Ştiinţa şi religia #cenaibastimnoi #whatthebleep

În marile culturi ale lumii antice exista o scară între uman şi divin. Modul de adresare către Pământ şi cosmos era unul de preţuire şi politeţe: “domnia sa”, nu “el”. Oamenii simţeau că participau într-un mare mister cosmic din care făceau parte. Oamenii experimentau divinul ca pe o lume iminentă în lumea materială. Natura şi cosmosul aveau un suflet încărcat de prezenţa divină. Ceremonii precum cele de la Stonehenge conectau Pământul cu cerul şi întăreau sensul participării într-o realitate divină. – Anne Baring

O lume vie

Lumea în care oamenii credeau înainte de Revoluţia Ştiinţifică era vie. În China, oamenii vedeau lumea ca pe un joc dinamic al forţelor energetice care se află într-un flux continuu. Nimic nu este fix şi static, totul curge, se schimbă şi se naşte în permanenţă.

Oamenii din Vest credeau că întreaga lume exprimă voinţa şi inteligenţa unui Creator Divin. Părţile sale componente erau legate în “Marele Lanţ al Existenţei” întinzându-se de la Dumnezeu, prin îngeri, către om, animale, plante şi minerale, fiecare dintre acestea avându-şi propriul loc într-un întreg viu. Nimic nu stătea singur; fiecare parte se lega de toate celelalte părţi.

Popoarele native de pe fiecare continent trăiau în relaţii armonioase cu tot ce era în jur – animalele şi plantele, soarele şi ploaia, pământul viu. De multe ori îşi exprimau această percepţie identificând “spirite” în munţi, în râuri şi tufişuri, fondându-şi religia şi ştiinţa pe ideea de a învăţa să trăiască într-un mod care să placă acestor spirite ale pământului şi ale cerului.

Scopul ştiinţei în toate aceste culturi era să dobândească cunoaşterea pentru a putea să creeze armonie între viaţa umană, cu toate marile forţe ale lumii naturale, şi puterile transcedentale a căror existenţă în spatele lumii fizice a fost intuită de toate culturile. Oamenii voiau să ştie cum funcţionează natura, nu ca să o poată domina şi controla, ci pentru a trăi în acord cu fluxul şi refluxul său. Aşa cum a scris fizicianul şi filosoful Fritjof Capra în “Punctul de cotitura” ( The Turning Point): “Încă de pe vremea anticilor, scopul ştiinţei a fost dobândirea înţelepciunii, înţelegerea ordinii naturale şi trăirea în armonie cu aceasta. Ştiinţa era căutată pentru ‘gloria lui Dumnezeu’ sau, după cum spuneau chinezii, ‘pentru a urmări ordinea naturală’ şi a ‘curge dus de curentul lui Tao.’”

Toate acestea s-au schimbat în mod radical începând cu mijlocul secolului al XVI-lea.

Prăpastia dintre ştiinţă şi spirit ne afectează azi pentru că oamenii de ştiinţă care erau implicaţi în acest fel de dezbatere cunosc foarte puţin despre adevăratele învăţături spirituale. Ei, pur şi simplu, iau unul câte unul şi în detaliu personajele pe care le găsesc în amvon, peste tot pe pământ, şi consideră aceasta ca fiind în spiritul ştiinţei, când, în fapt, nu este decât o versiune a ştiinţei spiritului. Şi, din păcate, nici omul bisericii nu-şi cunoaşte ştiinţa, aşa că, cele două părţi trag în aceeaşi ţintă. Acestea sunt două modalităţi complementare de a privi realitatea. – Miceal Ledwith

Filosofia scrisă în această mare carte – universul – rămâne continuu deschisă ochilor noştri. Dar cartea nu poate fi înţeleasă dacă nu învăţăm mai întâi să înţelegem limba să interpretăm/traducem caracterele cu care este scrisă. Este scrisă într-o limbă a matematicii, iar caracterele sale sunt triunghiuri, cercuri şi alte figuri geometrice. Fără acestea ne rătăcim într-un labirint întunecat. – Galileo Galilei

Fragmente din cap.2, Ştiinţa şi religia: marele divorţ

 What the Bleep Do We Know!? – Ce naiba ştim noi, de fapt?

Meditația #oricepoatefivindecat #martinbrofman

Meditația este un exercițiu de disciplină interioară în care vă focalizați conștiența, atenția, de o manieră particulară, pentru a obține un anumit efect benefic. Unii oameni meditează pentru a obține o minte mai liniștită sau pentru a-și utiliza conștiența ca mijloc de a atinge un scop. Alții o folosesc pentru a reinstaura armonia în propriul lor corp, pentru a cunoaște dimensiunile spirituale ale propriei lor ființe, pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu, pentru a experimenta Conștiința Divină, pentru a atinge iluminarea, pentru a cunoaște și a experimenta iubirea sau împlinirea transcendentă, sau pentru a înțelege natura rea­lității fizice. Unii o folosesc pentru a obține controlul asupra pro­priei lor conștiințe prin capacitatea de a-și menține atenția asupra unui singur lucru care poate fi un cuvânt, o idee, un sim­bol sau propria lor respirație ori nimicul. Desigur, există multe alte motive pe lângă cele prezentate, dar cred că ați înțeles ideea.

Indiferent de cauza care motivează pe cineva să intre în medi­tație, indiferent de rezultatul așteptat, se poate obține același lucru prin acordarea unei vindecări, în plus aceasta aducând beneficii și altei ființe. Unii consideră vindecarea drept cea mai înaltă formă de meditație, datorită motivului său principal de a ajuta o altă persoană, în timp ce prin celelalte forme, individul este preocupat numai de obținerea propriilor sale beneficii. Deci, vindecarea este o meditație care are inimă.

Începeți această experiență prin a vă goli de toate considerațiile personale și de toate scopurile proprii, hotărându-vă să fiți prezent în această experiență în totalitate, să trăiți funcția de vindecător și să fiți în întregime prezent pentru subiect. Ceea ce vindecătorul îi dorește subiectului este o reflectare a ceea ce subiectul își dorește pentru sine.

Acceptarea este iubire. Iubirea vindecă.

https://www.edituracarteadaath.ro/oferte-reduceri-cartea-daath/martin-brofman-orice-poate-fi-vindecat-cartea-daath

Dacă dai gândul la o parte #NOIinsecolulXXI volumul 2

Dacă dai gândul la o parte, dacă nu-ţi mai doreşti să ştii, să înţelegi, să vrei, dacă îţi laşi conştienţa să simtă, nu să ştie, să trăiască, nu să conştientizeze, te vei întâlni cu iubirea.

Sufletul este iubire. Nu este doar energie. Energia este o expresie manifestată a iubirii.

Pornim spre a-nţelege, apoi a accepta, cu mare greutate, că totul este energie. Gândirea ni se-mpiedică de durerile trupului, de dorurile lui, de interpretarea pe care o dă scoarţa cerebrală nenumăratelor reacţii chimice, electrice, magnetice, nucleare şi câte altele vor mai fi fiind. Totul pare a fi o reacţie, o intersectare, o perpetuă întâlnire. Şi totuşi noi nu ne întâlnim cu NOI.

Legăm lucrurile unul de altul din nevoia de continuitate şi coerenţă. Uneori, legăturile acestea sunt nenaturale, astfel, mai devreme sau mai târziu, ele produc suferinţă.

Suferinţa este nenaturală. Este dovada erorii de conexiune. Procesul acesta, această traducere în cuvinte a nesfârşitei energii care ne înconjoară şi ne conţine, purtătoare de expresii şi calităţi, de informaţii şi legi de organizare intrinsecă, este însăşi gândirea noastră.

Felul în care învăţăm să procesăm conexiunile, să facem legăturile este determinat de mediul extern şi intern. De părinţi, zonă geografică, popor şi de anatomia moştenită – ca mediu extern. De conştienţă, suflet şi iubire – ca mediu intern.

Esenţa este iubirea. Singura Putere care există, este, fiinţează. Dumnezeu adevărat şi viu.

Uneori trebuie să ne desfacem în bucăţi până în punctul în care putem vedea sensul după care erau adunate la un loc toate aceste bucăţi. Şi-apoi să ne recompunem. Poate după un alt sens, după un alt principiu de organizare.

Mă gândesc că tot ceea ce avem de făcut este simplu: să permitem sufletului nostru să trăiască experienţele vieţii, aşa cum vin ele, nu neapărat aşa cum ne dorim noi. Pentru că noi ne dorim aşa cum am învăţat să ne dorim. Sufletul însă, nu învaţă să-şi dorească. Nici inima.

Să treci prin orice experienţă fără să vrei s-o schimbi, e foarte greu. Dar aceasta este totala acceptare. Nu să îngenunchezi în faţa ei, ci s-o trăieşti, să mergi prin ea. În loc să ne opunem sufletului şi bucuriei sale de a iubi, să-I dăm voie să-şi ducă experienţele până la capăt. Gândirea noastră să-l lase să fie.

Din perspectiva înţelegerii spirituale, probabil că cel mai greu este să ne iubim propriul suflet-dumnezeu mai înainte de orice. Fără a-l putea atinge, fără a-l putea vedea, fără de a-l putea auzi căci toate aceste mecanisme de percepţie sunt folositoare înţelegerii şi realizării de conexiuni coerente cu mediul înconjurător – respectiv contextul în care sufletul se manifestă.

Ne privim ca fiind oameni, ne dăm acest nume, ne delimităm conform spaţiului planetar al experienţei punctuale. Nu ne prea denumim suflete. Ne privim unii pe alţii ca fiind expresii corporale, manifestări fizice şi materiale, nu ca pe o energie ce coexistă nesfârşit şi neîntrerupt. Acea energie primordială, nesfârşită şi neîntreruptă, energia universală este iubirea. Din ea se urcă valurile vieţii. Şi se coboară înapoi în ea.

Mintea noastră a fost organizată astfel încât să se împotrivească sufletului. Şi dacă nu ne mai împotrivim noi şi mintea noastră, se împotrivesc alţii în jurul nostru. Se uită strâmb la sufletul nostru şi-i cer să tacă, să respecte regulile societăţii. Să se supună. De-aceea e foarte greu. De-aceea este nevoie de schimbarea gândirii colective, de o iluminare în masă.

Matricea gândirii, deci şi a percepţiei umane se schimbă. Aceasta este marea trecere. Trecerea prin porţile evoluţiei spre următorul palier al experienţei posibile corpului uman.

La un moment dat, „eu“ am ajuns la concluzia că a mă lupta împotriva sufletului meu şi a iubirii pe care o simţea, pe care o trăia, pe care o ştia dintotdeauna, cu care se identifica a fi era mult mai dureros şi nefolositor vieţii mele aici decât a-l iubi pe EL, decât a-mi recunoaşte asta, decât a accepta că acesta era singurul adevăr. Astfel am ajuns la finalul călătoriei în căutărea adevărului. I-am permis, în sfârşit, să fie, să trăiască aici şi acum, clipă-univers, după clipă-univers.

Desigur, „eu“am avut a mă „lupta“ cu dorul, cu nevoia de a fi impreună, de a desfăşura această iubire până în cele mai tainice colţuri ale materiei, de a mă bucura de împreunarea noastră. Bucuria este sensul profund al experienţelor noastre. Unii numesc asta fericire. E o numesc o paradigmă, un nivel de conştiinţă, de experienţă şi setul de perspective asociat acestuia.

EL, însă, nu avea nevoie de nimic. Nici măcar de iubirea mea. Nu EL avea nevoie de iubirea mea, ci „eu“de iubirea pentru EL.

Din iubirea ce suntem trăim, din iubirea pe care o putem accesa în noi ne ducem existenţa. Frumoasă, urâtă, existenţa curge printre gândurile noastre, printre dorinţele arzătoare, printre ambiţii sau printre emoţii.

Existenţa aceasta este parte din lume. EL este şi lumea. EL este tot.

Din Volumul 2, NOI în secolul XXI, Caietul Danielei – Daniela Marin

https://www.edituracarteadaath.ro/martisor-cadouri-reduceri/daniela-marin-daria-ganescu-NOI-volumul2-cartea-daath