Mesia #sinele #davidrhawkins

„Un adevărat mesia ar calibra la un nivel foarte înalt, cel puţin peste 700, cel mai probabil în marjele superioare ale nivelului 800 sau 900. Adevăratul purtător al luminii este umil, sincer şi nu are nevoie de adoraţie. Unicul dar al adevăratului profet este expunerea adevărului. Avatarul reflectă acest adevăr. Cu toate acestea, religia tinde să proslăvească mai degrabă mesagerul decât mesajul. De fapt, în numele mesagerului, adevărul este adesea călcat în picioare, în praful sau sângele de pe câmpul de bătaie.

Adevăratul mesia aduce bucurie, speranţă, eliberare şi salvare întregii omeniri care urmează mesajul şi puterea mesajului.

Mesia aduce o nouă viziune a adevărului şi înalţă nivelul conştiinţei întregii omeniri prin reafirmarea contextului Divinităţii, ca Sursă eternă a întregii vieţi. Avatarul, mesia, înţeleptul iluminat, salvatorul, Iisus sau Buddha – cu toţii sunt reflecţii ale Divinităţii. Aceste ferestre ale lui Dumnezeu transmit puterea şi compasiunea Sa, cuprinzând toată omenirea pentru a-i reda energia înviorării spirituale şi pentru a-i aduce speranţă nouă şi bucurie. Astfel, adevăratul mesia, avatarul sau marele învăţător aduc o reînnoire credinţei şi păcii pentru viitorul tuturor. „

” După cum dezvăluie cercetarea spirituală kinesiologică, Iisus nu a avut alte vieţi umane anterioare, ci a coborât direct din Rai. Scopul său era acela de a revela adevărul Realităţii lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Cerurilor, iar misiunea sa era salvarea omenirii.

Potrivit aceleiaşi metode de cercetare, un salvator este necesar pentru toţi oamenii care calibrează sub nivelul 600. Prin contrast, scopul lui Buddha, care avusese multe vieţi anterioare, era acela de a dezvălui calea către Iluminare, adică de a atinge nivelul 600 sau cele superioare acestuia. Astfel, Buddha amintea reîncarnări anterioare şi scotea în evidenţă lecţiile karmice, precum şi importanţa evitării karmei negative (păcatul), ce ar împiedica sufletul să ajungă în Rai după moartea fizică.

Căutătorii mai evoluaţi, din punct de vedere spiritual, aleg virtutea şi Raiul mai degrabă din dragoste pentru Dumnezeu, decât din pura evitare a păcatului din teamă sau vinovăţie. Dacă păcatul înseamnă, în primul rând, ignoranţă plus instinct animal, este contraproductiv să îl „urăşti“, devenind astfel prins într-o altă poziţionalitate a eului.”

Fragmente din Sinele: Realitate şi Subiectivitate , David R.Hawkins, M.D., Ph.D.

Non-dualitatea devoţională #davidrhawkins

Angajarea pe calea spirituală este stimulată de alinierea voinţei spirituale (nivel de calibrare 850) la atributele Divinităţii, şi anume adevăr, iubire, compasiune, înţelepciune şi imparţialitate. Devoţiunea stabileşte priorităţile din viaţa unei persoane şi atrage ceea ce îi este de ajutor. A fi slujitor al lui Dumnezeu este o dedicare prin care ţelul acesta capătă prioritate asupra tuturor celorlalte poziţionalităţi, puncte de atracţie sau distracţii. Calea se desfăşoară prin devoţiune şi angajament, iar revelaţia înlocuieşte presupusa achiziţie cauză-efect.

[…]

Devoţiunea trezeşte viziunea, care se substituie percepţiei. Doar prin abandonarea ce însoţeşte devoţiunea se revelează acţiunea intenţionată drept o desfăşurare spontană a evoluţiei Creaţiei însăşi. Devoţiunea faţă de Dumnezeu înlocuieşte devotarea egoului faţă de interesul propriu şi în felul acesta se pot constata efectele sau consecinţele câmpului global.

Venerarea este repusă în context de devoţiune. Ea nu este săvârşită pentru beneficiul credinciosului sau pentru beneficiul imaginar al lui Dumnezeu, fiind doar o recunoaştere a Realităţii. Venerarea se armonizează cu recunoştinţa faţă de harul conştiinţei/conştientizării ca Realitate a Cunoscătorului/Sinelui.

În virtutea adevărului Realităţii Divinităţii că aceasta din urmă poate fi realizată (percepută şi înţeleasă), ia naştere sentimentul de recunoştinţă faţă de capacitatea de recunoaştere. Astfel, devoţiunea nu trebuie confundată cu pioşenia, ea nefiind nicio stare sufletească de moment; este un mod de viaţă şi o cale de a fi cu sine însuşi, cu Dumnezeu şi cu lumea.

În dualitate, manifestarea este percepută ca fiind lineară şi, prin urmare, există atât o cauză, cât şi un efect de interpretat şi de perceput. Poziţionalităţile duc la percepţie şi reciproc. Astfel, adevărurile inerent spirituale aparţinând religiei (contextul) au fost umbrite, de-a lungul istoriei, de oameni, locuri, lucruri, date şi legende etnice (conţinutul). De asemenea, prin limitarea conceptuală, Divinitatea a devenit antropomorfizată şi concepută ca având mărginirile tendinţelor emoţionale umane, cum ar fi favoritismul, supărarea, gelozia, mândria şi trebuinţele egotice.

Folosind o analogie, se poate observa că lumina soarelui şi cerul „există”, pur şi simplu, fără părtinire sau vreo preferinţă arbitrară. În ciuda tuturor limitărilor, în centrul religiilor se află adevărul spiritual primordial din care au izvorât acestea. Observaţi, totuşi, că religiile calibrează, progresiv, mai jos decât nivelurile calibrate ale adevărului marilor lor învăţători spirituali, ale întemeietorilor lor (avataruri). Astfel, se pierde mult prin contaminarea doctrinei ecleziastice şi diluarea prin intermediul subgrupărilor culturale, etnice, politice, dizidente şi a sistemelor lor de convingeri.

Non-dualitatea înseamnă evitarea particularizării şi revenirea la adevărul liber de obstrucţii, verificabil, fundamental. De-a lungul istoriei, toţi marii înţelepţi au proclamat aceleaşi adevăruri. Cu toate că mulţi înţelepţi marcanţi erau ataşaţi, la începutul vieţii, de religia tradiţională, la un moment dat ei au trecut dincolo de limitările instituţionale. Auto-realizarea a condus la clasificarea lor descriptivă sau la nominalizarea lor drept „mistici”, referitor la care există multă dezinformare ca urmare a lipsei de înţelegere adecvată a acestei condiţii, care este o stare intrinsec interioară.

[…]

Non-dualitate înseamnă fără formă, fragmentări sau limitări de genul timp, localizare sau mentalizare, în care se includ şi supoziţiile arbitrare lineare. Divinitatea este, prin „însuşirile” sale înnăscute, omniscienţă, omniprezenţă şi omnipotenţă, totul evoluând ca o consecinţă a Nemanifestatului care devine Manifest în procesul Creaţiei evolutive. Divinitatea apare ca şi conştiinţă/conştientizare, care alimentează Creaţia în expresia sa de manifestare a existenţei.

Stările pe care le presupun termenii „fiinţare”, „existenţă”, „trezire spirituală” sau „conştientizare” nu au nici subiect, nici obiect şi sunt lipsite de proprietăţi cauzale. Nonlinearul este, prin urmare, un câmp de Putere Infinită prin care manifestarea îşi face apariţia ca şi consecinţă a potenţialităţii, care este, la rândul ei, o expresie a Creaţiei. În ceea ce este perceput este conţinut Nevăzutul, ca Sursă a Tot ce Există.

Fragment din Cap.1, Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu, non-dualitatea devoţională de David R.Hawkins, M.D., Ph.D.

Natura creaţiei #DavidRHawkins

Natura creaţiei (aflată dincolo de timp, spaţiu şi cauzalitate) este autorevelatoare şi se prezintă în conştiinţă ca un dar al Prezenţei. Toate lucrurile sunt sfinte din perspectiva divinităţii creaţiei lor. Atunci când criticismul şi discriminarea proprii percepţiei dualiste sunt eliminate, iese la iveală perfecţiunea absolută şi frumuseţea a tot ceea ce există.

Arta caută să abstractizeze această conştienţă atunci când alege un moment temporal şi-l îngheaţă în forma artei fotografice ori a sculpturii. Fiecare cadru descrie perfecţiunea ce poate fi apreciată doar atunci când este izolat un singur cadru. Inocenţa intrinsecă a oricărui moment dat este evidentă atunci când respectivul moment este scos din context. Odată ce mintea – cu dualismul ei – reuneşte aceste momente într-o „poveste“, sunt imediat aplicaţi termenii de „bine/rău“. Putem observa cu uşurinţă că până şi termenii de bine/rău se referă (la originea lor) la dorinţa umană. Dacă ne dorim ceva, acel ceva devine „bun“, iar dacă nu ni-l dorim, devine „rău“. Dacă eliminăm judecata umană, tot ceea ce poate fi văzut este că forma se află într-o evoluţie constantă (ca „schimbare“), care nu e nici intrinsec dezirabilă, dar nici indezirabilă.

Tot ceea ce există îşi manifestă potenţialitatea inerentă după cum determină propria sa esenţă şi condiţiile precumpănitoare.

Splendoarea tuturor lucrurilor provine din însăşi existenţa lor, din faptul că ele constituie manifestarea gloriei creaţiei lui Dumnezeu ca însăşi existenţă. Orice lucru sensibil sau insensibil care există reprezintă o împlinire a voinţei lui Dumnezeu – pur şi simplu în virtutea „fiinţării“. Ceea ce nu este manifestat se manifestă graţie intenţiei divine: procesul prin care acest lucru are loc este creaţia.

David. R. Hawkins Ochiul Sinelui – de care nimic nu se poate ascunde

Fragment din Capitolul 1