Tot din Capitolul 7, A avea-a face-a fi #calearenuntarii

A avea – a face – a fi

Eliberându-ne de stările inferioare de conştiinţă precum apatia şi teama, ajungem la nivelul dorinţei. Ceea ce consideram înainte a fi imposibil şi spuneam „nu pot“, devine acum cu putinţă. În general, parcurgerea progresivă a nivelurilor de conştiinţă de la cel mai de jos la cel mai înalt înseamnă trecerea de la a avea, la a face şi a fi. La nivelurile inferioare este important ceea ce avem. Ceea ce avem este ceea ce ne dorim. Preţuim ceea ce posedăm. Ceea ce avem ne conferă imaginea valorii personale şi a poziţiei în societate.

Odată ce ne-am dovedit nouă înşine că putem avea, că putem satisface nevoile noastre de bază şi pe acelea ale persoanelor care depind de noi, mintea începe să se preocupe mai mult de ceea ce facem. Atunci trecem la o nouă condiţie socială, în care ceea ce facem în lumea reală constituie temeiul valorii noastre şi al aprecierii de către ceilalţi. Pe măsură ce avansăm, devenind mai iubitori, ceea ce facem este orientat din ce în ce mai puţin spre propriul beneficiu şi din ce în ce mai mult spre folosul altora. Pe măsură ce ni se dezvoltă conştienţa, observăm că această activitate care este orientată, cu iubire, înspre ceilalţi, are automat ca efect şi satisfacerea propriilor nevoi. (Prin aceasta nu înţelegem sacrificiu. A se pune în serviciul altora nu înseamnă a se sacrifica.) În final, devenim convinşi că nevoile noastre personale sunt automat satisfăcute de către univers, iar acţiunile noastre sunt aproape automat încărcate de iubire. În acest stadiu nu mai contează ceea ce facem – ca activitate lumească – ci devine mai important ceea ce suntem.

Ne-am dovedit nouă înşine că putem avea ceea ce ne trebuie, că putem face aproape orice dacă asta ne dorim. Acum, însă, cel mai important devine ceea ce suntem, atât în interiorul nostru cât şi pentru alţii. Oamenii ne caută în prezent compania nu pentru ceea ce avem, nu pentru ceea ce facem şi pentru modul în care ne-a etichetat societatea, ci pentru ceea ce am devenit.

Datorită calităţii prezenţei noastre, oamenii doresc să se afle în preajma noastră şi să ne cunoască. Imaginea noastră socială se modifică. Nu mai suntem persoana care are o locuinţă la modă, o maşină prestigioasă sau o colecţie de rarităţi, nici nu mai suntem etichetaţi ca preşedintele Companiei X sau ca membru al consiliului director al vreunei organizaţii. Acum suntem descrişi ca o persoană nemaipomenită, ca cineva pe care ceilalţi trebuie neapărat să-l întâlnească, pe care trebuie neapărat să-l cunoască. În fine, suntem descrişi ca o persoană carismatică.

Acest nivel de a fi este caracteristic grupurilor de autodezvoltare. În acest tip de grupuri, nimeni nu este interesat de ceea ce alţii fac sau posedă în lumea exterioară. Aceste persoane sunt interesate numai dacă am atins anumite obiective interioare cum ar fi onestitatea, deschiderea, partajarea cu ceilalţi, o atitudine iubitoare, dorinţa de a ajuta, modestia, autenticitatea şi conştientizarea. Le interesează calitatea fiinţei noastre.

Letting Go-Calea renunţării David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Featured Image by Peter H from Pixabay 

Capitolul 7: Dorinţa #calearenuntarii

Această emoţie poate varia de la o dorinţă vagă până la nevoia obsesivă şi imperioasă de a avea un lucru sau o persoană.

Alte modalităţi prin care se exprimă dorinţa sunt lăcomia, obsesia, foamea, invidia, gelozia, agăţarea de ceva sau de cineva, acumularea compulsivă de obiecte (hoarding), cruzimea, fixaţia, înverşunarea, exagerarea, ambiţia excesivă, egoismul, senzualitatea excesivă, posesivitatea, controlul, idealizarea, insaţiabilitatea şi acapararea. „Niciodată mulţumit.“ „Niciodată destul.“ „Trebuie să am asta.“ Calitatea de bază a acestei emoţii este pulsiunea, calitatea de a impulsiona întregul organism să tindă către un anumit scop. Când ne aflăm sub influenţa dorinţei, deja nu mai suntem liberi. Dorinţa ne controlează, ne conduce, ne înrobeşte şi ne duce de nas.

Şi în acest caz, aspectul esenţial al libertăţii este dacă am ales conştient să ne satisfacem o anumită dorinţă sau dacă suntem conduşi orbeşte de programe şi sisteme de convingeri inconştiente.

Dorinţa ca obstacol

Adesea nu se înţelege foarte bine care este rolul dorinţei. Iluzia cea mai mare pe care ne-o facem în acest sens este ilustrată prin afirmaţia: „Singurul mod de a obţine ceea ce vreau este să-mi doresc acel lucru; dacă renunţ să mi-l doresc, atunci nu voi obţine ceea ce vreau.“ De fapt, adevărat este exact opusul. Dorinţa şi în special dorinţa intensă (dorinţa arzătoare) ne împiedică de cele mai multe ori să obţinem ce ne dorim.

De ce se întâmplă acest lucru? În realitate, ceva nou pătrunde în viaţa noastră într-un mod pe care noi l-am ales. Aşa am intenţionat sau aşa am decis noi să se întâmple. Lucrul respectiv s-a întâmplat în viaţa noastră în pofida faptului că ni l-am dorit. Dorinţa a constituit, de fapt, obstacolul în calea îndeplinirii sau obţinerii a ceea ce ne doream. Aceasta se întâmplă pentru că dorinţa înseamnă, literalmente, că „nu am“ ceea ce-mi doresc. Altfel spus, dacă spunem că dorim ceva, afirmăm, de fapt, că lucrul respectiv nu este al nostru. Când afirmăm că nu este al nostru, punem o distanţă psihică între noi şi ceea ce ne dorim. Această distanţă devine obstacolul consumator de energie.

Imposibilul devine posibil de îndată ce renunţăm complet la dorinţă, iar aceasta deoarece „a dori“ se aşează în calea lui „a primi“ şi se finalizează cu teama de a nu obţine ceea ce ne-am dorit. Energia dorinţei constituie, în esenţă, negarea faptului că merităm să primim ceea ce solicităm.

Este un mod cu totul diferit de a privi îndeplinirea obiectivelor noastre decât acela cu care ne-a obişnuit programarea impusă de lumea în care trăim. Suntem obişnuiţi să ne imaginăm că ambiţia şi succesul se asociază cu munca sârguincioasă şi cu clasicele virtuţi ale „eticii protestante“. Printre acestea enumerăm sacrificiul de sine, ascetismul, mult efort şi multă strădanie, a lucra pe rupte, a strânge cureaua, a ne speti muncind şi tot ce ţine de o activitate îndârjită. Când privim întregul tablou, totul pare foarte dificil, nu-i aşa? Păi, aşa şi este. Totul presupune depunere de efort, iar efortul este necesar ca urmare a blocajului pe care tot noi ni l-am aşezat în cale din cauza dorinţei nutrite.

Să comparăm însă modul trudnic de a-şi atinge obiectivele al conştiinţei inferioare, cu starea superioară de conştienţă în care am recunoscut ca atare şi am renunţat la dorinţă, situându-ne într-o stare de mai mare libertate. În această stare, ceea ce alegem se manifestă fără efort în viaţa noastră. Abandonăm emoţia dorinţei şi în locul acesteia doar ne alegem obiectivul, îl vizualizăm cu iubire şi îl lăsăm să se întâmple ştiind că este ceva ce deja ne aparţine.

De ce ne aparţine deja?

Într-o stare inferioară de conştienţă universul este văzut ca negativ, ca ceva care ne refuză doleanţele, frustrant şi reticent. Este ca un părinte rău şi zgârcit.

Într-o stare superioară de conştienţă experienţa noastră despre univers se schimbă. Acum devine ca un părinte generos, iubitor, care ne aprobă necondiţionat şi doreşte să avem tot ce ne dorim, noi netrebuind decât să cerem. Aceasta creează un context diferit şi conferă universului o altă semnificaţie.

Deşi altora lumea le poate părea meschină şi ostilă, nu avem niciun motiv să credem în această paradigmă. Când o credem, o facem să se manifeste ca atare în viaţa noastră. Pe măsură ce renunţăm la dorinţe vom începe să vedem cum ceea ce am ales va intra în viaţa noastră într-un mod aproape magic. „Ceea ce gândim, tinde să se manifeste.“

Fragment din Capitolul 7: Dorinţa

Letting Go-Calea renunţării David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Capitolul 7-Formularea #tehnicakinesiologica

Fragment din

Capitolul VII: Analiza punctelor critice din viaţa de zi cu zi

„…trebuie să subliniem încă o dată câteva aspecte ale formei în care punem întrebările. Precizia frazei este de o importanţă capitală. De exemplu, întrebarea poate suna astfel: “Oare această decizie este una bună?” Dar ce anume înţelegem prin “bună”? Bună pentru cine şi în ce segment temporal? Întrebările trebuie definite foarte atent. Ceea ce considerăm noi că e rău sau bun e o chestiune mai curând subiectivă; ceea ce crede universul despre aceasta poate fi un lucru destul de diferit.

Motivaţia are un rol foarte important în interogaţie. Întrebaţi întotdeauna la început: “Pot întreba asta?” Niciodată nu puneţi o întrebare dacă nu sunteţi pregătiţi pentru răspuns; faptele pot fi destul de diferite de ceea ce credeţi în mod obişnuit. Deşi există un oarecare potenţial pentru supărări emoţionale generate de folosirea nechibzuită a acestei metode, experienţa a dovedit că prin continuarea interogaţiei contexul se va lărgi şi se vor vindeca neliniştile. Să zicem că o tânără întreabă “E oare sincer prietenul meu?” “E oare el ceva bun pentru viaţa mea?”, iar răspunsurile sunt negative. Ea este dezamăgită să descopere că iubirea şi interesele lui sunt egoiste. Dar, continuând cu întrebările, primeşte şi o soluţie. “Oare această relaţie se va sfârşi cu suferinţă?” (Da). Şi mă scutesc de multe suferinţe prin faptul că aflu asta?” (Da) “Pot învăţa ceva din această experienţă?” (Da).

La un nivel mai practic, aceeaşi tehnică poate determina dacă o investiţie e una cinstită sau nu, sau dacă putem sau nu avea încredere într-o anumită instituţie. Putem prezice cu exactitate potenţialul noilor dezvoltări, nu numai în sfera marketingului, ci şi în domeniile cercetării medicale şi ingineriei. Putem verifica viabilitatea măsurilor de siguranţă de pe marile tancuri petroliere. Putem judeca în avans utilitatea şi oportunitatea strategiei militare. Putem stabili cine este potrivit pentru a guverna şi putem distinge omul de stat dintre politicieni. În cazul unui eveniment media, putem spune imediat dacă reporterul sau intervievatul spune sau nu adevărul, iar dacă îl spune, ce nivel de adevăr exprimă. (Dacă încercaţi acest lucru în timpul ştirilor de seară, puteţi avea o revelaţie şocantă: de multe ori, toate persoanele publice mint.)

Vreţi să ştiţi dacă e bine să cumpăraţi această maşină la mâna a doua? Simplu. Dacă un vânzător spune adevărul? Tot simplu. Dacă noua dumneavoastră cucerire este o carte câştigătoare? Dacă acest produs merită cumpărat? Dacă angajaţii dumneavoastră sunt demni de încredere? Care e gradul de siguranţă al noului dispozitiv? Cât de integru, competent şi talentat este un anumit doctor sau avocat? Care este cel mai bun terapeut, profesor, antrenor, dentist sau mecanic? Ce niveluri ale conştiinţei sunt necesare pentru ca anumite instituţii publice să-şi exercite îndatoririle în mod optim?

Această capacitate de a distinge imediat adevărul de fals are un potenţial atât de valoros pentru societate, încât considerăm potrivit să documentăm şi să verificăm anumite aplicaţii practice în cadrul cercetării noastre.”

Nota editorului: Nu uitaţi că răspunsurile sunt corecte dacă persoanele care folosesc tehnica au un nivel de conştiinţă de minimum 200 (Nivelul Adevărului, al Curajului, nivelul pro-viaţă) şi că, în realitate, nu sunt întrebări, ci afirmaţii.

Putere versus forţă – determinanţii ascunşi ai comportamentului uman, David R. Hawkins, M.D., Ph.D

featured Image by chenspec from Pixabay