Meditaţia sau vindecarea de gândirea excesivă #ioangyuripascu

Vă propun o abordare a conceptului, a stării de meditaţie din punct de vedere al creştinului ortodox care sunt. Din acest unghi de vedere, meditaţia îmi pare o continuare a rugăciunii.

Şi în cazul rugăciunii, avem de a face cu două tipuri de rugăciuni, aşa cum experienţa directă m-a învăţat:

a. rugăciunea cerere şi rugăciunea întrebare fac parte din această primă categorie. În acest caz, meditaţia, ca prelungire a rugăciunii, ca o continuare a acesteia, are menirea de a facilita obţinerea răspunsului sau chiar de a conţine răspunsul la rugăciunea noastră. Un fel de purtător de feedback al puterii conţinute în rugăciune. Să luăm, ca exemplu, o rugăciune simplă, cum ar fi: “Doamne, Te rog ajută-mă să înţeleg de ce sufăr atât de mult când oamenii fac glume nesărate pe seama mea?” Din momentul în care am lansat sincer, din toată inima, această întrebare, poate începe meditaţia. Cum?

În primul rând, prin liniştirea trupului şi a minţii noastre, în aşteptarea neînverşunată a unui răspuns. Pentru că răspunsul direct poate să apară sau să nu apară, în momentele noastre de meditaţie. El poate veni sub forma unei voci interioare, a unei imagini care să ne ducă la sursa suferinţei noastre, ori poate să se manifeste sub forma unui gând ce ne va călăuzi spre acţiuni care ne vor rezolva problema. Se poate chiar, ca după liniştirea dată de meditaţie, să ieşim şi să întâlnim o persoană, o carte sau un film, care să ne lumineze. Există modalităţi diverse prin care Dumnezeu să ne răspundă la rugăciunea sinceră.

b. Există, de asemenea, rugăciunea de adorare, de slăvire, care nu are nici o urmă de interes pământesc, şi care este doar rodul unui ideal înalt, de evoluţie spirituală, de a fi unealtă a Luminii, întru întoarcerea tuturor în Lumină. Acestui tip de rugăciune, îi corespunde starea meditativă de contemplare şi de identificare, care duce la cunoaşterea de tipul “ a fi una cu” şi nu la “cunoaşterea despre”.

Această formă de meditaţie, presupune o curăţenie trupească şi sufletească exemplară, o renunţare la gândirea meschină, supusă materialului şi ego-ului. În momentul în care se ajunge la aceste stări de rugăciune şi meditaţie, ego-ul îşi va fi încheiat lucrarea. În acest moment nu mai există interes personal, ci doar interesul de a împlini măreţul Plan Divin. Nu există decât iubire şi înţelepciune, adică se poate vorbi de iluminare şi de a fi un desăvârşit instrument al Lucrării Luminii.

Această simplitate a esenţei este foarte greu de dobândit în temniţa de carne, care este, şi, în acelaşi timp, (pare a fi), trupul nostru. Reamintirea Luminii care suntem, are, pe drumul ei, capcane, teste şi încercări bine camuflate de vălul ignoranţei, pe care, dibaci, îl ţese ego-ul nostru, având ca rezultat pânza de păianjen a gândurilor noastre de zi cu zi.

III. De aceea, pentru a scăpa din această pânză de păianjen în care gândirea, prin intermediul marelui păianjen care este ego-ul nostru, ne-a prins, e bine, în primul rând, să scăpăm de prejudecăţi.

Experienţa noastră de viaţă ne-a demonstrat că prejudecăţile noastre sunt, mai devreme sau mai târziu, demontate. Am văzut pe parcursul acestei cărţi, că prejudecăţile noastre se hrănesc din oceanul de gânduri, de tipare construite de propria noastră familie, de societate, de şcoală, de puterea politică sau de cea economică, de gloria efemeră, ocean în care înotăm şi în care riscăm să ne înecăm, dacă nu scăpăm de spaima cea anchilozatoare. Câte cazuri nu se ştiu în care cel ce nu ştie să înoate poate să-l înece şi pe cel ce voieşte a-l salva, din cauza agitaţiei produse de disperarea în faţa morţii.

Prejudecăţile nu sunt nici bune, nici rele. Ele îşi fac treaba atât timp cât noi ne lăsăm conduşi, în drumul nostru, de teamă. Teama ne este alimentată de gândirea-memorie, care ne spune că, pierzând ceva în lumea materială, vom suferi. Că, rupând tiparul tribului, îi vom face pe cei ce vor continua să trăiască în acel tipar, să sufere. Că, odată cu trupul nostru, moare şi sufletul nostru. Cum am mai spus, noi ne identificăm cu toate cele cărora le-am pus nume. Dar, noi nu suntem numele, trupul sau mintea noastră, noi suntem mult mai mult. Noi, cu toţii, suntem una cu Spiritul etern, care se divide şi este una în acelaşi timp.

Scăpând de prejudecăţile noastre, inclusiv în ceea ce priveşte meditaţia, putem spune că am făcut primul pas spre meditaţie.

IV. Putem constata deja, după cele prezentate, că meditaţia poate fi medicul care ne scapă de gândirea excesivă. Căci, fără raţiune, fără gândire, nu se poate trăi. Nu am putea împlini menirea sufletului de a fi mijlocitor între Cer şi Pământ. Dar pauzele de gândire, eliminarea zgurei, pot facilita sudura. Ce înseamnă să scapi de bombardamentul zilnic de gânduri? Înseamnă odihnă şi putere de acţiune. Iată un prim rol terapeutic al meditaţiei.

a. Un prim pas în meditaţie, este exersarea concentrării, a focalizării. Ea nu este meditaţia însăşi, dar ajută mintea să se descopere şi să-şi demonstreze că ea nu este gândurile. ¥ncercaţi să vă concentraţi, un timp mai îndelungat, atenţia asupra unui lucru din cameră, şi veţi constata că celelalte vă vor dispărea din atenţie. Este la fel ca atunci când cineva vă spune ceva foarte interesant, făcându-vă să nu mai auziţi minunata nocturnă de Chopin, pe care tocmai aţi pus-o la cd playerul din sufragerie. Iată, aşadar, că abilitatea noastră de concentrare, ca şi cea de a lăsa gândurile la o parte, este foarte mare.

Am să vă dau un exemplu de meditaţie care, în cazul meu, a funcţionat: vă aşezaţi comod într-un loc liniştit, şi care vă place în mod deosebit, vă asiguraţi că nu veţi fi deranjat în următoarele 5 minute, şi puteţi începe. Nu aveţi nevoie de nici o poziţie sofisticată sau de anumite muzici de relaxare.

Spuneţi o rugăciune din religia de care aparţineţi. Inspiraţi adânc, dar nu complet, pe nas, gândindu-vă că aduceţi în voi toată Lumina Iubirii Divine şi expiraţi pe gură, gândindu-vă că scăpaţi de toate impurităţile aduse de viaţa cotidiană. Faceţi asta de trei ori. După care, închideţi ochii şi imaginaţi-vă că vă aflaţi într-un minunat câmp cu flori, plin de fluturi. Gândiţi-vă că fluturii zboară în toate părţile dar, la un moment dat, se vor opri să se odihnească pe flori. Sau vă puteţi închipui că sunteţi într-o stepă plină cu mustangi. La fel, ei vor alerga de colo colo, dar se vor opri, la un moment dat, pentru a se odihni.

Încercaţi doar să observaţi tabloul. Nu încercaţi să opriţi fluturii sau mustangii din activitatea lor. Se ştie că cel ce încearcă să îmblânzească un cal sălbatic, va fi aruncat de acesta, până când pe mustang îl va ajunge oboseala. Nu este interesul nostru să fim aruncaţi din şa. Interesul nostru este să ne liniştim mintea, şi să vedem că ea nu este decât ecranul pe care se desfăşoară acţiunea.

Observând aceste acţiuni simbolice, putem trage concluzia că un câmp cu flori este un câmp cu flori, şi când zboară şi când nu zboară fluturi. O stepă este o stepă, cu sau fără mustangi zbenguindu-se.

Astfel, ori de câte ori, în timpul meditaţiei vă vor apărea gânduri, flashuri, evenimente, observaţi-le doar, nu vă lăsaţi agăţaţi de ele. La început nu vă va fi uşor, dar, credeţi-mă, fiecare secundă în care nu veţi fi distraşi de noianul de gânduri, vă va fi de ajutor.

După meditaţie, vă veţi simţi mai odihniţi, mai plini de putere, uneori chiar cu răspunsul la întrebările voastre de zi cu zi.

Încetul cu încetul, scăpând de păienjenişul de gânduri, veţi avea răspunsuri de ajutor şi pentru ceilalţi, veţi fi preocupaţi de eradicarea suferinţei pe întreg pământul. În mod natural, veţi şti când să măriţi durata exerciţiului până la 30 de minute. Dar, să ştiţi, uneori şi cele 5 minute, făcute cu dedicaţie şi cu sinceritate, vor face minuni.

b. Meditaţia nu este numai un exerciţiu al concentrării, al liniştii minţii, al trăirii în nonminte, cum susţin unii, ea este un adevărat exerciţiu al iubirii necondiţionate. Meditaţia conduce la cunoaşterea de Sine şi nu despre Sine, la acceptare, la respect de sine şi de ceilalţi şi, în fine, la iubirea de sine şi de ceilalţi.

Treptat, înţelegând esenţa meditaţiei, ea va trece de rolul de meditator, între rugăciunea cerere sau rugăciunea întrebare şi Divinitate, şi va deveni loc geometric al iubirii, al compasiunii, al grijii pentru încetarea suferinţei pe pământ, va deveni generator de adevăr, singurul combustibil valabil pentru acţiunea reală, nealterată de şmecherul Ego.

V. Acest capitol nu s-a dorit a fi un Mic Tratat de Meditaţie. Este doar un mic rezumat al înţelegerii mele despre meditaţie. Sigur că veţi găsi cărţi în care vi se descriu fel şi fel de tipuri de meditaţie, de tehnici de evoluţie trupească şi spirituală, dar pentru acelea aveţi nevoie, ca şi la şcoală, de un învăţător. Pentru a exersa, însă, iubirea curată, puteţi fi foarte bine propriul învăţător, căci iubirea naşte iubire, şi nu poate decât să oblojească suferinţa care ne cotropeşte viaţa noastră zilnică.

Această meditaţie a iubirii, după ce vă exersaţi puţin, o puteţi practica oriunde, fie că lucraţi la computer, fie că sunteţi solist la operă, fie că sunteţi bucătar sau şofer. Când liniştea se va cuibări în mintea voastră, când veţi înţelege efemerul oricărui lucru material, fie el şi o casă din cărămidă asigurată la o companie americană, atunci veţi putea fi în stare de meditaţie a iubirii 24 de ore din 24. Atunci când faima, banii, succesul vecinului, vor fi doar lucruri ce ne-au fost date ca material didactic, când vom fi învăţat că ele nu sunt decât artefacte create de mintea-memorie, ne vom putea bucura de viaţă, ca de un dar nepreţuit din partea IUBIRII INFINITE A CREATORULUI.

Din Capitolul 6 – Meditaţia sau vindecarea de gândirea excesivă

Gândirea, copilul realităţii şi creatorul iluziei de Ioan Gyuri Pascu, Ed. Cartea Daath, 2006

Arta între Ego, gândire şi inspiraţie #IoanGyuriPascu

Şi acum, să vedem ce rol joacă ego-ul în artă. Cum am mai spus, el nu e, în esenţă, nici bun, nici rău; el este doar un instrument în evoluţia noastră, deci şi a artei.

Odată cu Renaşterea, omul a fost aşezat în centrul universului. Ceea ce nu are nimic alarmant. Umanismul, chiar dacă sub puternica influenţă a raţiunii, a născut lucruri frumoase şi armonioase. Dar acestea au fost doar punctul de plecare al unui program foarte periculos dezvoltat de ego. Încet, încet, omul devenea stăpânul absolut. Şi, astfel, în Secolul de Aur, creatorul de artă a început să se simtă demiurg. Chiar dacă produsele au fost, deseori, extrem de valoroase, ego-ul a câştigat foarte mult în faţa conştienţei conştiinţei.

Marele poet spaniol Góngora, scria nişte poezii foarte frumoase, în care elementele naturii erau palide copii ale calităţilor fizice şi morale ale iubitei. Ego-ul nu a putut opri puterea luminoasă a “neînţelesurilor” cuprinse în poezia marelui poet spaniol.

Ego-ul, în cazul artiştilor, se manifestă în vanitatea lor de a considera că ei sunt cei ce creează operele lor. Prea puţini autori recunosc ghidarea demersului lor de Iubirea Divină atoatenăscătoare. Prea puţini recunosc menirea lor de a fi fericite instrumente divine, pe nesfârşitul drum al spiritualităţii, instrumente ce au ca rol creşterea spirituală a întregii omeniri, implicit a artistului. De aceea, şi în artă, conştientizarea componentei spirituale a minţii, are o importanţă extrem de mare. Tendinţa unor artişti de a se lua mereu la trântă cu Dumnezeu, nu a dus la rezultate prea plăcute. Este firesc să apară momentele de îndoială, de frondă. Dar ele sunt doar încercări, teste, prin care să ne descoperim adevărata natură, cea divină. Asta nu înseamnă, însă, că suntem mai cu moţ decât cel căruia îi propunem opera de artă sau decât Dumnezeu.

Artiştii trebuie să conştientizeze faptul că sunt doctori de suflete şi doctorii propriului suflet, că sunt catalizator şi accelerator al procesului de evoluţie spirituală. Nu trebuie nici să-i suim pe un piedestal, nici să-i aruncăm în noroi. Ei caută, ca orice om, doar cu mijloace diferite, calea de a ne elibera de suferinţă, singurul lucru care ne stă în calea zborului.

Ioan Gyuri Pascu: Gândirea – copilul realităţii şi creatorul iluziei (2006)

Fragment din Capitolul 5 – Arta între Ego, gândire şi inspiraţie

Ego-ul nici bun, nici rău #IoanGyuriPascu

Ştim cu toţii că animalele nu sunt înzestrate cu darul raţiunii. Dar câte animale egoiste aţi văzut? Ele nu nu nevoie de analiză a dragostei materne, nu au nevoie de planning familial, nici de avocaţi pentru partaj, ca să nu mai vorbim de psihoterapie. Vorbesc de animale care trăiesc în mediul lor natural. Nu de cele supuse spleenului industrial al marilor oraşe.

Putem admira armonia dintr-un stup de albine sau dintr-un muşuroi de furnici, înţelepciunea şarpelui de a-şi schimba pielea şi de a-şi ascunde vârsta, zborul planat al pescăruşilor şi, pe urmă, ne putem întreba despre ego şi despre egoism.

Ego-ul nu înseamnă ceva rău în sine, ci doar softuri prost utilizate care alimentează un softist dibaci, un hacker aproape infailibil, care va crea el, la rându-i, softuri şi virusuri foarte deştepte şi sofisticate.

Vorbeam mai sus despre copiii mici. În primii ani, ei nu au ego-ul format. Ei nu spun: “Nu beau lapte!”, ci spun, de exemplu: ”Raluca nu bea lapte”. Ego-ul nu a apucat să intre cu softurile în creierul lor. Apoi, în funcţie de mediu, ei îşi dezvoltă eu-l şi devin ceea ce, mândri, numim “copii cu personalitate”. Încet-încet lăsăm ego-ul să gândească în locul nostru. La început noi nu suntem numele nostru, aşa cum scaunul nu este numele lui (vom vorbi despre asta în cap. III). Ne identificăm treptat cu trupul nostru, cu mintea noastră. Dar trupul nostru merge şi fără să ne gândim noi că merge.

Utilizăm gândirea la o problemă de matematică, ceea ce e OK, dar să nu utilizăm gândirea atunci când admirăm o floare. Dacă stăm să analizăm numărul de petale, de culori şi de frunze, mirajul momentului dispare. Putem să o admirăm într-o pauză de gândire şi apoi ne putem gândi la miracolul care stă ascuns în sămânţa florii şi în drumul pe care-l parcurge până la a bea lumina întru verdele clorofilei. Bucuria florii este dată de privirea plină de iubire şi nu de capacitatea de analiză a gândirii noastre.

Iată, astfel putem înţelege că Gândirea este copilul realităţii inefabile şi, în acelaşi timp, un creator de iluzii. Mă întorc şi spun că Ego-ul, în esenţă, nu e nici bun, nici rău; el este doar mijlocul prin care gândirea creează iluzia. Iluzia că realitatea palpabilă este mai importantă decât realitatea invizibilă sau chiar că nu există vreo altă realitate în afara celei vizibile. Ego-ul nu este decât un instrument care ne ajută la poziţionarea noastră ca individ separat, strivit de măreţia unui univers nemărginit sau ca individ puternic, capabil să subjuge natura după vrerea sa. El poate crea iluzia, creatoare de suferinţă, de a te simţi prea mic într-o lume atât de mare şi de nedreaptă sau poate crea iluzia de mare forţă alimentatoare a orgoliului alimentator de ură, gelozie, competitivitate care, toate conduc, până la urmă, tot la suferinţă.

Fragment din Cap.1

Ioan Gyuri Pascu 􀁺 Gândirea – copilul realităţii şi creatorul iluziei (2006)

featured Photo by Sean Patrick from Pexels