Non-dualitatea devoţională #davidrhawkins

Angajarea pe calea spirituală este stimulată de alinierea voinţei spirituale (nivel de calibrare 850) la atributele Divinităţii, şi anume adevăr, iubire, compasiune, înţelepciune şi imparţialitate. Devoţiunea stabileşte priorităţile din viaţa unei persoane şi atrage ceea ce îi este de ajutor. A fi slujitor al lui Dumnezeu este o dedicare prin care ţelul acesta capătă prioritate asupra tuturor celorlalte poziţionalităţi, puncte de atracţie sau distracţii. Calea se desfăşoară prin devoţiune şi angajament, iar revelaţia înlocuieşte presupusa achiziţie cauză-efect.

[…]

Devoţiunea trezeşte viziunea, care se substituie percepţiei. Doar prin abandonarea ce însoţeşte devoţiunea se revelează acţiunea intenţionată drept o desfăşurare spontană a evoluţiei Creaţiei însăşi. Devoţiunea faţă de Dumnezeu înlocuieşte devotarea egoului faţă de interesul propriu şi în felul acesta se pot constata efectele sau consecinţele câmpului global.

Venerarea este repusă în context de devoţiune. Ea nu este săvârşită pentru beneficiul credinciosului sau pentru beneficiul imaginar al lui Dumnezeu, fiind doar o recunoaştere a Realităţii. Venerarea se armonizează cu recunoştinţa faţă de harul conştiinţei/conştientizării ca Realitate a Cunoscătorului/Sinelui.

În virtutea adevărului Realităţii Divinităţii că aceasta din urmă poate fi realizată (percepută şi înţeleasă), ia naştere sentimentul de recunoştinţă faţă de capacitatea de recunoaştere. Astfel, devoţiunea nu trebuie confundată cu pioşenia, ea nefiind nicio stare sufletească de moment; este un mod de viaţă şi o cale de a fi cu sine însuşi, cu Dumnezeu şi cu lumea.

În dualitate, manifestarea este percepută ca fiind lineară şi, prin urmare, există atât o cauză, cât şi un efect de interpretat şi de perceput. Poziţionalităţile duc la percepţie şi reciproc. Astfel, adevărurile inerent spirituale aparţinând religiei (contextul) au fost umbrite, de-a lungul istoriei, de oameni, locuri, lucruri, date şi legende etnice (conţinutul). De asemenea, prin limitarea conceptuală, Divinitatea a devenit antropomorfizată şi concepută ca având mărginirile tendinţelor emoţionale umane, cum ar fi favoritismul, supărarea, gelozia, mândria şi trebuinţele egotice.

Folosind o analogie, se poate observa că lumina soarelui şi cerul „există”, pur şi simplu, fără părtinire sau vreo preferinţă arbitrară. În ciuda tuturor limitărilor, în centrul religiilor se află adevărul spiritual primordial din care au izvorât acestea. Observaţi, totuşi, că religiile calibrează, progresiv, mai jos decât nivelurile calibrate ale adevărului marilor lor învăţători spirituali, ale întemeietorilor lor (avataruri). Astfel, se pierde mult prin contaminarea doctrinei ecleziastice şi diluarea prin intermediul subgrupărilor culturale, etnice, politice, dizidente şi a sistemelor lor de convingeri.

Non-dualitatea înseamnă evitarea particularizării şi revenirea la adevărul liber de obstrucţii, verificabil, fundamental. De-a lungul istoriei, toţi marii înţelepţi au proclamat aceleaşi adevăruri. Cu toate că mulţi înţelepţi marcanţi erau ataşaţi, la începutul vieţii, de religia tradiţională, la un moment dat ei au trecut dincolo de limitările instituţionale. Auto-realizarea a condus la clasificarea lor descriptivă sau la nominalizarea lor drept „mistici”, referitor la care există multă dezinformare ca urmare a lipsei de înţelegere adecvată a acestei condiţii, care este o stare intrinsec interioară.

[…]

Non-dualitate înseamnă fără formă, fragmentări sau limitări de genul timp, localizare sau mentalizare, în care se includ şi supoziţiile arbitrare lineare. Divinitatea este, prin „însuşirile” sale înnăscute, omniscienţă, omniprezenţă şi omnipotenţă, totul evoluând ca o consecinţă a Nemanifestatului care devine Manifest în procesul Creaţiei evolutive. Divinitatea apare ca şi conştiinţă/conştientizare, care alimentează Creaţia în expresia sa de manifestare a existenţei.

Stările pe care le presupun termenii „fiinţare”, „existenţă”, „trezire spirituală” sau „conştientizare” nu au nici subiect, nici obiect şi sunt lipsite de proprietăţi cauzale. Nonlinearul este, prin urmare, un câmp de Putere Infinită prin care manifestarea îşi face apariţia ca şi consecinţă a potenţialităţii, care este, la rândul ei, o expresie a Creaţiei. În ceea ce este perceput este conţinut Nevăzutul, ca Sursă a Tot ce Există.

Fragment din Cap.1, Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu, non-dualitatea devoţională de David R.Hawkins, M.D., Ph.D.

Cine decide #descoperireaprezenteiluidumnezeu

Evenimentele lumii declanşează răspunsuri bazate pe percepţii. Este o mare scenă de teatru care invită să se manifeste expresii ale percepţiilor, iluziilor şi proiecţii ale poziţionalităţilor. Un individ poate fie să oprească televizorul şi să evite să-l mai utilizeze, fie să-l privească ca pe un important instrument de învăţare.

Evenimentele panoramice din lumea întreagă se desfăşoară şi reprezintă multitudinea expresiilor egoului uman; astfel, televiziunea este consola sa supremă de joc. Percepţia ar putea considera această reflecţie a vieţii egoului uman drept absurdă, tragică ori amuzantă. Poate fi văzută ca fiind tristă, patetică, captivantă, emoţionantă, provocatoare sau chiar ridicolă. Aşa cum se spune la programul de ştiri al televiziunii, „Tu decizi”.

Întrebarea importantă care se pune este „Cine este adevăratul „tu” care decide?” Aceasta este întrebarea la care trebuie să răspundă aspirantul spiritual. „Tu” este pus în faţa unor opţiuni multiple şi o poate alege pe oricare dintre ele. Prin urmare, lumea este caleidoscopică/tragi-comică/de o grijă maternă/absurdă/crudă/atrăgătoare/urâtă/vrednică de dispreţ/deplorabilă, niciuna dintre acestea sau doar o iluzie trecătoare. Lumea este alegorică.

Avantajul spiritual al vieţii moderne este faptul că experienţele de viaţă sunt accelerate prin mijlocirea mass-media. Într-un interval foarte scurt de timp, individul poate asista la ceea ce s-ar fi petrecut pe durata a mai multor vieţi în epocile trecute când, de exemplu, o întreagă viaţă se poate limita doar la o experienţă care să ocupe un spaţiu redus şi un rol limitat, precum aceea de a fi păstor de oi sau potcovar într-un sat. Acum ni se prezintă succesiv numeroase vieţi, perspective, circumstanţe şi împrejurări, de la crime groteşti la încoronări, ipostaze domestice, războaie de proporţii şi catastrofe mondiale.

A se bucura de avantajul expunerii televizate a egoului uman sau ignorarea acestuia şi pătrunderea în interior sunt opţiuni la fel de folositoare, pentru că intenţia individului este aceea care decide urmările. Oricare dintre acestea necesită compasiune faţă de sine şi faţă de ceilalţi. O anumită doză de suferinţă este impersonală, fiind consecinţa aspectului fizic de a ne fi născut în formă umană. Astfel, Buddha şi-a îndemnat discipolii să transceadă egoul pentru a evita renaşterile, maladiile, sărăcia, îmbătrânirea şi moartea. Lumea şi tot ce se află în ea este trecător, motiv pentru care agăţarea de ea provoacă suferinţă. De aceea, a subliniat el valoarea detaşării.

Fragment din Cap.10, Spiritualitatea şi lumea

Descoperirea Prezenţei lui Dumnezeu, non-dualiatea devoţională de David R.Hawkins, M.D., Ph.D.

Transcenderea experimentatorului #davidrhawkins

Între manifestarea fenomenelor şi experimentarea lor apare o întârziere de 1/10.000 secundă; astfel, rezultatul este ca banda redată în playback a unui casetofon cu înregistrare care procesează informaţia pe durata fracţiunii aceleia de secundă dintre receptare şi redare. Important este să ne dăm seama că sinele nu primeşte decât materialul deja procesat şi nu pe acela original. La aceasta se adaugă faptul că materialul procesat interacţionează, ulterior, cu răspunsul automat al sinelui individual la informaţiile editate.

Deşi egoul/mintea procesorului îndeplineşte o multitudine incredibil de complexă de funcţii simultan şi aparent fără efort, între intrare şi ieşire apare o scăpare. Scăparea aceasta se resimte în calitatea purităţii originale şi a strălucirii imanente. Ieşirea către „experimentator” este lipsită de însufleţirea şi radianţa Divinităţii, implicite pentru Tot ce Există. Pe măsura evoluării conştiinţei, ecranul acesta dispare brusc şi atunci când se petrece lucrul acesta survine o transformare profundă, în sensul că totul devine radiant, iluminat în adâncime, textură şi culoare. Totul se „înfăţişează” needitat, în loc de a fi perceput şi interpretat.

Intenţia generală, motivaţia şi alinierea acestui proces de bază al egoului la supravieţuire prin actele obţinerii şi exercitării controlului, domină nivelurile conştiinţei aflate sub nivelul de 200, caracterizate de termenul „egocentrism”, ceea ce indică un interes individual agresiv şi predominarea însuşirilor prădătoare de tip animalic. Aceasta se poate sesiza cel mai clar la psihopat, la care aceste caracteristici se manifestă în mod patologic, precum şi în cazul demonstraţiilor stridente ale liderilor mesianici narcisici, care reprezintă limitarea primitivă a dezvoltării conştiinţei. La nivelul conştiinţei de 200 se manifestă emergenţa trezirii spirituale şi recunoaşterea valorii şi însemnătăţii egale a celorlalţi, aceasta însemnând ivirea energiei spirituale care transfigurează contextul, paradigma şi intenţia.

Interfaţa procesorului/experimentatorului constituie nucleul separării şi al dualităţii, fiind totodată şi punctul focal al identităţii; „eul” separat percepe, astfel, sinele ca sursă a vieţii şi a existenţei. În centrul lucrării spirituale stă demontarea acestei programări din trecut. Sinele se identifică nu numai cu mintea/experimentatorul, ci şi cu propriul său conţinut care se traduce prin memoria „mea”, simţurile „mele”, gândurile „mele”, emoţiile „mele”, proprietatea „mea”, reuşita „mea”, eşecul „meu”, aşteptările „mele”, sentimentele „mele” şi aşa mai departe. Identificarea presupune proprietate şi autoritate; astfel, egoul se percepe şi se consideră pe sine drept un agent cauzal individual, separat şi presupusă sursă a propriei sale existenţe.

Fragment din Cap.6, Descoperirea prezenţei lui Dumnezeu,  David. R. Hawkins

Featured Image by Gerd Altmann from Pixabay