fiecare nivel reflectă, de asemenea, o plajă de posibilităţi şi limitări ale alegerii şi deciziei.

Aceste niveluri pot fi demonstrate pe o scală (logaritmică) de la 1 la 1000, unde numărul „1“ indică cel mai scăzut nivel al conştiinţei vieţii (bacteriile), iar „1000“ este cel mai înalt nivel ce poate fi atins de oameni (marile Avataruri). Scala calibrată poate fi aplicată la orice experienţă umană, în mod global, aşa cum a fost demonstrat de relativ bine-cunoscuta Hartă a Conştiinţei ™ (Hawkins, 1995,2000,2003), care este folosită peste tot în lume şi care se răspândeşte foarte rapid, o metodă uşor de aplicat prin care putem discerne adevărul de falsitate în doar câteva secunde. (vezi Anexa B).

Fragment din Capitolul 1:

Aşa cum va deveni evident din examinări şi discuţii mai ample, înţelegerea conştiinţei dezvăluie că tot ceea ce există, fără excepţie (subiectivul şi obiectivul, materialul şi non-materialul, forma sau lipsa formei, indiferent de stare şi calităţi), are o existenţă ce se înscrie într-un continuum identificabil şI descriptibil. Nu există discontinuitate, pentru că în realitate, există numai energie, exprimată în caracteristicile date de diferitele sale tonuri şi frecvenţe.

Universul fizic este un spectru vibraţional de frecvenţă, dincolo de care fizicul se dizolvă în gamele energetice invizibile, dar din ce în ce mai puternice, ce se îndreaptă prin tonuri extrem de înalte şi armonice către însăşI sursa existenţei. La cel mai primordial nivel, manifestatul este o actualizare a non-manifestatului prin care potenţialul devine real (de ex.Creaţia).

Adevăr versus falsitate: cum le putem diferenţia – David R. Hawkins M.D., Ph.D.

3 iunie, Sir David R. Hawkins

Gloria in Excelsis! Deo!

Astfel începe cartea Sinele:realitate şi subiectivitate, cea de-a treia carte publicată de „Doc”, cum i se spunea doctorului David R. Hawkins, născut într-o zi de 3 iunie 1927. Aceasta este şi concluzia învăţăturilor transmise de autor: totul este în Dumnezeu, nimic în afara sa, adevărul se revelează dincolo de dualitate prin însăşi Prezenţa de necuprins de necuprins în cuvinte omeneşti, fie acestea atribute precum infinită, absolută, eternă.

Î: Pentru a înţelege Infinitul, trebuie să avem oare o conştiinţă Infinită?

R: Nu este nimic de înţeles. Aceasta ar implica o dualitate între cunoscător şi cunoscut. În realitate, aceştia sunt identici. Infinitul ştie în virtutea faptului că este Totul. Pentru clarificare, conştiinţa poate fi înţeleasă sau descrisă ca şi cum ar avea două straturi sau niveluri. Stratul superior este infinit şi dincolo de toate iluziile, precum schimbarea, temporalitatea sau succesiunea. Stratul inferior are capacitatea de conştienţă şi include înregistrarea a tot ceea ce se petrece în nivelurile de mai jos, inclusiv fiecare idee, decizie şi acţiune a sinelui. De asemenea, înregistrează toate deciziile voinţei spirituale individuale, ce servesc drept ceea ce poate fi numit o intermediere a tranziţiei între finit şi Infinit. Ca o analogie mecanică, ar putea fi utilizată cea a mecanismului de cuplare aferent unei locomotive, care sincronizează acţiunile/inacţiunile variabile dintre motor şi roţi.”

Fragment din Sinele: Realitate şi Subiectivitate

„Pe la vârsta de treizeci şi opt de ani, mă aflam in extremis şi ştiam că eram pe cale să mor. Puţin îmi păsa de trup, numai că spiritul meu era într-o stare de suferinţă şi disperare extremă. Când mi se apropia sfârşitul, mă străfulgeră un gând: „Ce-ar fi dacă ar exista un Dumnezeu?“ Aşa că am adresat o chemare, o rugăminte: „Dacă există un Dumnezeu, îl rog să mă ajute în momentul acesta.“ M-am lăsat în voia oricărui Dumnezeu ar fi existat şi am alunecat într-o stare de inconştienţă. La trezire, se petrecuse o transformare de o asemenea amploare, încât am rămas mut de uluire.

Persoana care fusesem încetase să mai existe. Nu mai era nici sine individual, nici ego, ci doar o Prezenţă Infinită de o putere atât de nemărginită încât aceasta era tot ce mai exista. Această Prezenţă înlocuise ceea ce fusesem „eu“, iar corpul şi acţiunile acestuia erau conduse exclusiv de Voinţa Infinită a Prezenţei. Lumea era iluminată de claritatea unei Unimi Infinite care se exprima pe sine pe măsură ce toate lucrurile se revelau în infinita lor frumuseţe şi perfecţiune.

Această perioadă de serenitate a continuat să persiste în timp ce viaţa îşi urma cursul. Voinţa individuală dispăruse; corpul fizic şi-a continuat activitatea sub îndrumarea infinit de puternicei însă extraordinar de blândei Voinţe a Prezenţei.

În starea aceea nu era nevoie să mă gândesc la nimic. Tot adevărul se evidenţia de la sine, fără să fie necesară, sau chiar posibilă, niciun fel de interpretare. În acelaşi timp, sistemul nervos se simţea excesiv de încărcat, ca şi când ar fi suportat mai multă energie decât erau circuitele sale menite să suporte. Funcţionarea efectivă în lume se dovedea imposibilă.Toate motivaţiile obişnuite au dispărut, odată cu întreaga teamă şi anxietate. Nu era nimic de căutat, fiindcă totul era desăvârşit. Gloria, succesul şi banii erau lipsiţi de importanţă. Prietenii insistau asupra revenirii, mai pragmatice, la practica clinică, însă nu simţeam nicio motivaţie interioară de a face lucrul acesta.

Posedam acum capacitatea de a percepe realitatea din spatele personalităţilor: la originea maladiilor emoţionale se afla convingerea oamenilor că ei erau chiar această personalitate. Şi, astfel, parcă de la sine, practica medicală a fost reluată, devenind, până la urmă, una de foarte mari proporţii. Veneau oameni de pe întreg teritoriul Statelor Unite. Cabinetul ajunsese să aibă două mii de pacienţi externi, ceea ce necesita peste cincizeci de terapeuţi şi alţi angajaţi, o suită de douăzeci şi cinci de birouri, precum şi laboratoare de cercetare şi laboratoare destinate encefalogramelor. Se înregistrau o mie de noi pacienţi pe an. La toate acestea se adăugau apariţiile la emisiuni radiofonice şi showuri ale reţelelor de televiziune, aşa cum s-a menţionat anterior. În 1973, cercetarea clinică a fost documentată într-un format tradiţional în cartea cu titlul Orthomolecular Psychiatry („Psihiatrie ortomoleculară). Lucrarea aceasta era cu cel puţin zece ani mai avansată faţă de momentul apariţiei sale şi a stârnit o oarecare vâlvă.

Încetul cu încetul starea generală a sistemului meu nervos s-a ameliorat, moment în care şi-a făcut apariţia un alt fenomen. Era un minunat, delicios cordon de energie pe care îl simţeam urcând continuu de-a lungul şirei spinării, până la creier, unde dădea naştere unei senzaţii intense de plăcere neîntreruptă. Totul, în viaţa mea, se întâmpla prin sincronicitate şi se desfăşura într-o desăvârşită armonie; miraculosul devenise un loc comun. Originea a ceea ce oamenii numeau miracole era Prezenţa, şi nu sinele individual. Ceea ce mai rămăsese din „eul“ individual nu era decât martor la aceste fenomene. Un „Eu“ mai mare, mai profund decât sinele sau gândurile mele dinainte, determina tot ce se întâmpla.

Stările care mă încercau fuseseră relatate de alţii în decursul istoriei şi asta a dus la investigarea învăţăturilor spirituale, inclusiv acelea ale lui Buddha, ale înţelepţilor iluminaţi, ale lui Huang Po, ca şi ale unor învăţători mult mai recenţi precum Ramana Maharshi şi Nisargadatta Maharaj. Am avut astfel confirmarea că experienţele acestea nu erau singulare. Acum înţelegeam pe deplin Bhagavad-Gita. În răstimpuri se manifesta acelaşi extaz spiritual care fusese descris de Sri Ramakrishna şi de sfinţii creştini. Absolut tot ce exista în lume şi toate fiinţele erau luminoase şi minunat de frumoase. Erau Radiante şi exprimau această Radianţă în tăcere şi splendoare. Era evident că întreaga umanitate este, în realitate, motivată de iubirea interioară, dar că ea nu mai este, pur şi simplu, conştientă de acest lucru; cele mai multe vieţi sunt, parcă, trăite de indivizi care dorm şi care nu s-au trezit încă la conştiinţa realităţii a ceea ce sunt ei cu adevărat. Oamenii din jurul meu arătau ca şi când ar fi fost adormiţi şi erau incredibil de frumoşi. Era ca şi cum aş fi fost îndrăgostit de toată lumea.

Era cazul să întrerup practica mea obişnuită de meditare câte o oră dimineaţa şi încă una înaintea mesei de seară, pentru că aceasta ar fi intensificat starea de extaz într-o asemenea măsură încât n-aş mai fi reuşit să funcţionez. O experienţă asemănătoare cu cea survenită în mormanul de zăpadă în timpul copilăriei îşi făcu apariţia şi a început să fie din ce în ce mai dificil să părăsesc starea aceea, ca să mă întorc în lume. Frumuseţea de necrezut a tuturor lucrurilor strălucea în întreaga sa desăvârşire, iar acolo unde lumea vedea urâţenie nu era decât frumuseţe nesfârşită. Iubirea aceasta spirituală copleşea întreaga percepţie şi toate frontierele dintre aici şi acolo, atunci şi acum, precum şi orice separare au dispărut. În răstimpul anilor petrecuţi în tăcere interioară, forţa Prezenţei s-a intensificat. Nu mai exista viaţă individuală; nu mai exista voinţă individuală. „Eul“ individual devenise instrumentul Prezenţei Infinite şi se comporta, acţiona după cum se voia. Oamenii percepeau o linişte extraordinară în aura acelei Prezenţe. Căutătorii se aflau în căutarea răspunsurilor, însă din moment ce nu mai exista nicio individualitate cu numele de David, aceştia dobândeau, de fapt, răspunsurile de la propriul lor Sine, care nu era în niciun fel diferit de al meu. Din ochii fiecărei persoane răzbătea acelaşi Sine.

Şi minunea s-a produs, depăşind înţelegerea obişnuită. Numeroasele afecţiuni cronice de care corpul suferea de ani de zile dispărură; vederea a revenit spontan la normal şi nu a mai fost nevoie de ochelarii bifocali pe care-i purtam de o viaţă. Din când în când, o energie minunată, extatică, o Iubire Infinită, începea dintr-odată să radieze din inimă înspre locul vreunei calamităţi. Odată, în timp ce conduceam pe o autostradă, această splendidă energie a început să-mi ţâşnească din piept. Când maşina a trecut de o curbă, am văzut un accident de circulaţie; roţile autovehiculului care se răsturnase încă se mai învârteau. Energia a trecut cu mare intensitate în pasagerii maşinii respective şi apoi a încetat de la sine. Altădată, când mă plimbam pe străzile unui oraş străin, energia a început să se scurgă spre blocul din faţa mea şi a ajuns în locul în care tocmai stătea să înceapă o luptă între două bande rivale. Combatanţii şi-au venit în fire, au început să râdă şi, din nou, energia s-a oprit.

Modificări profunde ale percepţiei şi-au făcut apariţia fără niciun semn prevestitor şi în situaţii cu totul neaşteptate. Într-o zi, în care luam masa singur la Rothmann’s, în Long Island, Prezenţa s-a intensificat deodată până ce fiecare lucru şi fiecare persoană, care pentru percepţia obişnuită păruseră a fi separate, s-au topit într-o universalitate şi unime nesfârşite. În Liniştea nemişcată a devenit evident că nu existau nici „evenimente“, nici „lucruri“ şi că, în realitate, nu se „întâmplă“ nimic, fiindcă trecutul prezentul şi viitorul sunt doar plăsmuiri ale percepţiei, la fel cum este şi iluzia existenţei unui „eu“ distinct supus naşterii şi morţii. Pe măsură ce sinele fals şi limitat se dizolva în Sinele universal al adevăratei sale origini, apărea sentimentul inefabil al întoarcerii acasă, la o stare de linişte desăvârşită şi de absolvire de orice suferinţă. Există numai iluzia unei individualităţi care ar sta la obârşia oricărei suferinţe. Din momentul în care individul realizează că este însuşi universul, întreg şi totuna cu Tot Ceea Ce Este, nesfârşit pentru totdeauna, orice suferinţă viitoare devine imposibilă.”

Fragment din Despre autorLetting Go-Calea renunţării

Sănătatea este o expresie a respectului de sine – David R. Hawkins

La baza Hărţii Conştiinţei se găsesc câmpurile energetice care contribuie la boală, iar deasupra nivelului 200 sunt câmpuri energetice care sprijină viaţa. Fiecare dintre aceste câmpuri sunt corelate cu o emoţie. Ceea ce este împotriva vieţii conţine emoţii negative de tipul urii de sine, lipsei de speranţă, disperării, regretului, deprimării, îngrijorării, neliniştii, poftei, resentimentului, urii şi aroganţei. Aceste emoţii negative însoţesc boala.

Din punct de vedere spiritual, lumea pe care o trăieşte cineva aflat în aceste stări mentale negative este una a păcatului şi a suferinţei, a deznădejdii, tristeţii, fricii, frustrării, competiţiei şi luptei după un statut.

Asemenea oameni conceptualizează un Dumnezeu negativ care apare dintr-o energie a unui câmp negativ. Dumnezeu poate fi negat sau descris în mod negativ ca fiind cel mai mare duşman al omului – Dumnezeul care pedepseşte şi chiar aruncă omul într-un iad pentru totdeauna; un Dumnezeu care ignoră omul prin neiubire, sau Dumnezeul care este răzbunător. Aceste atribute izvorăsc dintr-un câmp de energie care are o direcţie negativă împreună cu o emoţie negativă şi un proces distructiv ce se petrece în conştiinţă.

Imaginea şi părerile negative despre Dumnezeu se corelează cu niveluri joase de conştiinţă (sub nivelul de calibrare 200).

Sănătatea poate fi înţeleasă ca expresie a unei trăiri a viului fără de oponenţi, ce rezultă din îndepărtarea obstacolelor, inclusiv a tot ceea ce este negativ.

Sănătatea este rezultatul transcenderii limitărilor şi a sentimentelor de separaţie. De vreme ce avem puterea de a refuza, putem refuza lucrurile negative din viaţa noastră.

Dacă mintea noastră poate deveni programată într-un sens negativ, putem alege să o programăm şi într-un sens pozitiv.

Sănătatea este o expresie a respectului de sine. Dar cum poate cineva sa înveţe a se iubi pe sine, a iubi sinele cel adevărat?

Cum este experimentat corpul şi care este relaţia pe care o are sinele cu corpul? Există o stare sublimă numită “neexperimentarea corpului” în care, cu mare greutate, corpul de-abia este perceput ca existând. Este ceva ce poate fi surprins cu coada ochiului, şi nu mai este centrul experienţei. Înseamnă să renunţi la identificarea ca fizicalitate.

La baza Hărţii Conştiinţei există identificarea noastră ca fiind corpul; dar pe măsură ce avansăm în conştiinţă, aceasta se subţiază din ce în ce mai mult până când identificarea cu corpul este depăşită şi ne mutăm către realizarea Sinelui ca spirit.

Extrase din Capitolul 4 – Sănătatea

Featured image : Image by John Hain from Pixabay