Transformare/Revelaţie #DescoperireaPrezenteiluiDumnezeu

Prin retragerea interesului sau a valorizării de pe ecranul protector al „eului”/sinelui iluzoriu al experimentatorului, sinele iluzoriu devine mai mult un obiect, decât un „eu”. Dominaţia şi interferenţa sa slăbesc şi încep să dispară. Aparenţa şi calitatea lumii înregistrează, atunci, o schimbare majoră. Odată cu îndepărtarea interferenţei ecranului procesator, totul se revelează ca radiind intrinsec şi minunat. Totul „apare” însufleţit şi animat de conştiinţă. Vechea înfăţişare a lumii pare, prin comparaţie, ştearsă şi monocromă prin comparaţie cu o imagine Tehnicolor. Acum, totul îşi dezvăluie strălucirea de o uluitoare frumuseţe ca urmare a însufleţirii, atotprezenţei şi a universalităţii vieţii.

Totul este interconectat, fiind o expresie a Totalităţii şi a Unităţii. Totul se întâmplă spontan şi de la sine. Calitatea extraordinară a frumuseţii radiante este pusă în evidenţă ca fiind însăşi Esenţa Creaţiei. Mintea se linişteşte. La început cu reţinere, apoi fiind copleşită, ea realizează că Divinitatea se dezvăluie pe Sine drept un dar al prezentării. Este manifestarea unică a Divinităţii ca şi Creaţie, care este continuă. Totul îşi exteriorizează conştientizarea prin venerarea şi adorarea faţă de existenţa Iubirii copleşitoare ca şi Prezenţă. Prezentarea este ameţitoare; până şi câmpul conştientizării conştiente este temperat de această măreţie.

Prezenţa duce la încetarea funcţionării în sensul obişnuit. Familiara identitate de sine dispare. Fără ajutorul Divin nu se mai  poate vorbi nici măcar despre Realitate. Aceasta nu poate fi nici descrisă, nici explicată.

Fragment din Capitolul 7, Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu – nondualitate devoţională – David R. Hawkins, M.D.,Ph.D.

Featured Image by Gerd Altmann from Pixabay 

Despre inteligenţă #NOIinsecolulXXI

De ce trebuie să fim inteligenţi? Ce e atât de remarcabil în inteligenţa asta? Să putem acumula şi folosi informaţii precum cultura, tehnica şi alte asemenea?

Aşa. Și?

Știi o grămadă de lucruri. Ai acumulat tone şi tone de informaţii. Eşti un om cult şi instruit, adică foloseşti informaţiile acumulate pentru a te cizela, a te modela într-un mod cât mai sofisticat şi elevat.

Minunat! Și? Sigur, e plăcut să poţi vorbi despre o operă de artă ştiind în ce curent s-o înscrii. Aşa înţelegi care au fost condiţiile socio-economice în care a fost creată, care era mesajul sau principiile importante ale artiştilor acelor vremuri.

Un om simplu, neinstruit, va spune doar „îmi place“ sau „nu-mi place“. Cât de subiectiv! Cât de… sumar şi limitat!

Dar oare arta nu e pentru oameni? Oare am uitat cu totul menirea artei? Am uitat că primul principiu al artei este să bucure şi să înfrumuseţeze viaţa? Viaţa cui??? A artistului?

Nu, a tuturor oamenilor ce vin în contact cu acea creaţie artistică. Arta care nu se oferă cu generozitate şi nu aduce un dram de bucurie şi frumuseţe, nu există.

…………………..

Mă-ntreb doar dacă nu cumva ne-am obişnuit să complicăm lucrurile de dragul „inteligenţei“. Suntem atât de inteligenţi, încât am împărţit până şi inteligenţa în mai multe feluri: emoţională, tehnică, financiară ş.a.m.d.

Adică cum? Unul e inteligent cu capul, altul e inteligent cu inima? Mie cam aşa îmi sună.

Voi tot aşezaţi emoţiile în creier. Eu simt şi gândurile în piept, printre coaste… Suntem atât de inteligenţi, încât am uitat să lăsăm inteligenţa la uşă, când ne vedem cu cei dragi. Suntem atât de inteligenţi, încât nu ne mai putem bucura de nimic dacă nu e complex şi sofisticat. Nu ne putem bucura pentru că suntem prea ocupaţi cu analiza.

Suntem atât de inteligenţi, încât nu suntem deştepţi. Adică deşteptaţi. Uităm că inteligenţa e bună dacă ne deşteaptă, ne trezeşte. Dacă ne trezeşte ca oameni, dacă trezeşte în noi frumuseţea, bunătatea, compasiunea şi dăruirea.

Inteligenţa, cunoaşterea şi toate acele atribute folosite pentru a caracteriza o persoană, sunt fum în vânt, dacă nu trezesc şi nu îmbogăţesc inima omului şi a celor din jur, dacă nu îl fac bun pentru el şi pentru alţii.

În goana după cunoaştere şi inteligenţă, am uitat să ne oprim şi să iubim bobocul florii, zâmbetul copilului şi mângâierea bătrânilor. Am uitat că marile minţi ale acestei lumi au căutat, de fapt esenţa şi în ea au găsit iubirea.

Fragment din Caietul Dariei Gănescu NOI în secolul XXI: Volumul 2

Ilustraţiile din Caietul Dariei şi coperta cărţii sunt realizate de Irina Maria Gănescu

Cine sau ce

Această carte ȋncepe cu ȋntoarcerea fiului risipitor. Este o explorare profundă a naturii Sinelui nostru şi a fericirii pe care o căutăm.

Notă:

În această  carte “fericirea” este sinonimă cu pacea, iubirea, frumuseţea şi ȋnţelegerea lucrurilor.

În această carte ”obiectele” se referă la orice poate fi experientizat, trăit ȋn plan mental, emoţional sau fizic, inclusiv toate gândurile, imaginile, sentimentele, senzaţiile şi percepţiile.

Cine sau ce sunt Eu?

Tot ceea ce ştim despre minte, corp şi lume este experienţa noastră despre acestea, iar experienţa este în mod obligatoriu dependentă de prezenţa Sinelui nostru, orice ar putea fi acesta. Nimeni nu a putut şi nu va putea vreodată să experientizeze o minte, un corp sau o lume fără ca, mai ȋntâi de toate, Sinele său să fie prezent. Toată Experienţa este cunoscută de Sinele nostru, şi, prin urmare, cunoştinţele noastre despre minte, corp şi lume sunt legate şi dependente de Cunoaşterea Sinelui nostru.

Poetul şi pictorul William Blake spunea: “Cum este omul, aşa şi vede.” Ceea ce voia să spună este că modul în care vede o persoană, felul ȋn care se ȋnţelege pe sine condiţionează profund felul ȋn care el sau ea ȋnţelege obiectele, ȋi ȋnţelege pe alţii, ȋnţelege lumea. Haideţi, deci, să ȋncepem cu Sinele nostru, pentru că totul depinde de el.

Ce ştim despre Sinele nostru cu certitudine? Pentru a afla, trebuie să avem voinţa de a lăsa deoparte tot ceea ce am ȋnvăţat despre Sinele nostru prin alţii sau prin intermediul culturii şi să avem disponibilitatea de a ne baza pe experienţa directă şi intimă, personală. Până la urmă, experienţa trebuie să fie testul realităţii.

Primul lucru pe care ȋl ştim cu siguranţă este acel “eu sunt”. Această simplă cunoştinţă a fiinţei noastre – atât de simplă şi evidentă că este deseori trecută cu vederea – este cea mai preţioasă cunoştinţă pe care o poate deţine cineva. S-ar putea să nu ştim ce suntem, dar ştim suntem. Nimeni nu-şi poate nega propria fiinţă ȋn mod legitim deoarece, chiar şi pentru a se nega pe sine, este necesar, mai ȋnainte de orice, să fie prezent.

Nimeni nu afirmă “eu sunt” pentru că i-au spus părinţii sau pentru că a ȋnvăţat dintr-o carte. Existenţa noastră este ȋntotdeauna cea mai intimă trăire, experienţa familiară şi directă. Este evidentă şi dincolo de orice ȋndoială. Cu alte cuvinte, fiinţarea sau prezenţa este o calitate inerentă a Sinelui nostru.

Fragment din

Prezenţa-Arta păcii şi a fericirii