Natura creaţiei 2 #DavidRHawkins

Datorită faptului că natura creaţiei nu este limpede conştiinţei obişnuite, mintea fabrică tot felul de ghicitori ce nu-şi găsesc răspunsul (de exemplu: Cum poate un Dumnezeu „bun“ să permită existenţa atâtor lucruri „rele“?). Dincolo de percepţia dualistă şi de categoriile arbitrare ale manifestării, nu există bine sau rău şi este evident că universul însuşi e inocent. Mintea umană îşi construieşte scenariile în funcţie de obiective şi dorinţe, evenimentele putând fi – sau nu – în concordanţă cu acestea. Atât tragediile, cât şi victoriile, se petrec în cadrul limitelor minţii dualiste şi nu au o realitate independentă. Tot ceea ce există în această lume pare să se înalţe şi să se dizolve apoi în cadrul limitelor percepţiei.

Având în vedere că Realitatea transcede timpul, spaţiul şi forma, este irelevant dacă un „lucru“ sau o „persoană“ există pentru o fracţiune de secundă sau pentru o mie de ani. Astfel, strădania de a trăi mai mult pare să fie o iluzie golită de sens, pentru că existenţa nu este deloc experimentată în vreo marjă temporală. Momentul actual este singura realitate ce poate fi experimentată; orice altceva fiind o abstracţiune şi o construcţie a minţii. Prin urmare, nimeni nu poate trăi de fapt 70 de ani, pentru că singurul care este posibil e acest moment precis şi totodată efemer. În realitatea non-dualităţii, totul este complet şi dorinţa este înlocuită de apreciere. Dat fiind că viaţa evoluează, fiecare lucru însufleţit constituie expresia totală a potenţialităţii sale într-un moment dat. Prin urmare, nu există nici un actor în spatele acţiunii.

Ceea ce există însă este o senzaţie de completitudine şi satisfacţie totală, în fiecare moment. Satisfacerea nevoilor fizice este un produs al acţiunii înseşi. De exemplu, pofta de mâncare vine din actul de a mânca, fără să existe o dorinţă înaintea fiecărei îmbucături. Dacă ne oprim din mâncat, nu încercăm vreo senzaţie că am pierdut ceva. Bucuria vieţii vine din existenţa într-un moment dat, iar conştienţa completitudinii continue este un aspect al acestei bucurii de a trăi.

Totalitatea unităţii a Tot Ceea Ce Este nu poate fi experimentată. Totuşi, aceasta este cunoscută în virtutea faptului de a fi parte din ea, de a fi una cu ea. „Eul“ Sinelui este „Eul“ lui Dumnezeu, ce urmăreşte dezvăluirea Creaţiei Acum. Secvenţialitatea este o iluzie creată de percepţia egoului asupra „Eului“, care e punctul de observaţie al trecerii non-localului în local, al non-linearului în linear, al Totalităţii în particular. Percepţia este ochiul eu-lui care, traducând infinitul neexperimentabil în finitul experimentabil, produce percepţia timpului, a locului, a duratei, a dimensiunii, a poziţiei, a formei, a limitelor şi a singularităţii.

David. R. Hawkins Ochiul Sinelui – de care nimic nu se poate ascunde

Fragment din cap. 1

Desăvârşirea #davidrhawkins #sinele

Pe măsură ce observaţia se deplasează prin nivelurile conştiinţei, se rafinează şi sentimentul „Sinelui“, precum şi definiţia acestuia. Cea mai simplă tranziţie rezidă în înţelegerea faptului că noi nu suntem focalizarea sau conţinutul minţii, ci experimentatorul/martorul/observatorul, care e neschimbător. Cu toate că povestea vieţii se schimbă, există întotdeauna un aspect al conştiinţei care priveşte continuu şi experimentează la un nivel relativ diferit. Sentimentul „Sinelui“ se deplasează progresiv de la conţinut la context.

Să recapitulăm paşii iniţiali: mintea observă un subiect de interes, care se constituie sub formă de gând, imagine, concept, etc. Acestea sunt înregistrate în conştiinţă şi apoi declanşează câmpul proceselor memoriei şi al răspunsurilor emoţionale. Se poate observa că memoria este umplută în zonele sale de stocare în funcţie de sentimentele şi judecăţile precedente, cum ar fi bine/rău, plăcere/durere etc. Înregistrarea declanşează emoţii asociate, care sunt experimentate la nivelul observatorului/experimentatorului. Prin această poziţionare a observatorului, se va descoperi că sentimentul Sinelui este identificabil în forma unei calităţi impersonale care funcţionează automat, pur şi simplu, pentru a „experimenta“. Deplasarea identităţii către acest experimentator interior dovedeşte că acesta funcţionează automat, indiferent care anume ar putea fi conţinutul vieţii.

Următorul pas (unul simplu) este acela de a observa că sursa experimentării rezidă într-un câmp numit conştienţă, care precede abilitatea de a experimenta. Dacă această conştienţă este pierdută (ca în cazul somnului sau anesteziei) sau, din punct de vedere medical („a deveni inconştient“), nu mai funcţionează nici unul dintre câmpurile mai joase. În lipsa conştienţei martorului/experimentatorului, nu există decât amnezie, vid şi uitare.

Următorul pas este unul mai subtil, în sensul că observatorul/martorul ştie dacă este prezentă sau nu această conştienţă. La nivelul conştienţei, actul gândirii este înlocuit de actul cunoaşterii observatorului/martorului, în calitate de funcţie impersonală a conştiinţei. Aceste facultăţi apar ca funcţie a propriei lor esenţe şi nu a unui sine personal.

Următorul pas este încă şi mai subtil. Este important de remarcat faptul că întotdeauna este prezentă Lumina Conştiinţei, câmpul total în care conştienţa este posibilă.

Ultimul şi cel mai subtil pas dintre toate constă în revelaţia Sinelui ca Sursă absolută a Conştiinţei. Apoi Sinele străluceşte şi îşi revelează esenţa ca manifestare a Divinităţii care, la rândul ei, se prezintă ca emanaţie a Dumnezeirii–Nemanifestatului –Sursei anonime, infinite, supreme şi absolute, care constituie contextul infinit şi, prin urmare, potenţialitatea şi puterea infinită.

Sursa Creaţiei este evidentă ca manifestare a lui Dumnezeu în calitate de Creator, din care se naşte Lumina Conştiinţei ca Sursă a vieţii.

Sentimentul Sinelui rezidă într-o identificare şi o cunoaştere că acestea sunt calităţile Prezenţei interioare care facilitează capacitatea de a cunoaşte sinele ca Sine. Dezvelit de orice înşelăciuni sau pretexte, sentimentul interior al „sinelui“ se cunoaşte pe sine, pur şi simplu, fără nici un conţinut.

În starea de Unicitate, nu există nici o separare între Prezenţă şi Sine, iar sinele dispare pe măsură ce lumina înlocuieşte întunericul. În centrul Sursei sale, sentimenul „sinelui“ este una cu întreaga existenţă.

Adevărul este revelat din interior ca o certitudine absolută, deoarece această certitudine este înnăscută Prezenţei. Este subiectiv în mod radical, deoarece constituie însăşi sursa şi nucleul primar al cunoaşterii absolute. Nu are conţinut, deoarece nu există nimic care să necesite a fi cunoscut din moment ce Realitatea este Tot Ceea Ce Există. Prin urmare, este total liniştit şi lipsit de imagini, cuvinte sau concepte.

În totalitatea sa, extrema absolută a subiectivităţii pure este cea care obliterează orice funcţionare mentală. Nici un concept nu este posibil în Lumina infinită a gloriei lui Dumnezeu. Este o profundă pace, siguranţă şi un sentiment de acasă. Desăvârşirea este finalizată. Nu a mai rămas nici un freamăt sau mişcare, pentru că toate au fost dizolvate în bunătatea infinită care este înnăscută esenţei Prezenţei. Pentru contextul infinit, din care se naşte întreaga Creaţie, multitudinea universurilor este doar un gând pasager, atât de mic încât poate fi echivalent cu un grăunte de-abia observabil.

Desăvârşirea radiază ca Perfecţiune şi Frumuseţe de la Divinitatea atotprezentă care este sursa infinită a existenţei. Istoria şi timpul sunt produse ale eului. În sfera Absolutului, nu există nimic de înregistrat.

Fragment din Cap.17 – Sinele: Realitate şi subiectivitate, David R. Hawkins, M.D., Ph.D.