Solitudinea #esentaautismului

Un curs în miracole ne învaţă un adevăr evident: „Amintirea lui Dumnezeu se manifestă într-o minte liniştită.” Altfel spus, legătura cu Dumnezeu sau cu eurile noastre spirituale se realizează în solitudine, în lipsa ataşamentului faţă de aglomerata şi neîntrerupta manifestare a lumii fizice. În eseul intitulat „Solitudinea în tradiţiile religioase”, reverendul Clair McPherson defineşte solitudinea ca „practica deliberată şi intenţionată de a sta singur”.

Rădăcina cuvântului autism o constituie grecescul „autos” sau „pentru sine însuşi”. Asta presupune o stare de solitudine în care individul se retrage în sine – asemănătoare spiralei concentrice a melcului cu cochilie sau a nautilului – devenind interiorizat, solitar în gândire şi faptă. Ca o curiozitate, definirea cuvintelor mănăstire şi monah izvorăşte din acelaşi cuvânt grecesc, care înseamnă „în singurătate” sau „de unul singur”. Ceva mai înainte am sugerat că, în ceea ce priveşte autismul, s-ar putea face o analogie între persoanele cu autism care trăiesc în tăcere şi persoanele care fac legământul tăcerii în vederea comuniunii şi a purificării spirituale.

Reverendul McPherson afirmă că solitudinea este o cerinţă necesară pentru acest gen de iluminare. Într-adevăr, la amerindieni, Căutarea Marii Viziuni este, prin tradiţie, o aventură individuală, un rit de trecere efectuat în scopul evoluării spirituale. În absenţa vorbirii, începe să se manifeste un nou vocabular: unul al gândurilor şi al presupunerilor, al ipotezelor, al imaginilor şi simbolurilor.

Acest gen de solitudine ar fi ideal dacă toată lumea ar încerca să îl obţină – atunci am relaţiona de la egal la egal. Trăirea într-o tăcere autistă, însă, nu este un act premeditat, aşa cum ar sugera-o definiţia: „practica deliberată şi intenţionată de a sta singur”.

Pentru multe persoane autiste care trăiesc în mutism, sentimentul de a poseda o personalitate autentică pare un deziderat de neatins. Barb Rentenbach, o scriitoare cu autism, şi-a descris personalitatea ca un gheţar pustiu unde până şi autiştii refuză să ierneze. Prin descoperirea unei alternative la exprimarea prin vorbire, Barb s-a văzut eliberată – compromisul la care tocmai m-am referit – de „un moratoriu interminabil şi de o durere usturătoare dată de lipsa de speranţă, prejudicii, mânie, probleme incontrolabile de comportament, frică şi o profundă singurătate.” Tot ea recunoaşte: „Cuvintele mi-au făcut cunoscut ţelul şi au îmblânzit cumplitul haos. Da, este ca şi când ai trăi într-un haos, eu l-am numit chiar iad.”

Aceste două extreme pun în mişcare un paradox circular dificil de imaginat. Pe de o parte, persoanele neurotipice aflate în căutarea realizării spirituale doresc să adopte o solitudine yoghină pentru a se bucura de binefacerile ei spirituale, însă, pentru a fi asimilaţi în lumea neurotipicilor, persoanele cu autism trebuie să iasă dintr-o tăcere asemănătoare – cea pe care Barb Rentenbach o numeşte iad – pe care neurotipicii avansaţi ca nivel de spiritualitate se străduiesc să o obţină!

Oare nu avem aici, în acest continuum, un compromis neurotipic dat de modul în care ne aşteptăm ca persoanele cu autism să se alăture lumii „reale” (în loc să se retragă în cămăruţele concentrice ale nautilului)? Sugestiile lui Barb – o contopire în pace a sufletelor omeneşti – aduc lămuriri pentru oricine este dornic să înţeleagă modul de viaţă al celor care adastă în tăcerea nomadă a gheţarului autist:

„Noi nu încercăm să ne ascundem. Voi vă folosiţi, în căutare, simţurile limitate şi de aceea umanitatea noastră apare ca fiind disimulată. Staţi nemişcaţi. Fiţi tăcuţi. Fiţi pur şi simplu. De pe gheţar, noi vă remarcăm prezenţa. Observăm tot ce ţine de voi. Exprimarea verbală este obstacolul din calea prieteniei dintre noi – nu luciditatea sau inteligenţa. Noi nu vorbim limba voastră, dar voi puteţi vorbi pe limba noastră. Staţi nemişcaţi. Fiţi tăcuţi. Fiţi pur şi simplu. Iar acum, fiţi cu noi. Limbajul nostru tăcut şi invizibil este uşor de deprins. Simţiţi asta? Bine aţi venit! Prietenia noastră tocmai a început.”

Fragment din Esenţa autismului, Willian Stillman

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/esenta-autismului-william-stillman-cartea-daath

Înzestrările autiştilor

„Uitaţi-vă la toate înzestrările lor.” Mulţi autişti aşteaptă în tăcere să li se ofere ocazia să ne arate înzestrările lor. Care înzestrări? Aceleaşi înzestrări şi talente pe care le avem şi noi, însă la niveluri de vibraţie superioare prin comparaţie cu simţurile noastre.

Nu este acesta un mod de a ne defini pe toţi ca fiinţe umane care funcţionează la niveluri de vibraţie diferite? Este corespondentul invizibil al ADN-ului muzical. Putem considera că încă nu ne-am acordat la înţelepciunea nespusă şi la adevărurile necunoscute ascunse în noi înşine, dar şi în sanctuarul interior al oricărei persoane

cu autism ce-şi duce existenţa în tăcere. Iar când trăieşti în tăcere,  îţi petreci timpul ascultând, procesând informaţii şi observând cu foarte multă atenţie ce se întâmplă în jur – eşti, practic, într-o permanentă stare de meditaţie. Toate acestea nu diferă prea mult de ceea ce fac asceţii, atunci când adoptă intenţionat jurământul tăcerii, pentru a accede la un plan spiritual superior celui obişnuit. Nu este neobişnuit nici ca persoanele cu autism să-şi dezvăluie înzestrările în moduri pe care unii le-ar defini ca aparţinând de spiritualitate, pe când alţii le-ar considera simple coincidenţe. Ei bine, coincidenţe sau nu, în marele plan al universului cine credeţi voi că a inventat însăşi noţiunea de coincidenţă? Toţi avem potenţialul de a dezvolta aptitudini perceptive multisenzoriale, la fel cum un orb ajunge să-şi ascută simţurile compensatorii.

Deepak Chopra, maestrul spiritual de renume mondial, face o paralelă fascinantă într-una din cărţile sale, care rezonează cu senzaţiile eterice ale multor persoane din spectrul autist şi care experimentează deconectarea de universul fizic:

“Cele cinci simţuri ne îngrădesc pe nesimţite şi pe nevăzute. Cu ani în urmă, am citit relatări despre indivizi orbi din naştere cărora le-a fost redată vederea peste noapte datorită unor tehnici chirurgicale novatoare. Când aceste persoane vedeau lumina pentru prima oară, erau adesea complet dezorientate. Se întrebau de ce oamenii târăsc după ei, oriunde s-ar duce, nişte pete negre (pe care noi le numim umbre). Dacă îi întreba cineva cam cât de mare era o vacă aflată la vreo sută de metri distanţă, ei apreciau că ar fi înaltă de vreo 8 cm; scările le apăreau ca nişte trepte bidimensionale înspăimântătoare care urcă vertical pe un perete. Uneori, aceste percepţii bizare îi tulburau atât de tare încât cei care-şi recăpătaseră recent vederea preferau să stea pe întuneric cu ochii închişi. Oare nu procedăm şi noi la fel, atunci când ne agăţăm de lumea celor cinci simţuri?”

Nu am întâlnit încă o persoană cu autism care să nu-şi fi manifestat, într-o oarecare măsură, dorinţa să ofere celorlalţi ceva din ceea ce este ea, să le împărtăşească şi altora talentul ei sau să-I înveţe ceva pe ceilalţi. În felul lor blând, aşa cum se potriveşte firii lor, persoanele cu autism ne impun să adoptăm standarde mai înalte cu privire la consideraţia şi respectul faţă de umanitate. Când ne aflăm în prezenţa unei persoane cu autism, se impune să fim calmi şi stăpâni pe noi, tăcuţi şi să ascultăm cu adevărat. Ce credeţi că au dat de înţeles persoanele cu autism că au venit pe Pământ să ne înveţe? Aspectele cele mai importante ale existenţei umane: toleranţa, răbdarea, sensibilitatea, compasiunea şi, bineînţeles, iubirea necondiţionată. Aceste aspecte îşi fac constant apariţia în activitatea mea de consultant, oriunde m-aş duce.

Fragment din Esenţa autismului – William Stillman