Purificarea spirituala-2 #sinele

Eul“(Ego), aşa cum va fi folosit în continuare, se referă, în general, la o colecţie de gânduri ce se presupune că sunt reprezentative pentru realitatea personală şi identitatea noastră, ceea ce induce ideea că gruparea gândurilor şi credinţelor e folositoare. Scopul este să fie păstrată iluzia sinelui personal văzut drept „cauză“ principală a existenţei şi activităţii noastre, inclusiv a gândurilor şi a sentimentelor.

Un element important al sensului termenului „eu“, este faptul că adevărata esenţă a acestuia o reprezintă mândria şi narcisismul, ce produc apoi sentimente de vinovăţie pentru egoismul eului. Eul este, de asemenea, un termen psihologic, ce sugerează, în mod general, valoarea supravieţuirii. În terapie, un pacient poate avea problema unui eu „slab“ şi a unui respect de sine scăzut. În antiteză, „egotism“ sau „egotistic“ înseamnă supraestimare sau chiar grandomanie.

În termeni spirituali, „eul“ presupune o calitate negativă, un obstacol în calea realizării din cauza construcţiei sale linear-dualiste. Cu toate acestea, în psihologie termenul denotă o calitate participativă utilă supravieţuirii şi funcţionării efective în lume.

Structura Eului

Poziţionalităţile sunt structuri ce pun în mişcare întregul mecanism al gândirii şi activează conţinutul acesteia.

Principalele poziţionalităţi sunt următoarele:

1. Ideile sunt semnificative şi importante.

2. Există o linie despărţitoare între contrarii.

3. Există o valoare a paternităţii – ideile sunt valoroase pentru că sunt „ale mele“.

4. A gândi este necesar pentru a deţine controlul, iar supravieţuirea depinde de control.

Presupuneri

Ideile sunt valoroase pentru că „mă“ reprezintă. Sunt valoroase pentru că au fost gândite de mintea mea. Ideile au valoare pentru că aduc recompense şi aşteptări. Ideile rezolvă probleme. Ideile reprezintă un divertisment şi „ceva de făcut“. Ideile te ţin ocupat şi te fac să te simţi folositor. Ele sunt necesare pentru a face planuri şi a atinge scopuri. Ideile protejează şi susţin supravieţuirea.

De aceea, contextul funcţionării mentale se bazează pe două premise importante: (1) Productele ei sunt valoroase pentru că au înţeles şi valoare şi (2) conţinuturile lor sunt necesare pentru supravieţuire, iar eul promite că productele sale vor aduce bucurie. Astfel, pentru eu, călcâiul lui Ahile rezidă în vanitatea de a fi autorul (pentru că aceasta este cea care asigură supravieţuirea şi aduce fericire) şi în nevoia de „a şti“ (deoarece implică promisiunea găsirii soluţiilor).

Din Cap.3 Purificarea spirituală

Sinele: Realitate şi subiectivitateDavid R. Hawkins, M.D. Ph.D

Arta între Ego, gândire şi inspiraţie #IoanGyuriPascu

Şi acum, să vedem ce rol joacă ego-ul în artă. Cum am mai spus, el nu e, în esenţă, nici bun, nici rău; el este doar un instrument în evoluţia noastră, deci şi a artei.

Odată cu Renaşterea, omul a fost aşezat în centrul universului. Ceea ce nu are nimic alarmant. Umanismul, chiar dacă sub puternica influenţă a raţiunii, a născut lucruri frumoase şi armonioase. Dar acestea au fost doar punctul de plecare al unui program foarte periculos dezvoltat de ego. Încet, încet, omul devenea stăpânul absolut. Şi, astfel, în Secolul de Aur, creatorul de artă a început să se simtă demiurg. Chiar dacă produsele au fost, deseori, extrem de valoroase, ego-ul a câştigat foarte mult în faţa conştienţei conştiinţei.

Marele poet spaniol Góngora, scria nişte poezii foarte frumoase, în care elementele naturii erau palide copii ale calităţilor fizice şi morale ale iubitei. Ego-ul nu a putut opri puterea luminoasă a “neînţelesurilor” cuprinse în poezia marelui poet spaniol.

Ego-ul, în cazul artiştilor, se manifestă în vanitatea lor de a considera că ei sunt cei ce creează operele lor. Prea puţini autori recunosc ghidarea demersului lor de Iubirea Divină atoatenăscătoare. Prea puţini recunosc menirea lor de a fi fericite instrumente divine, pe nesfârşitul drum al spiritualităţii, instrumente ce au ca rol creşterea spirituală a întregii omeniri, implicit a artistului. De aceea, şi în artă, conştientizarea componentei spirituale a minţii, are o importanţă extrem de mare. Tendinţa unor artişti de a se lua mereu la trântă cu Dumnezeu, nu a dus la rezultate prea plăcute. Este firesc să apară momentele de îndoială, de frondă. Dar ele sunt doar încercări, teste, prin care să ne descoperim adevărata natură, cea divină. Asta nu înseamnă, însă, că suntem mai cu moţ decât cel căruia îi propunem opera de artă sau decât Dumnezeu.

Artiştii trebuie să conştientizeze faptul că sunt doctori de suflete şi doctorii propriului suflet, că sunt catalizator şi accelerator al procesului de evoluţie spirituală. Nu trebuie nici să-i suim pe un piedestal, nici să-i aruncăm în noroi. Ei caută, ca orice om, doar cu mijloace diferite, calea de a ne elibera de suferinţă, singurul lucru care ne stă în calea zborului.

Ioan Gyuri Pascu: Gândirea – copilul realităţii şi creatorul iluziei (2006)

Fragment din Capitolul 5 – Arta între Ego, gândire şi inspiraţie

Vălul ce acoperă pacea şi fericirea #RupertSpira

Toate obiectele corpului, minţii şi lumii – ceea ce înseamnă toate gândurile, sentimentele, senzaţiile şi percepţiile – apar în mod egal înăuntrul Sinelui nostru, Prezenţa Conştientă. Totuşi, gândul identifică sinele cu corpul şi mintea, şi, ca urmare, lumea este proiectată în afară, undeva la distanţă de noi, de Sinele nostru, astfel că acesta devine considerat a exista <înăuntru>.

Adevăratul nostru Sine, Prezenţa Conştientă, care umple întreaga Experienţă în mod egal, pare, datorită acestui gând, să traverseze doar corpul şi mintea, astfel devenind un <eu, corpul şi mintea>, cu toate că, în realitate, nici nu există. Această credinţă determină apariţia unei noi entităţi, a unui nou <eu> ce pare că trăieşte înăuntrul corpului. Rezultatul acestei identificări exclusive a Sinelui cu corpul şi mintea, calităţile inerente ale Sinelui sunt schimbate cu calităţi caracteristice unui obiect limitat. Natura Sinelui nostru – deschisă, goală, spaţioasă, luminoasă, mereu prezentă, indestructibilă – este eclipsată de această asociere exclusivă, iar noi părem a ne experimenta ca fiind limitaţi, fragmentaţi, contractaţi, supuşi naşterii, schimbării şi morţii. Această asociere dă naştere acelui sine pe care începem să-l luăm în considerare, o entitate fizică şi mentală ce locuieşte în interiorul unui corp. Ca rezultat, acum ne gândim şi ne simţim pe noi ca fiind undeva în interior, un sine separat care nu se mai simte a fi una cu toate experienţele, ci se simte mai degrabă într-o legătură intimă doar cu un corp, o minte, fără de legătură cu altele şi cu lumea.

Ceea ce era intrinsec naturii reale a Sinelui, pacea, fericirea şi iubirea, sunt obturate, sunt ascunse sub un văl de această asociere exclusivă. Sinele separat şi interior ce rezultă dintr-o asemenea credinţă este, prin urmare, golit de aceste calităţi. Din acest motiv el, care este, de fapt, un sine imaginar, se va afla mereu în căutarea păcii şi a fericirii undeva în lumea exterioară, deoarece pacea şi fericirea par că lipsesc.

Fragment din Prezenţa –arta păcii şi a fericirii – volumul 1, Rupert Spira