„Corpul-şablon” #reincarnare #universulholografic

Descoperirile lui Cox sugerează că este posibil ca noi să preconizăm mereu viitorul în mod inconştient şi să luăm decizii bazate pe aceste informaţii: unii dintre noi optând să evite necazul, iar alţii, probabil – ca femeia care a ales să treacă printr-o tragedie personală şi ca bărbatul care a hotărât să îndure o boală de rinichi – alegând să treacă prin situaţii negative pentru a îndeplini alte planuri şi scopuri inconştiente. „Cu atenţie sau la întâmplare, noi ne alegem evenimentele pământeşti,“ spune Whitton. „Mesajul metaconştiinţei este că misiunea vieţii fiecărei fiinţe umane nu este întâmplătoare, nici nepotrivită. Văzută în mod obiectiv din starea dintre vieţi, fiecare experienţă omenească este, pur şi simplu, o altă lecţie în sala de clasă cosmică.“

Este important să observăm că existenţa unui asemenea plan inconştient nu înseamnă că vieţile noastre sunt rigid predestinate şi orice soartă este inevitabilă. Faptul că mulţi dintre subiecţii lui Whitton au cerut să nu îşi amintească ce au spus sub hipnoză implică, din nou, faptul că viitorul este doar schiţat în linii mari şi încă susceptibil de schimbare.

Whitton nu este singurul care cercetează reîncarnarea şi care a descoperit dovezi că inconştientul are un amestec mai mare în vieţile noastre decât putem realiza. Un altul este Dr. Ian Stevenson, profesor de psihiatrie la University of Virginia Medical School. În loc să folosească hipnoza, Stevenson intervievează copiii mici care şi-au amintit spontan aparente vieţi anterioare. El a petrecut mai mult de treizeci de ani cu această ocupaţie şi a adunat şi analizat mii de cazuri de pe tot globul.

După Stevenson, amintirea spontană a unei vieţi trecute este relativ obişnuită la copii, atât de obişnuită încât numărul cazurilor care merită să fie luate în considerare depăşeşte cu mult capacitatea personalului său de a le investiga. În general, copiii au între doi şi patru ani când încep să vorbească despre „cealaltă viaţă“ a lor şi, în mod frecvent, îşi amintesc zeci de amănunte, inclusiv numele lor, numele membrilor de familie şi ale prietenilor, locul în care au trăit, cum arăta casa lor, cum îşi câştigau existenţa, cum au murit şi chiar informaţii obscure, cum ar fi unde ascunseseră banii înainte de a muri sau, uneori, în cazurile care implicau crime, chiar cine i-a omorât.

Într-adevăr, foarte des amintirile lor sunt atât de detaliate, încât Stevenson este capabil să dea de urma identităţii personalităţii anterioare şi să verifice virtual tot ce au spus. El chiar i-a dus pe copii în zona în care au trăit încarnarea anterioară şi i-a urmărit cum navigau fără efort prin împrejurimi străine şi identificau corect fosta lor casă, averea, rudele şi prietenii din viaţa trecută.

Ca şi Whitton, Stevenson a adunat o cantitate imensă de informaţii sugestive despre reîncarnare şi, până în prezent, a publicat şase volume cu descoperirile sale. Şi tot ca Whitton, a găsit dovezi că inconştientul joacă un rol de departe mai mare în firea şi destinul nostru decât am presupus noi până acum. El a verificat descoperirea lui Whitton că, în mod frecvent, renaştem împreună cu indivizi pe care i-am cunoscut în existenţele precedente şi că forţa conducătoare din spatele alegerilor pe care le facem este adesea afecţiunea sau un sentiment de vinovăţie sau de îndatorare. Este de acord că responsabilitatea personală, nu întâmplarea, este arbitrul sorţii noastre. A descoperit că deşi condiţiile materiale ale unei persoane pot varia considerabil de la o viaţă la următoarea, conduita sa morală, interesele şi aptitudinile rămân aceleaşi. Indivizii care au fost criminali în existenţa anterioară tind să fie atraşi din nou spre un comportament criminal; oamenii care au fost generoşi şi buni continuă să fie generoşi şi buni şi aşa mai departe. De aici, Stevenson a tras concluzia că nu ornamentele exterioare ale vieţii sunt cele care contează, ci cele interioare, bucuriile, tristeţile şi „creşterea interioară“ a personalităţii, care par a fi cele mai importante.

Cel mai important este faptul că nu a descoperit mărturii convingătoare despre „răsplata karmică“ sau vreo indicaţie că suntem pedepsiţi cosmic pentru păcatele noastre. „Nu există apoi – dacă judecăm după mărturiile cazurilor – nici o judecată externă a conduitei noastre şi nici o fiinţă care ne schimbă dintr-o viaţă în alta în funcţie de meritele noastre. Dacă această lume este (citându-l pe Keats) ‘o vale în care se făuresc suflete,’ atunci noi suntem cei care ne făurim propriile suflete,“ afirmă Stevenson.

Stevenson a descoperit şi un fenomen care nu a apărut în studiul lui Whitton, o descoperire care aduce mărturii încă şi mai spectaculoase despre puterea pe care o are mintea inconştientă de a sculpta şi influenţa circumstanţele vieţii noastre. A descoperit că încarnarea precedentă a unei persoane poate afecta, aparent, chiar forma şi structura corpului său fizic actual. De pildă, el a descoperit că acei copii din Burma care îşi amintesc vieţi anterioare în care au fost piloţi ai Forţelor Aeriene engleze sau americane şi au fost doborâţi în Burma, în timpul celui de-al II-lea război mondial, au toţi părul şi tenul mai deschise la culoare decât rudele lor. A descoperit, de asemenea, cazuri în care trăsături faciale distinctive, deformări ale piciorului şi alte caracteristici, au fost purtate dintr-o viaţă în alta. Mai numeroase, printre acestea, sunt rănile fizice transmise ca cicatrici sau semne din naştere. Într-unul din cazuri, un băiat care îşi amintea că fusese asasinat în viaţa precedentă prin tăierea gâtului, încă avea de-a curmezişul gâtului un semn lung roşiatic, asemănător cu o cicatrice. În alt caz, un băiat care îşi amintea că în încarnarea precedentă se sinucisese împuşcându-se în cap, avea două semne din naştere ca nişte cicatrice, care se aliniau perfect de-a lungul traiectoriei glontelui, una unde intrase glontele, iar cealaltă unde ieşise. Iar în altul, un băiat avea un semn din naştere asemănător cu o cicatrice de la o operaţie chirurgicală, completată cu o linie de semne roşii semănând cu rănile de la cusătură, exact în locul în care precedenta personalitate avusese o operaţie.

De fapt, Stevenson a adunat sute de asemenea cazuri şi în prezent realizează un studiu în patru volume despre acest fenomen. În unele dintre cazuri, a fost chiar capabil să obţină fişele de la spital sau/şi rapoartele de autopsie ale personalităţii decedate şi să arate că asemenea răniri nu numai că s-au întâmplat, dar erau exact pe locul semnului din naştere sau deformării din prezent. Este de părere că asemenea semne nu doar furnizează unele dintre cele mai puternice dovezi ale reîncarnării, ci sugerează şi existenţa unui fel de corp nonfizic intermediar care funcţionează ca un purtător al acestor atribute între o viaţă şi cea care urmează. El afirmă: „Mi se pare că amprenta rănilor personalităţii precedente trebuie să fie purtată între vieţi de un fel de prelungire a corpului, care la rândul său acţionează ca un şablon pentru producerea pe un corp fizic nou a semnelor din naştere şi a deformărilor corespunzătoare rănilor de pe corpul personalităţii precedente.“

„Corpul-şablon“ teoretizat de Stevenson este un ecou al afirmaţiei lui Tiller, conform căreia câmpul enegetic omenesc este un şablon holografic care ghidează forma şi structura corpului fizic. Altfel spus, este un fel de proiect tridimensional în jurul căruia se formează corpul fizic. În mod similar, descoperirile sale referitoare la semnele din naştere adaugă un sprijin suplimentar ideii că suntem în esenţă doar imagini, alcătuiri holografice, create prin gândire.

Stevenson a observat, de asemenea, că deşi cercetarea sa sugerează că suntem creatorii propriilor vieţi şi, până la un anumit punct, ale propriilor corpuri, participarea noastră la acest proces este atât de pasivă, încât este aproape involuntară. Straturi adânci ale psihicului par să fie implicate în aceste alegeri, straturi care sunt mult mai mult în contact cu implicitul. Sau, cum o spune Stevenson: „Nivele ale activităţii mentale mult mai adânci decât cele care reglează digestia cinei în stomacul nostru şi respiraţia noastră normală trebuie să guverneze aceste procese.“

Oricât de neortodoxe sunt multe din concluziile lui Stevenson, reputaţia de cercetător atent şi minuţios i-a câştigat respect în cercuri neaşteptate. Descoperirile sale au fost publicate în periodice ştiinţifice distinse precum American Journal of Psychiatry, Journal of Nervous and Mental Disease şi International Journal of Comparative Sociology. Iar într-o recenzie a uneia dintre lucrările sale, prestigioasa revistă Journal of the American Medical Association a afirmat că „a adunat sârguincios şi la rece o serie detaliată de cazuri în care mărturiile despre reîncarnare sunt dificil de înţeles având oricare alte baze. … El a înregistrat în arhive o mare cantitate de informaţii care nu pot fi ignorate.“

Fragment din Cap.7, Timpul în afara minţii

Universul holografic – Michael Talbot

„Eu”. „Nu-eu”. #rupertspira

Întrebare: Spuneţi cӑ nu este doar spaţiul din spate, fundalul pe care apar obiectele, ci este chiar substanţa lor. Nu prea reuşesc sӑ înţeleg cum sunt unul şi acelaşi lucru conştienţa şi aceste obiecte care apar în ea. Ce-mi scapӑ?

Nu-ţi scapӑ nimic. Experienţa este deja completӑ aşa cum este ea. Mai degrabӑ adaugi ceva, un concept, pe deasupra experienţei şi crezi şi, drept urmare, simţi acel concept ca fiind adevӑrat mai degrabӑ decât sӑ experientizezi. Tot ceea ce este necesar este sӑ renunţi la supraimprimarea conceptelor asupra experienţei brute. Atunci Experienţa va strӑluci aşa cum este ea, doar conştienţӑ purӑ.

Dacӑ asta nu e clar, mergi mai adânc în orice experienţӑ. Ia, de exemplu, senzaţia mâinii tale pe masӑ. Refuzӑ sӑ pui etichete abstracte – “mânӑ” şi “masӑ” – şi mergi direct în experienţa nefiltratӑ. Imagineazӑ-ţi cӑ aceasta este prima experienţӑ pe care o ai şi cӑ nu ai niciun fel de referinţe sau amintiri cu care sӑ compari sau sӑ contextualizezi experienţa. Pânӑ la urmӑ, referinţele şi amintirile sunt gânduri, iar experientizarea mâinii pe masӑ nu este un gând. Este o percepţie/senzaţie brutӑ.

Nu este nevoie sӑ distrugi interpretarea gândului, doar las-o deoparte, acolo unde era. Nu te raporta la ea. Ia-ţi atât timp cât îţi trebuie pentru a permite senzaţiei/percepţiei brute sӑ fie simţitӑ pe deplin fӑrӑ de vreun gând etichetator.

Este experienţa brutӑ în sine, altceva decât o vibraţie zornӑitoare amorfӑ? De fapt, chiar şi asta dacӑ spunem, este prea mult. Are un contur, o formӑ, o densitate, o greutate, o localizare, o mӑrime, o culoare, o istorie, o vârstӑ, o valoare, o funcţie sau un cost? Vine împreunӑ cu eticheta “mânӑ” sau “masӑ” ataşatӑ de ea? Vine cu o etichetӑ “eu” sau “nu-eu” ataşatӑ de ea? Este o senzaţie/percepţie sau sunt douӑ?

 Înţelege cu claritate cӑ toate acestea sunt etichete ataşate de gândire experienţei în sine, ca un fel de post-gând. Nu sugerez cӑ aceste etichete nu au scopurile lor practice. Sugerez doar cӑ etichetele “mânӑ” şi “masӑ” şi nu sunt intrinseci experienţei în sine, şi, prin analogie, etichetele “corp“,“lume“, “eu“, “nu-eu“ etc, sunt, de asemenea, pur şi simplu supraimprimate şi impuse de gândire ca un fel de “post-it gând, o rӑz-gândire a realitӑţii experienţei.

Cu alte cuvinte, noi nu experientizӑm niciodatӑ mâna, masa, corpul, mintea, lumea, pe altul, alta, obiectele, eul sau nu-eul. Dacӑ dӑm la o parte toate aceste etichete pe care gândirea le supraimprimӑ experienţei, tot ceea ce rӑmâne este Conştienţa, ceea ce este un alt nume pentru totalitatea neîntreruptӑ a Experienţei.

Acum mergi din nou, mai adânc în experienţa “mâinii” şi a“mesei“ sau în orice altӑ experienţӑ a corpului sau a lumii. Nu este aceasta pӑtrunsӑ şi saturatӑ de Conştienţӑ? Existӑ vreo parte a experienţei care sӑ nu fie una cu Conştienţa? Existӑ vreo substanţӑ prezentӑ, alta decât Conştienţa în experienţa însӑşi?

Luaţi orice experienţӑ, un gând, o imagine, o senzaţie sau percepţie şi exploraţi-o în acest fel. Luaţi ceva care este presupus a fi dur, moale, zgomotos, tӑcut, aproape, departe, plӑcut, neplӑcut, ceva ce pare sӑ fie “eu“ , ceva ce pare sӑ fie “nu eu“ , ceva intern, extern, frumos, urât etc… şi cercetaţi în acest mod.

Pe mӑsurӑ ce explorӑm experienţa noastrӑ, devine din ce în ce mai evident cӑ toate experienţele, indiferent de cât de “aproape“ sau “departe“, indiferent de cât de evident “eu“ sau “nu-eu“  sunt, de fapt, în mod intim una cu Conştienţa. Devine evident cӑ, în experienţa noastrӑ prezentӑ, Conştienţa nu este doar un martor al tuturor experienţelor, ci este însӑşi substanţa lor. Aceasta înseamnӑ cӑ, în realitate, nu existӑ nicio altӑ substanţӑ prezentӑ în experienţӑ în afara Conştienţei.

A fi martorul tuturor obiectelor aparente, martorul existenţei altora, al lumii este un nivel foarte preţios, situat la mijlocul etapei, care elibereazӑ Conştienţa de supraimprimӑrile aparente ale gândului ce o idenificӑ, în mod exclusiv, cu un trup/minte. Dar putem merge şi mai departe şi putem înţelege cӑ, cu cât explorӑm mai adânc, cu atât subiectele martor şi obiectele martor, indiferent cât de subtile ar fi, sunt ele însele supraimprimate şi impuse experienţei înseşi de cӑtre gândire. Eliberatӑ din aceastӑ suprapunere, experienţa se reveleazӑ aşa cum este ea, purӑ conştienţӑ.

Cercetând experienţa noastrӑ în acest mod, acesta n-o face pe ea sӑ fie aşa cum e, ci o descoperӑ a fi fost aşa dintotdeauna. Aceasta nu este o înţelegere intelectualӑ, chiar dacӑ poate fi formulatӑ în termeni intelectuali, cum este cazul aici, fiind vorba de un rӑspuns la o întrebare sau o situaţie. Este mai degrabӑ o cunoaştere experienţialӑ care este a noastrӑ, în mod intim şi fundamental şi nu poate fi zguduitӑ sau retrasӑ.

Pe mӑsurӑ ce explorӑm experienţa în acest mod, creşte şi convingerea noastrӑ experienţialӑ şi devine experienţa noastrӑ intim personalӑ şi de nezdruncinat. O trӑim. Pentru început, aceastӑ înţelegere poate pӑrea intermitentӑ, aparent eclipsatӑ din când în când de vechile obiceiuri ale gândirii şi ale simţirii în numele unei entitӑţi separate. Totuşi, odatӑ cu adâncirea cercetӑrii noastre şi cu lӑrgirea ei, astfel încât sӑ acopere toate domeniile experienţei – gândirea, imaginarea, simţirea şi percepţia – se întӑreşte şi convingerea noastrӑ şi, odatӑ cu ea şi stabilitatea acestei înţelegeri experienţiale. Urmeazӑ o perioadӑ când nu mai e deloc o realizare sau o înţelegere extraordinarӑ, adicӑ la polul opus faţӑ de perspectiva asupra experienţei pe care o aveam în trecut, cea convenţionalӑ, centratӑ pe persoanӑ, ci devine, mai degrabӑ, naturalӑ, simplӑ şi obişnuitӑ.

De fapt, a nu fi aceastӑ deschidere, aceastӑ cunoaştere experienţialӑ, aceastӑ Prezenţӑ Conştientӑ ar presupune un efort. Efortul depus, ce pare sӑ ne facӑ sӑ ne simţim cӑ suntem ceva sau altceva decât Prezenţa, este ceea ce defineşte entitatea aparentӑ şi separatӑ. Simplul proces al gândirii dualiste este cel prin care mereu prezenta continuitate netulburatӑ a experienţei este împӑrţitӑ într-o aparentӑ multitudine de obiecte şi entitӑţi, din care una este menitӑ a fi “eu“, iar restul a fi “nu-eu“. Si pe mӑsurӑ ce rӑmânem conştienţi cӑ suntem aceastӑ prezenţӑ, ea se reveleazӑ pe sine a fi nu doar fundalul neutru şi substanţa experienţei, dar şi sinonimӑ cu pacea, iubirea şi fericirea.

Fragment din  Prezenţa – Arta Pӑcii şi a Fericirii – Rupert Spira

Featured Image by Adrian Balea from Pixabay 

Eul limitat şi distorsionat #ochiulsinelui

Î: Să fie oare eul ,,rău“ ?

R: Problema eului nu e că ar fi rău, ci numai că este limitat şi distorsionat. A privi eul ca pe un duşman înseamnă a deveni polarizat, a implica un conflict, vinovăţie, mânie şi ruşine.

Poziţionalităţile vin în sprijinul eului. Prin lărgirea contextului, contrariile sunt depăşite şi problemele sunt dizolvate. Smerenia înlătură bastioanele eului formate din judecăţi, poziţionalităţi şi moralism. În Realitate, nu pot exista în nici un fel contrarii, după cum nu există nici câştigători sau perdanţi.

În cadrul lumii iluziilor, lucrurile (de exemplu, statisticile) depind de cum anume sunt stabilite şi definite limitele. Prin schimbarea clasificărilor, şi statisticile se vor schimba.

Rata presupusă a criminalităţii din Statele Unite poate fi făcută să pară ridicată sau scăzută, în funcţie de presiunile politice, prin includerea sau excluderea anumitor aspecte din respectivele statistici. Prin acest procedeu, orice fenomen social poate fi făcut să pară ridicat ori scăzut. Prin urmare, lumea descrisă de percepţie este arbitară, iar realitatea socială devine orice dorim să poarte acest nume. Definiţia defineşte percepţia şi corolarul este în aceeaşi măsură adevărat.

Î: Ce efect are gândirea asupra percepţiei?

R: De obicei, gândirea îmbracă forma limbajului. Limbajul este bazat pe etichetarea celor rezultate din separarea şi fragmentarea anterioară a întregului. Gândirea şi artefactele minţii sunt un dialog şi o expresie a dualităţii. Putem întreba cine sau ce anume gândeşte – şi în folosul cui. Cine anume e vorbitorul şi cine ascultătorul?

Î: Care este diferenţa între eu şi minte?

R: În realitate, sunt unul şi acelaşi lucru. Cu toate acestea, termenul ,,eu“ este folosit în general pentru a descrie anumite aspecte ale minţii, dar poate fi definit într-un context mai general drept sursa şi procesul gândirii.

Fragment din Ochiul Sinelui – de care nimic nu se poate ascunde, David R.Hawkins, M.D., Ph.D.

Cap.12, Căutarea adevărului