Mila #putereaspiritualaaempatiei

Mila este un alt înlocuitor al empatiei. Când ne este milă de cineva, ne pare rău pentru acel cineva (şi asta se aplică şi când ne este milă de noi înşine, de asemenea). Această stare ne plasează automat într‑o ierarhie, o poziţie în care privim de sus în jos şi acest lucru ia puterea celeilalte persoane (sau acelei părţi din noi care are nevoie de empatie). De asemenea, ne poate costa o groază de energie.

Gândiţi‑vă când s‑a întâmplat ultima oară să‑i fi fost cuiva milă de voi, trimiţându‑vă mesaje de genul „vai, săracul de tine”. În loc să simţiţi că îi pasă de voi, probabil v‑aţi simţit chiar şi mai rău cu problema pe care o aveaţi şi, de asemenea, nepregătit pentru a o rezolva. Dacă nu suntem responsabili pentru tot ceea ce ni se întâmplă, nu ne vom reveni niciodată dintr‑o traumă, mai ales dacă rămânem prinşi în umbra lui „vai, săracul de mine”. Vom acţiona ca o victimă şi, în acelaşi timp, vom stabili o serie de drepturi în care credem doar pentru că suntem victimizaţi, pentru că vina este a altora.

Cealaltă posibilă zonă de dezastru în care putem intra când confundăm empatia cu mila, când ne este milă de o persoană prinsă în nevoia de milă, este că atunci putem fi cu uşurinţă furaţi de energia lor. Le este uşor să profite de afecţiunea pe care o dăruim şi de atitudinea „săracul de tine”. Pur şi simplu vor accepta oferta noastră nerostită şi ne vor trimite nouă problemele lor.

Energia este energie. Când trimitem compasiune altei persoane, noi trimitem iubire pură. Celălalt poate alege s‑o accepte sau s‑o respingă, dar compasiunea nu se întoarce înapoi la noi. Ea este o energie care se dăruieşte pe sine mai departe, fără să ne coste pe noi ceva dacă nu o asociem cu o acţiune ulterioară. Mila, pe de altă parte, este un cârlig. Gândiţi‑vă la ea ca la o rază de lumină care la un capăt are un cârlig de care atârnă o găleată. Această lumină pătrunde în câmpul energetic al altui corp şi, dacă persoana nu doreşte deloc să‑şi vadă şi să‑şi rezolve problemele, atunci ea va umple acea găleată cu ea însăşi. Când se retrage lumina, ce credeţi, unde se va revărsa balta? (Simţiţi deja în voi înşivă?). Este important să ne întrebăm dacă ne dorim cu adevărat să fim „dăruiţi” cu problemele altora pentru că nu putem repara o problemă care nu este a noastră. Îi putem sprijini pe alţii dacă îşi doresc şi le pasă de ei înşişi, dar nu putem să facem noi în locul lor.

Mila este definită literar ca o tristețe compătimitoare pentru cineva care suferă sau trece printr‑o perioadă de necaz şi supărare. Aparent, poate fi benefic să simți milă pentru cineva sau chiar pentru tine însuți, să dai mesaje gen „Bietul de tine (mine)!” sau „E mult prea mult de suportat” sau „Nimeni nu‑și poate da seama prin ce treci”.

Spre deosebire de empatie, mila poate crea handicapuri serioase oricui. Mila este cea care poate crea mari probleme aceluia înspre care este îndreptată, inclusiv dacă este îndreptată asupra propriei persoane. Când ne e milă de cineva, în loc să empatizăm cu acea persoană, transmitem energetic mesajul că problema lor nu poate fi rezolvată. Când exprimăm milă, recunoaştem că persoana trăieşte o experienţă sau o problemă copleșitoare, dar, de asemenea, insinuăm şi că situația este fără speranță. Mai rău, mila induce ideea că nici Divinitatea nu mai poate face nimic, lucru care duce la anxietate și depresie și favorizează iresponsabilitatea.

Să insiști pe această poziție nu face decât să crească nefericirea celeilalte persoane, privând‑o de o acțiune responsabilă sau de receptivitatea la rugăciuni. Autocompătimirea este la fel de dăunătoare pentru că tinde să afirme ideea că nu e nimic din ce putem face ca să ne schimbăm viețile în mai bine. Este un fel de autosabotare.

Şi mai rău, mila deschide calea sprea asumarea problemelor altora. Fiind convinși că o persoană nu poate face față provocărilor vieții, sau că Divinitatea nu poate, la început credem că trimitem compasiune, doar ca să vedem, în scurt timp, că problemele lor se reflectă în bolile trupului nostru. Durerea lor descrește, dar poverile noastre cresc.

Deseori descopăr mila în miezul situațiilor abuzive sau de dependență. Am lucrat cu o femeie căreia îi era milă de soțul ei. Acesta avea o problemă de dependență de droguri ca urmare a unui abuz fizic sever din copilărie. Dar el se folosea de problemele din copilărie ca scuză pentru că n‑avea slujbă, în timp ce soția lui muncea, iar el își pierdea cumpătul cu copiii și paria bani pentru a‑și hrăni dependența de droguri. Când am întrebat‑o pe soție de ce l‑a tolerat atâta timp, mi‑a răspuns: „Mi‑a fost milă de el”.

După cum spuneam, nu ne facem niciun bine dacă ne bălăcim în autocompătimire în loc să privim lucrurile empatic.

Fragment din Puterea spirituală a empatiei, Cyndi Dale

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/cindy-dale-puterea-spirituala-empatie-cartea-daath

Programaţi pentru bunătate #empatia

Oare suntem programaţi pentru empatie doar pentru că fiind împreună ne simţim bine? Nu. Suntem croiţi pentru bunătate din motive care depăşesc supravieţuirea şi egoismul. De fapt, un stu­diu arată că un copil de 20 de luni este mai degrabă altruist când nu primeşte o răsplată materială pentru că a fost bun decât atunci când primeşte una.

Dovezi ştiinţifice şi empirice indică faptul că în spiritul uman există nevoia de a fi bun pur şi simplu pentru binele său. Cablarea noastră pentru empatie este secundară acestei calităţi inerente şi de neînfrânt. Cu toate acestea, sunt multe motive pentru care o persoană ar putea să nu dezvolte empatia sau ca acţiunile sale empatice şi compasionale să fie distorsionate. (Pentru mai multe informaţii citiţi Anexa 2 despre deterioararea empaţilor.) În acest punct este cazul să scoatem în evidenţă vestea bună, şi anume că în noi există o programare primordială intrinsecă pentru bună­tate, începând cu empatia.

Fragment din Puterea spirituală a empatiei de Cyndi Dale

Compasiunea – învăţător şi vindecător

„Empatia este marele conector. Este podul care ne readuce aproape, aproape de noi înşine, de alţii şi de Divin în toate formele sale. Indiferent cât de multă suferinţă personală sau colectivă ne-au ţinut separaţi până acum, empatia ne poate aduce din nou împreună. În esenţă, cred că empatia este singurul şi cel mai important vehicul pe care îl avem la dispoziţie pentru a accesa iubirea pe această planetă. Este codată fizic în noi şi noi ne conectăm emoţional cu ea. Felul în care folosim acest vehicul depinde de sistemul credinţelor noastre şi de capacităţile mentale. Totuşi, el ne permite să oglindim Marele Spirit.”

„Mulţi dintre noi am învăţat să ne ascundem durerea târându-ne mai departe prin viaţă, pretinzând că nu suntem răniţi şi nu suferim. Ne ascundem rănile sinelui şi sentimentele într-o scoică. Sinele rănit şi blocat între aceşti aproape impenetrabili pereţi, se simte şi mai speriat, furios, rănit sau ruşinat pe măsură ce trece timpul. Ceea ce rămâne din personalitatea noastră continuă să evolueze până când uităm de partea din noi care a fost lăsată să sângereze singură. Am lucrat cu numeroşi clienţi care au petrecut ani în terapie încercând să spargă barierele ridicate în jurul acelor părţi din ei care erau rănite. Mulţi dintre ei se întrebau de ce nu se îmbunătăţea viaţa lor, de ce tiparele de abuz continuau, de ce încă credeau că nu merită iubirea, sănătatea sau prosperitatea. Un răspuns sincer este că ei lucrează asupra sinelui lor de „azi“, fără să empatizeze cu cel de „ieri“ sau cu cel rănit de „azi“.

Copilul interior speriat va ieşi din ascunzătoarea lui doar pentru că adultul îi va cere asta? Un copil furios va începe să aibă încredere în oameni doar pentru că egoistul sine adult insistă şi-i cere să facă asta? Cheia pentru salvarea noastră este să empatizăm cu părţi din noi care au rămas blocate în durere şi în dramă.

Identificând sinele nostru pierdut şi singur îi câştigăm încrederea. Îl facem să afle că ne pasă de durerea lui, intrăm în lumea lui. Empatizând, îi arătăm că nu e singur, că cineva, chiar înţelege de ce simte aşa cum simte. Numai după ce empatizăm cu aceste părţi din sinele nostru care sunt închise le putem extrage din închisorile lor.

Bineînţeles, nu putem ajunge la empatie lăsând sinele nostru rănit să preia controlul asupra vieţii noastre. N-am lăsa un copil furios de numai trei ani să alerge cu o armă periculoasă prin casă, nu? Din păcate, asta se întâmplă des şi este probabil una din cauzele abuzurilor în comportamentele borderline, narcisiste şi ale altor comportamente problematice. Empatia poate începe procesul autovindecării, dar acţiunile compasiunii trebuie să-l încheie. Compasiunea este cea care ne învaţă copilul de trei ani cum să se poarte şi să nu-l lase să ne conducă viaţa. Compasiunea ne oferă disciplina, confortul şi structura necesare pentru a scoate la lumină copilul rănit din noi, nu să-i permitem să ne conducă şi să rănească şi alţi oameni doar pentru că el este rănit.
Comportamentul compasional este responsabilul cu vindecarea copilului interior.”

Fragmente din Puterea spirituală a empatiei de Cyndi Dale


Coperta cărţii: Irina Maria Gănescu