Lumea noastrӑ este fӑcutӑ din percepţii #rupertspira

Tot ceea ce ştim despre lume este ceea ce vedem, auzim, atingem, gustӑm şi mirosim. Sӑ denumim asta “percepţie”.

Experientizarea lumii – şi tot ceea ce ştim despre lume este trӑirea noastrӑ, experienţele noastre cu ea – este fӑcutӑ din percepţii. Percepţiile sunt fӑcute din minte, iar mintea este fӑcutӑ din Sinele nostru, din Prezenţa Conştientӑ.

Prezenţa Conştientӑ nu are o culoare a sa, iar lumea, aşa cum o ştim noi (ceea ce înseamnӑ aşa cum o “percepem” noi) este fӑcutӑ din aceastӑ Prezenţӑ lipsitӑ de culoare pe care o definim a fi “transparentӑ”. Prezenţa Conştientӑ este lumina care “ilumineazӑ” întreaga Experienţӑ-trӑire-experientizare-conştientizare-înţelegere-cunoaştere, ceea ce aduce Experienţei calitatea de a putea fi cunoscutӑ. De vreme ce pentru noi nu existӑ nicio substanţӑ a experienţei lumii, alta decât “cunoaşterea” ei, spunem cӑ lumea este luminoasӑ, este fӑcutӑ din lumina Conştienţei sau a Cunoaşterii. Prezenţa Conştientӑ ilumineazӑ lumea aparentӑ şi lumina ei este, de asemenea, chiar substanţa lumii ce ilumineazӑ şi cunoaşte. Cu alte cuvinte, cunoaşterea lumii şi existenţa lumii sunt fӑcute din aceeaşi substanţӑ luminoasӑ şi transparentӑ.

Întrebare: Sunt fascinat de descoperirea cӑ în experienţa mea directӑ totul este fӑcut din simţire şi percepţie, cӑ nu existӑ niciun obiect real în sine, ci doar Experienţa.

Da, tot ceea ce ştim mental este gândire, tot ceea ce ştim despre corp este simţire şi tot ceea ce ştim despre lume este percepţie, ceea ce înseamnӑ vӑz, auz, pipӑit, gust şi miros. Sau am putea spune mult mai simplu cӑ tot ceea ce ştim este “experientizare”, iar experientizarea este fӑcutӑ din Sinele nostru Prezenţa Conştientӑ.

Sӑ luӑm lumea aşa cum este în mod normal consideratӑ a fi, ceva separat şi aflat la distanţӑ de Sinele nostru, fӑcutӑ din altceva decât Sinele. Sӑ luӑm, de exemplu, un obiect din lume, cum ar fi un munte care se aflӑ la depӑrtare de noi. Cât de departe este muntele de experientizare? Evident, nu existӑ nici o distanţӑ. Sӑ ne întrebӑm cât de departe este “experientizarea” de Sinele nostru, adicӑ de Prezenţa Conştientӑ? Evident, nu existӑ nicio distanţӑ. Deci, dacӑ ne este clar cӑ muntele nu se aflӑ la nicio distanţӑ de “experientizare” şi “experientizarea” nu se aflӑ la nicio distanţӑ de Conştienţӑ, atunci este clar şi cӑ, în Experienţa noastrӑ realӑ, muntele nu se aflӑ la nicio distanţӑ de Sinele nostru.

S-o luӑm acum de la început şi sӑ ne întrebӑm care este substanţa prezentӑ în munte, ce substanţӑ experientizӑm noi? Evident, niciuna. Pentru cӑ nu cunoaştem nicio lume exterioarӑ, în afara experientizӑrii lumii. Dar ce substanţӑ este prezentӑ în “experientizare” alta decât Sinele nostru, Conştienţa? Evident, niciuna. Prin urmare, experienţa noastrӑ directӑ şi intimӑ cu muntele (şi cu orice altceva) are loc înӑuntru şi este fӑcut din Sinele nostru, Conştienţa. Totuşi, acum ne putem întreba: ce este acest “munte”? Am descoperit deja cӑ nu este nimic altceva decât Sinele nostru, Conştienţa. Atunci de ce vorbim despre un munte? “Muntele” este doar unul din numele şi formele Sinelui nostru. Nu este altceva decât Sinele nostru. Sinele nostru nu este un munte, ci este doar Sinele nostru, punct.

Fragment din Prezenţa – Arta Pӑcii şi a Fericirii (vol.1), Rupert Spira

„Eu”. „Nu-eu”. #rupertspira

Întrebare: Spuneţi cӑ nu este doar spaţiul din spate, fundalul pe care apar obiectele, ci este chiar substanţa lor. Nu prea reuşesc sӑ înţeleg cum sunt unul şi acelaşi lucru conştienţa şi aceste obiecte care apar în ea. Ce-mi scapӑ?

Nu-ţi scapӑ nimic. Experienţa este deja completӑ aşa cum este ea. Mai degrabӑ adaugi ceva, un concept, pe deasupra experienţei şi crezi şi, drept urmare, simţi acel concept ca fiind adevӑrat mai degrabӑ decât sӑ experientizezi. Tot ceea ce este necesar este sӑ renunţi la supraimprimarea conceptelor asupra experienţei brute. Atunci Experienţa va strӑluci aşa cum este ea, doar conştienţӑ purӑ.

Dacӑ asta nu e clar, mergi mai adânc în orice experienţӑ. Ia, de exemplu, senzaţia mâinii tale pe masӑ. Refuzӑ sӑ pui etichete abstracte – “mânӑ” şi “masӑ” – şi mergi direct în experienţa nefiltratӑ. Imagineazӑ-ţi cӑ aceasta este prima experienţӑ pe care o ai şi cӑ nu ai niciun fel de referinţe sau amintiri cu care sӑ compari sau sӑ contextualizezi experienţa. Pânӑ la urmӑ, referinţele şi amintirile sunt gânduri, iar experientizarea mâinii pe masӑ nu este un gând. Este o percepţie/senzaţie brutӑ.

Nu este nevoie sӑ distrugi interpretarea gândului, doar las-o deoparte, acolo unde era. Nu te raporta la ea. Ia-ţi atât timp cât îţi trebuie pentru a permite senzaţiei/percepţiei brute sӑ fie simţitӑ pe deplin fӑrӑ de vreun gând etichetator.

Este experienţa brutӑ în sine, altceva decât o vibraţie zornӑitoare amorfӑ? De fapt, chiar şi asta dacӑ spunem, este prea mult. Are un contur, o formӑ, o densitate, o greutate, o localizare, o mӑrime, o culoare, o istorie, o vârstӑ, o valoare, o funcţie sau un cost? Vine împreunӑ cu eticheta “mânӑ” sau “masӑ” ataşatӑ de ea? Vine cu o etichetӑ “eu” sau “nu-eu” ataşatӑ de ea? Este o senzaţie/percepţie sau sunt douӑ?

 Înţelege cu claritate cӑ toate acestea sunt etichete ataşate de gândire experienţei în sine, ca un fel de post-gând. Nu sugerez cӑ aceste etichete nu au scopurile lor practice. Sugerez doar cӑ etichetele “mânӑ” şi “masӑ” şi nu sunt intrinseci experienţei în sine, şi, prin analogie, etichetele “corp“,“lume“, “eu“, “nu-eu“ etc, sunt, de asemenea, pur şi simplu supraimprimate şi impuse de gândire ca un fel de “post-it gând, o rӑz-gândire a realitӑţii experienţei.

Cu alte cuvinte, noi nu experientizӑm niciodatӑ mâna, masa, corpul, mintea, lumea, pe altul, alta, obiectele, eul sau nu-eul. Dacӑ dӑm la o parte toate aceste etichete pe care gândirea le supraimprimӑ experienţei, tot ceea ce rӑmâne este Conştienţa, ceea ce este un alt nume pentru totalitatea neîntreruptӑ a Experienţei.

Acum mergi din nou, mai adânc în experienţa “mâinii” şi a“mesei“ sau în orice altӑ experienţӑ a corpului sau a lumii. Nu este aceasta pӑtrunsӑ şi saturatӑ de Conştienţӑ? Existӑ vreo parte a experienţei care sӑ nu fie una cu Conştienţa? Existӑ vreo substanţӑ prezentӑ, alta decât Conştienţa în experienţa însӑşi?

Luaţi orice experienţӑ, un gând, o imagine, o senzaţie sau percepţie şi exploraţi-o în acest fel. Luaţi ceva care este presupus a fi dur, moale, zgomotos, tӑcut, aproape, departe, plӑcut, neplӑcut, ceva ce pare sӑ fie “eu“ , ceva ce pare sӑ fie “nu eu“ , ceva intern, extern, frumos, urât etc… şi cercetaţi în acest mod.

Pe mӑsurӑ ce explorӑm experienţa noastrӑ, devine din ce în ce mai evident cӑ toate experienţele, indiferent de cât de “aproape“ sau “departe“, indiferent de cât de evident “eu“ sau “nu-eu“  sunt, de fapt, în mod intim una cu Conştienţa. Devine evident cӑ, în experienţa noastrӑ prezentӑ, Conştienţa nu este doar un martor al tuturor experienţelor, ci este însӑşi substanţa lor. Aceasta înseamnӑ cӑ, în realitate, nu existӑ nicio altӑ substanţӑ prezentӑ în experienţӑ în afara Conştienţei.

A fi martorul tuturor obiectelor aparente, martorul existenţei altora, al lumii este un nivel foarte preţios, situat la mijlocul etapei, care elibereazӑ Conştienţa de supraimprimӑrile aparente ale gândului ce o idenificӑ, în mod exclusiv, cu un trup/minte. Dar putem merge şi mai departe şi putem înţelege cӑ, cu cât explorӑm mai adânc, cu atât subiectele martor şi obiectele martor, indiferent cât de subtile ar fi, sunt ele însele supraimprimate şi impuse experienţei înseşi de cӑtre gândire. Eliberatӑ din aceastӑ suprapunere, experienţa se reveleazӑ aşa cum este ea, purӑ conştienţӑ.

Cercetând experienţa noastrӑ în acest mod, acesta n-o face pe ea sӑ fie aşa cum e, ci o descoperӑ a fi fost aşa dintotdeauna. Aceasta nu este o înţelegere intelectualӑ, chiar dacӑ poate fi formulatӑ în termeni intelectuali, cum este cazul aici, fiind vorba de un rӑspuns la o întrebare sau o situaţie. Este mai degrabӑ o cunoaştere experienţialӑ care este a noastrӑ, în mod intim şi fundamental şi nu poate fi zguduitӑ sau retrasӑ.

Pe mӑsurӑ ce explorӑm experienţa în acest mod, creşte şi convingerea noastrӑ experienţialӑ şi devine experienţa noastrӑ intim personalӑ şi de nezdruncinat. O trӑim. Pentru început, aceastӑ înţelegere poate pӑrea intermitentӑ, aparent eclipsatӑ din când în când de vechile obiceiuri ale gândirii şi ale simţirii în numele unei entitӑţi separate. Totuşi, odatӑ cu adâncirea cercetӑrii noastre şi cu lӑrgirea ei, astfel încât sӑ acopere toate domeniile experienţei – gândirea, imaginarea, simţirea şi percepţia – se întӑreşte şi convingerea noastrӑ şi, odatӑ cu ea şi stabilitatea acestei înţelegeri experienţiale. Urmeazӑ o perioadӑ când nu mai e deloc o realizare sau o înţelegere extraordinarӑ, adicӑ la polul opus faţӑ de perspectiva asupra experienţei pe care o aveam în trecut, cea convenţionalӑ, centratӑ pe persoanӑ, ci devine, mai degrabӑ, naturalӑ, simplӑ şi obişnuitӑ.

De fapt, a nu fi aceastӑ deschidere, aceastӑ cunoaştere experienţialӑ, aceastӑ Prezenţӑ Conştientӑ ar presupune un efort. Efortul depus, ce pare sӑ ne facӑ sӑ ne simţim cӑ suntem ceva sau altceva decât Prezenţa, este ceea ce defineşte entitatea aparentӑ şi separatӑ. Simplul proces al gândirii dualiste este cel prin care mereu prezenta continuitate netulburatӑ a experienţei este împӑrţitӑ într-o aparentӑ multitudine de obiecte şi entitӑţi, din care una este menitӑ a fi “eu“, iar restul a fi “nu-eu“. Si pe mӑsurӑ ce rӑmânem conştienţi cӑ suntem aceastӑ prezenţӑ, ea se reveleazӑ pe sine a fi nu doar fundalul neutru şi substanţa experienţei, dar şi sinonimӑ cu pacea, iubirea şi fericirea.

Fragment din  Prezenţa – Arta Pӑcii şi a Fericirii – Rupert Spira

Featured Image by Adrian Balea from Pixabay 

Fiinţarea Sinelui şi fiirea lucrurilor #prezenta #rupertspira

Fragment din Prezenţa- vol.2 – Intimitatea Experienţei, Rupert Spira

Ceea ce simţim atunci când faţa noastră simte adierea vântului este o singură senzaţie. Totuşi, gândirea conceptualizează acest eveniment ca fiind alcătuit din două senzaţii diferite. Gândirea fragmentează această unică senzaţie în două obiecte aparente, vântul şi faţa. De fapt, nu există decât unul singur. Am putea denumi această nouă senzaţie, „vânt/faţă“.

Separarea „vânt/feţei“ în vânt şi faţă este o separaţie conceptuală care divide, în aparenţă, experienţa într-o faţă, adică „eu“ şi vântul, adică „non-eu“. În consecinţă, „persoana“ şi „lumea“ par să devină două entităţi sau obiecte distincte şi independente. Astfel, intimitatea continuă şi netulburată a Experienţei este fragmentată în două părţi aparente – un sine interior şi un obiect exterior, altceva sau lumea – care sunt imaginate unite printr-un act de cunoaştere, senzaţie sau percepere. Afirmăm, aşadar, „ştiu cutare şi cutare lucru“, „simt vântul“, „te iubesc“ şi „văd copacul“.

La vederea unui copac, însă, nu există un privitor şi nici ceva care să fie privit. Nu există un „eu“ interior care priveşte, nici un „copac“ exterior care să fie văzut. „Eul“ şi „copacul“ sunt concepte suprapuse de către gândire asupra realităţii Experienţei, care, în exemplul de faţă, ar putea fi numită, simplu, „a vedea“.

Numai gândirea este aceea care separă intimitatea continuă şi netulburată a experientizării, într-un subiect şi un obiect, într-un „eu“ care observă şi un „copac“ care este observat. Însă Conştienţa sau „eul“ şi realitatea copacului nu sunt două experienţe distincte. Sunt una singură.

„Eul“ şi „copacul“ constituie o singură Experienţă, tot aşa cum vântul şi faţa constituie o singură Experienţă. Nu există nicidecum un subiect sau un obiect al Experienţei. Există numai experientizare intimă, continuă şi netulburată. Am mai putea spune, eventual, că „eul“ aparent şi copacul aparent împărtăşesc aceeaşi realitate, sunt aceeaşi realitate. Ceea ce, aparent, le separă, nu este decât un concept, o idee.

Si, totuşi, această separaţie între cel care priveşte şi ceea ce este privit, nu are loc niciodată. Separaţia este o iluzie. Ea nu este niciodată experientizată.

Cu alte cuvinte, eu nu văd un copac. În experientizarea actului vederii, eu sunt copacul. Eu sunt realitatea acestuia. Singura substanţă prezentă în experientizarea copacului este faptul că îl vedem, iar vederea sau, la modul mai general, experientizarea, este însăşi Conştienţa, Sinele nostru.

Conştienţa care este vederea şi realitatea a ceea ce este văzut nu constituie două lucruri separate. Sunt unul şi acelaşi lucru.

Ar fi mai adecvat să spunem „eu copac-este“, adică „“eu“, Conştienţa, copac-este“.

Fiinţarea „eului“ şi fiirea „copacului“ îşi împărtăşesc Existenţa.

Fiinţarea Sinelui este şi fiirea lucrurilor.

Mintea, trupul şi lumea aparente sunt „eul“ care minte/trup/lume-este.

Toate marile religii se fundamentează pe această realizare. În creştinism, de exemplu, afirmaţia „eu şi Tatăl una suntem“ înseamnă exact acest lucru. Înseamnă că „eu“, Conştienţa care vede aceste cuvinte sau experientizează ceva chiar în acest moment, este una cu orice este experientizat, adică este una cu realitatea universului.

Înţelepţii sufi spun „nu există alt Dumnezeu în afară de Dumnezeu“. Hinduşii spun „Atman (Sinele individual aparent) şi Brahman (realitatea ultimă a universului) sunt unul şi acelaşi“. Budiştii afirmă „Nirvana şi Samsara una sunt“.

Aceasta nu reprezintă o Experienţă ieşită din comun, cunoscută numai de câţiva înţelepţi iluminaţi. Este Experienţa nemijlocită, intimă şi imediată a fiecăruia dintre noi, deşi este posibil ca ea să fi trecut neobservată.

De fapt, cunoaşterea acestei unităţi între „eu“ şi „lume“ este o Experienţă cât se poate de familiară. Este cunoscută sub numele de frumuseţe. Când suntem uluiţi de frumuseţea unui obiect sau peisaj, tot ceea ce ne distanţează sau ne separă de obiectul respectiv se dizolvă, iar în acel moment nemuritor, etern – deoarece mintea nu este prezentă acolo – realizăm identitatea noastră cu obiectul aparent.

Experientizarea frumuseţii este disoluţia „obiect-ităţii“ aparente a obiectului şi a „subiect-ităţii“ Sinelui nostru, lăsând loc numai intimităţii continue a experientizării.

Desigur, atunci când mintea revine, aceasta reconstituie sinele interior separat şi obiectul exterior separat, altceva sau lumea, iar noi suntem convinşi şi simţim, în consecinţă, că „eu“ privesc „peisajul“. Gândirea atribuie acum frumuseţea, peisajului şi în acest moment frumuseţea decade de la revelaţia naturii eterne care impregnează toate lucrurile aparente, la o însuşire relativă a minţii care aparţine numai anumitor obiecte, dar nu şi altora.

În acel moment iau naştere timpul şi distanţa sau „calitatea de a fi altceva“, care este o altă denumire a spaţiului, iar adevărata experientizare a frumuseţii este din nou ascunsă.

Atunci când se cunoaşte aceeaşi disoluţie între „eu“ şi un altcineva aparent, aceeaşi Experienţă este cunoscută sub numele de iubire. Fericirea, pacea, umorul şi inteligenţa reprezintă, toate, numele date experientizării acestei recunoaşteri nemijlocite a intimităţii continue a Experienţei. De fapt, toate numele date minţii, trupului şi lumii se referă, în ultimă instanţă, la această unică realitate.

De aceea se şi spune despre iubire, fericire şi pace că sunt necondiţionate şi absolute. Acestea nu depind de nimic altceva. Sunt întreţesute în alcătuirea oricărei Experienţe.

Odată ce „eu“ şi obiectul, altceva sau lumea au fost separate conceptual de intimitatea continuă a Experienţei, iubirea, fericirea, pacea, frumuseţea etc. inerente oricărei Experienţe par să fie ascunse şi, în consecinţă, sinele interior aparent purcede la căutarea acestora în aparenta lume exterioară.

Decizia de a căuta, cunoscută drept pace, fericire sau iubire, presupune întotdeauna recunoaşterea faptului că experienţa respectivă nu este divizată în două segmente – „eu“ şi „celălalt“, „eu“ şi „lumea“ – fie că este formulată în aceşti termeni sau în alţii. În mod asemănător, suferinţa implică întotdeauna uitarea sau ignorarea acestui simplu şi primordial element al Experienţei.

Fericirea este simpla dezvăluire a acestei ignoranţe. Nu este o nouă Experienţă. Nu apare şi dispare. Nu poate fi dăruită sau retrasă. Poate doar părea a fi uitată şi reamintită sau recunoscută. Este asemenea cheilor de sub ziar. Par să fie pierdute, însă ele s-au aflat acolo tot timpul.

În experientizarea păcii şi a fericirii, sinele interior şi lumea exterioară se dizolvă. În experientizarea iubirii, cel care iubeşte şi cel care este iubit se dizolvă.

De fapt, unica noastră experientizare a lumii şi a tuturor celorlalţi este alcătuită numai din cunoaştere, deci am putea spune că, în experientizarea păcii şi a fericirii, aparenta „altceva-itate“ şi exterioritate a lumii se dizolvă în înţelegerea noastră experienţială că nu există decât cunoaştere sau Conştienţă. Acestea sunt pacea, fericirea, iubirea şi frumuseţea.

Totuşi, numai mintea este aceea care crede că pacea, fericirea şi iubirea par a fi pierdute şi, apoi, par a fi regăsite.

Prezenţa nu se pierde niciodată pe sine însăşi.

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/prezenta-vol1si2-rupert-spira