Natura creaţiei 2 #DavidRHawkins

Datorită faptului că natura creaţiei nu este limpede conştiinţei obişnuite, mintea fabrică tot felul de ghicitori ce nu-şi găsesc răspunsul (de exemplu: Cum poate un Dumnezeu „bun“ să permită existenţa atâtor lucruri „rele“?). Dincolo de percepţia dualistă şi de categoriile arbitrare ale manifestării, nu există bine sau rău şi este evident că universul însuşi e inocent. Mintea umană îşi construieşte scenariile în funcţie de obiective şi dorinţe, evenimentele putând fi – sau nu – în concordanţă cu acestea. Atât tragediile, cât şi victoriile, se petrec în cadrul limitelor minţii dualiste şi nu au o realitate independentă. Tot ceea ce există în această lume pare să se înalţe şi să se dizolve apoi în cadrul limitelor percepţiei.

Având în vedere că Realitatea transcede timpul, spaţiul şi forma, este irelevant dacă un „lucru“ sau o „persoană“ există pentru o fracţiune de secundă sau pentru o mie de ani. Astfel, strădania de a trăi mai mult pare să fie o iluzie golită de sens, pentru că existenţa nu este deloc experimentată în vreo marjă temporală. Momentul actual este singura realitate ce poate fi experimentată; orice altceva fiind o abstracţiune şi o construcţie a minţii. Prin urmare, nimeni nu poate trăi de fapt 70 de ani, pentru că singurul care este posibil e acest moment precis şi totodată efemer. În realitatea non-dualităţii, totul este complet şi dorinţa este înlocuită de apreciere. Dat fiind că viaţa evoluează, fiecare lucru însufleţit constituie expresia totală a potenţialităţii sale într-un moment dat. Prin urmare, nu există nici un actor în spatele acţiunii.

Ceea ce există însă este o senzaţie de completitudine şi satisfacţie totală, în fiecare moment. Satisfacerea nevoilor fizice este un produs al acţiunii înseşi. De exemplu, pofta de mâncare vine din actul de a mânca, fără să existe o dorinţă înaintea fiecărei îmbucături. Dacă ne oprim din mâncat, nu încercăm vreo senzaţie că am pierdut ceva. Bucuria vieţii vine din existenţa într-un moment dat, iar conştienţa completitudinii continue este un aspect al acestei bucurii de a trăi.

Totalitatea unităţii a Tot Ceea Ce Este nu poate fi experimentată. Totuşi, aceasta este cunoscută în virtutea faptului de a fi parte din ea, de a fi una cu ea. „Eul“ Sinelui este „Eul“ lui Dumnezeu, ce urmăreşte dezvăluirea Creaţiei Acum. Secvenţialitatea este o iluzie creată de percepţia egoului asupra „Eului“, care e punctul de observaţie al trecerii non-localului în local, al non-linearului în linear, al Totalităţii în particular. Percepţia este ochiul eu-lui care, traducând infinitul neexperimentabil în finitul experimentabil, produce percepţia timpului, a locului, a duratei, a dimensiunii, a poziţiei, a formei, a limitelor şi a singularităţii.

David. R. Hawkins Ochiul Sinelui – de care nimic nu se poate ascunde

Fragment din cap. 1

Natura creaţiei #DavidRHawkins

Natura creaţiei (aflată dincolo de timp, spaţiu şi cauzalitate) este autorevelatoare şi se prezintă în conştiinţă ca un dar al Prezenţei. Toate lucrurile sunt sfinte din perspectiva divinităţii creaţiei lor. Atunci când criticismul şi discriminarea proprii percepţiei dualiste sunt eliminate, iese la iveală perfecţiunea absolută şi frumuseţea a tot ceea ce există.

Arta caută să abstractizeze această conştienţă atunci când alege un moment temporal şi-l îngheaţă în forma artei fotografice ori a sculpturii. Fiecare cadru descrie perfecţiunea ce poate fi apreciată doar atunci când este izolat un singur cadru. Inocenţa intrinsecă a oricărui moment dat este evidentă atunci când respectivul moment este scos din context. Odată ce mintea – cu dualismul ei – reuneşte aceste momente într-o „poveste“, sunt imediat aplicaţi termenii de „bine/rău“. Putem observa cu uşurinţă că până şi termenii de bine/rău se referă (la originea lor) la dorinţa umană. Dacă ne dorim ceva, acel ceva devine „bun“, iar dacă nu ni-l dorim, devine „rău“. Dacă eliminăm judecata umană, tot ceea ce poate fi văzut este că forma se află într-o evoluţie constantă (ca „schimbare“), care nu e nici intrinsec dezirabilă, dar nici indezirabilă.

Tot ceea ce există îşi manifestă potenţialitatea inerentă după cum determină propria sa esenţă şi condiţiile precumpănitoare.

Splendoarea tuturor lucrurilor provine din însăşi existenţa lor, din faptul că ele constituie manifestarea gloriei creaţiei lui Dumnezeu ca însăşi existenţă. Orice lucru sensibil sau insensibil care există reprezintă o împlinire a voinţei lui Dumnezeu – pur şi simplu în virtutea „fiinţării“. Ceea ce nu este manifestat se manifestă graţie intenţiei divine: procesul prin care acest lucru are loc este creaţia.

David. R. Hawkins Ochiul Sinelui – de care nimic nu se poate ascunde

Fragment din Capitolul 1

Visul lui Indra #Sinele

Î: Care este relaţia între termenul „Adevăr“ şi Dumnezeu?

R: Sursa puterii infinite este contextul infinit. Dumnezeu este contextul infinit, adică Divinitatea nemanifestată. Din contextul infinit Nemanifestat apare Dumnezeu, Creatorul universului manifestat care, prin urmare, nu are început sau sfârşit. Apariţia şi dispariţia universurilor constituie o iluzie a percepţiei. Vedele se referă la această iluzie prin alegoria „Visului lui Indra“. Indra, ca Realitate Supremă, manifestă un univers sub forma visului. Când Indra expiră aerul, în vis apare universul, iar când inspiră, universul dispare. La următoarea respiraţie, un alt univers apare, şi tot aşa, la infinit.

Cercetări ştiinţifice recente au condus la aproximarea vârstei universului şi la formarea teoriei „big bang-ului“. Aceasta presupune că big bang-ul s-a produs cu miliarde de ani în urmă. În contextul timpului infinit, toate aceste miliarde de ani sunt echivalentul unei microsecunde. Astfel, există o serie infinită de universuri şi dimensiuni, fără sfârşit.

din Cap. VII: Realitatea fundamentală a Sinelui

Sinele: Realitate şi Subiectivitate, David R. Hawkins, M.D., Ph.D.

Featured Image by Tomislav Jakupec from Pixabay