Natura creaţiei 2 #DavidRHawkins

Datorită faptului că natura creaţiei nu este limpede conştiinţei obişnuite, mintea fabrică tot felul de ghicitori ce nu-şi găsesc răspunsul (de exemplu: Cum poate un Dumnezeu „bun“ să permită existenţa atâtor lucruri „rele“?). Dincolo de percepţia dualistă şi de categoriile arbitrare ale manifestării, nu există bine sau rău şi este evident că universul însuşi e inocent. Mintea umană îşi construieşte scenariile în funcţie de obiective şi dorinţe, evenimentele putând fi – sau nu – în concordanţă cu acestea. Atât tragediile, cât şi victoriile, se petrec în cadrul limitelor minţii dualiste şi nu au o realitate independentă. Tot ceea ce există în această lume pare să se înalţe şi să se dizolve apoi în cadrul limitelor percepţiei.

Având în vedere că Realitatea transcede timpul, spaţiul şi forma, este irelevant dacă un „lucru“ sau o „persoană“ există pentru o fracţiune de secundă sau pentru o mie de ani. Astfel, strădania de a trăi mai mult pare să fie o iluzie golită de sens, pentru că existenţa nu este deloc experimentată în vreo marjă temporală. Momentul actual este singura realitate ce poate fi experimentată; orice altceva fiind o abstracţiune şi o construcţie a minţii. Prin urmare, nimeni nu poate trăi de fapt 70 de ani, pentru că singurul care este posibil e acest moment precis şi totodată efemer. În realitatea non-dualităţii, totul este complet şi dorinţa este înlocuită de apreciere. Dat fiind că viaţa evoluează, fiecare lucru însufleţit constituie expresia totală a potenţialităţii sale într-un moment dat. Prin urmare, nu există nici un actor în spatele acţiunii.

Ceea ce există însă este o senzaţie de completitudine şi satisfacţie totală, în fiecare moment. Satisfacerea nevoilor fizice este un produs al acţiunii înseşi. De exemplu, pofta de mâncare vine din actul de a mânca, fără să existe o dorinţă înaintea fiecărei îmbucături. Dacă ne oprim din mâncat, nu încercăm vreo senzaţie că am pierdut ceva. Bucuria vieţii vine din existenţa într-un moment dat, iar conştienţa completitudinii continue este un aspect al acestei bucurii de a trăi.

Totalitatea unităţii a Tot Ceea Ce Este nu poate fi experimentată. Totuşi, aceasta este cunoscută în virtutea faptului de a fi parte din ea, de a fi una cu ea. „Eul“ Sinelui este „Eul“ lui Dumnezeu, ce urmăreşte dezvăluirea Creaţiei Acum. Secvenţialitatea este o iluzie creată de percepţia egoului asupra „Eului“, care e punctul de observaţie al trecerii non-localului în local, al non-linearului în linear, al Totalităţii în particular. Percepţia este ochiul eu-lui care, traducând infinitul neexperimentabil în finitul experimentabil, produce percepţia timpului, a locului, a duratei, a dimensiunii, a poziţiei, a formei, a limitelor şi a singularităţii.

David. R. Hawkins Ochiul Sinelui – de care nimic nu se poate ascunde

Fragment din cap. 1

Calea inimii #davidrhawkins

Cel mai important obiectiv al căii inimii presupune atingerea unui nivel al conştiinţei numit Iubire Necondiţionată. Energia inspiraţiei şi devoţiunii facilitează abandonarea poziţionalităţilor şi face ca aspirantul să găsească un sprijin în graţia lui Dumnezeu. Cu toate că acest proces pare simplu din punct de vedere conceptual, aşa cum toată lumea a aflat din experienţă, este uneori mai dificil decât ne-am fi aşteptat. Adeptul sincer descoperă faptul că strădania pentru atingerea iubirii necondiţionate are facultatea neplăcută de a aduce la suprafaţă exact opusul ţelului căruia i s-a dedicat. Acest lucru este reprezentat prin scurta zicală spirituală: „Iubirea aduce la suprafaţă contrariul său“.

Trebuie reţinut faptul că iubirea şi pacea constituie cele mai mari ameninţări la adresa eului, care se apără recurgând la poziţionalităţi ascunse adânc în inconştient. Aceste atitudini neiubitoare s-au născut din mintea animală biologică, care este în continuare prezentă şi orientată spre supravieţuire. Aceasta este la suprafaţă până în copilărie, când presiunile parentale şi sociale o forţează să coboare în adâncuri, prin mecanismele binecunoscute ale eului de represie, negare, suprimare, formarea reacţiei, proiecţie şi de raţionalizare.

Aceste mecanisme ce se auto-servesc se aplică unei varietăţi de subpersonalităţi, precum şi identităţii principale de sine. Credinţele şi emoţiile devin apoi programate prin intermediul societăţii, istoriei, culturii, grupurilor de prieteni, bisericii, şcolii, părinţilor şi (aspect foarte important în zilele noastre) mass-mediei.

Toate aspectele amintite mai sus sunt puternic influenţate (facilitate sau blocate) de către ADN, factori genetici, hormoni maternali şi destin biologic înnăscut. Varietatea de opţiuni este aliniată chiar la construcţia corporală, cum ar fi tipurile somatice (endomorf, mezomorf şi ectomorf).

De asemenea, există, în mod evident, şi mulţi alţi factori care influenţează personalitatea şi conţinutul eului, cum ar fi coeficientul de inteligenţă (I.Q), statutul socio-economic, clasa, sănătatea, poziţionarea geografică, mediul, alimentaţia din copilărie şi altele.

Cu toate acestea, aceşti factori sunt vizibili, iar subiectul lor este studiat de multe domenii ale ştiinţei şi cercetării. Dar, probabil cel mai profund din punct de vedere al efectului total, este factorul invizibil al „moştenirii“ karmice, însoţit de o multitudine de influenţe nebănuite. Simplul fapt de a te naşte om şi de a avea un eu constituie deja un „eveniment karmic“ profund.

Eul spiritual poate fi privit ca o manifestare a karmei. Astfel, „a demonta eul“ este acelaşi lucru cu a rezolva karma, deoarece acestea sunt unul şi acelaşi lucru, din punct de vedere operaţional. Dacă termenul de „karmă“ nu este acceptabil, se poate folosi în locul său termenul de „inconştient“.

Fragm din cap.XIX: Calea inimii

Sinele: Realitate şi Subiectivitate

Featured Image by KLAU2018 from Pixabay 

eul şi mirajul puterii #ochiulsinelui

Eul nu constituie altceva decât o sumă de poziţionalităţi ţinute laolaltă de vanitate şi teamă. El este îndepărtat prin smerenia radicală care îi subminează propagarea.

O altă sursă a puterii eului constă în credinţa că el ar constitui sursa înţelegerii şi a supravieţuirii noastre. Îl privim ca pe o interfaţă a noastră cu lumea, ca pe elementul de legătură care, asemenea unui ecran de televizor, ne aduce lumea şi semnificaţia sa. Ne temem că fără el suntem pierduţi.

De-a lungul vieţii noastre, eul/sinele a constituit punctul central al atenţiei şi strădaniei noastre. Prin urmare, investiţia emoţională în el a fost enormă. Eul constituie deopotrivă sursa şi obiectul strădaniei noastre; lui îi atribuim întreaga gamă a sentimentelor, pierderilor, acumulărilor, victoriilor sau tragediilor umane. Devenim obsedaţi de eu şi ne îndrăgostim de această entitate, de rolurile sau de vicisitudinile sale. Volumul mare de investiţii pe care le facem în acest sine îl fac să pară prea valoros pentru a renunţa la el. Suntem ancoraţi în el prin toţi anii de familiaritate intimă, prin speranţele, aşteptările şi visele noastre. Ne ataşăm de acest „eu“ pentru că îl considerăm a fi centrul experienţei vieţii înseşi.

Şi, după această enormă investiţie de-o viaţă în ceea ce credem că ar fi sinele nostru real, apare la orizont spectrul morţii. Informaţia îngrozitoare că acest „eu“ este destinat să se sfârşească pare incredibilă. Perspectiva morţii, care implică un sfârşit definitiv al acestui „eu“ pare nedreaptă, bizară, ireală sau tragică. Ne face să fim serioşi sau înfricoşaţi. Suntem puşi în faţa situaţiei de a retrăi întreaga panoplie a emoţiilor încercate ca o consecinţă a vieţii – numai că, de data aceasta din perspectiva morţii.

Renunţarea la concentrarea exclusivă asupra eului/sinelui ca scop principal al nostru implică abandonarea tuturor ataşamentelor şi vanităţilor. Astfel, ajungem, în cele din urmă, faţă-n faţă cu principala funcţie de control a eului, cea de a-şi asigura continuitatea şi supravieţuirea. Prin urmare, eul se cramponează de toate facultăţile sale deoarece scopul lor principal, acela de a-i asigura supravieţuirea, constituie „raţiunea“ fundamentală a obsesiei sale de a aduna, câştiga, învăţa, de a se alia şi a acumula posesiuni, informaţii şi aptitudini. Eul posedă un număr nesfârşit de scheme pentru a-şi mări şansele de supravieţuire – unele grosolane şi evidente, altele subtile şi ascunse.

Pentru o persoană obişnuită, toate cele de mai sus par formidabile şi cam pesimiste. Totuşi, pentru cei implicaţi într-o lucrare spirituală avansată, veştile bune sunt evidente. În realitate, eul/sinele nu trebuie deloc să moară; viaţa nu se sfârşeşte, existenţa nu încetează; nu există nici vreun destin oribil sau tragic căruia să-i punem capăt. Aşa cum stau lucrurile şi în cazul eului însuşi, întreaga poveste este imaginară. Nu trebuie să distrugem eul şi nici măcar să încercăm acest lucru. Singurul lucru pe care trebuie într-adevăr să-l facem este să abandonăm identificarea cu eul ca şi cum acesta ar fi sinele nostru real!

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/david-r-hawkins-ochiul-sinelui-de-care-nimic-nu-se-poate-ascunde-cartea-daath