Două feţe ale aceleiaşi monede #whatthebleep #cenaibastimnoidefapt

Pe măsură ce ştiinţa a săpat din ce în ce mai adânc în universul său mort, a dat peste şi a dezlegat un mister.

La începutul secolului al XX–lea, laţul strâns al materialismului a fost desfăcut de oameni de ştiinţă precum Albert Einstein, Niels Bohr, Werner Heisenberg, Erwin Schrödinger şi alţi fondatori ai teoriei cuantice care au spus lumii: sondează destul de adânc în materie şi aceasta dispare şi se dizolvă în energie nemăsurabilă.

Dacă îl urmărim pe Galileo şi încercăm să descriem în mod matematic, se dovedeşte că universul nu este deloc material! Universul fizic este în mod esenţial non-fizic şi s-ar părea că apare, se iveşte, dintr-un câmp care este mult mai subtil decât energia însăşi, un câmp care arată mai mult ca informaţie, inteligenţă sau conştiinţă decât ca materie.

Dacă ştiinţa şi spiritul cercetează natura realităţii nelimitate – şi, în mod evident, cu cât este mai nelimitată, cu atât este mai apropiată de realitate – atunci, în mod inevitabil, vor trebui să-şi intersecteze drumurile. Cele mai vechi scripturi cunoscute, Vedele, vorbesc despre lumea fizică ca fiind o iluzie, maya.

Fizica cuantică spune că realitatea nu este aşa cum o vedem; mai degrabă este, în cel mai bun caz, aproape goală, şi chiar mai mult, seamănă cu nişte valuri/unde de un nimic fără de substanţă (n.t. în engl. no-thing / nici un lucru).

Buddhiştii tibetani vorbesc despre originea interdependentă a tuturor lucrurilor. În fizică există starea de legătură/interconectarea (entanglement) care spune că toate particulele sunt conectate şi au fost aşa de la big bang încoace (când au devenit legate pentru prima oară). Şi mai poetic, găsim în Zen şi faimosul koan: “Care este sunetul aplauzelor unei singure mâini?” care se aude în ecou în întrebarea fizicii: “ Cum poate o particulă să existe în două locuri în acelaşi timp?”

Profesionişti de ambele laturi ale gardului despărţitor au cercetat adânc în disciplinele lor, cu toate că istoria progresului uman arată că evoluţia apare prin includerea unor arii de studiu din ce în ce mai largi şi prin integrarea acestora.

Care este sunetul sărutului dintre doi adversari?Will Arntz

Două feţe ale aceleiaşi monede

În prezent, moneda rămâne împărţită, având religia pe o parte şi ştiinţa pe cealaltă. De ce? Nu pentru că realitatea este împărţită, ci pentru că adepţii viziunii asupra lumii lor sunt oameni. Mai ţineţi minte de ce oamenii nu pun Mari Întrebări? Pentru că răspunsul pe care-l primesc s-ar putea să nu fie cel pe care şi-l doresc.

Ce-ar fi dacă mintea şi materia nu sunt despărţite? Dacă între cele două există unde observabile de feedback? Suntem în secolul al XXI-lea şi totuşi ştiinţa de bază încă refuză să privească la acest aspect.

Dr. Dean Radin, cel mai de seamă om de ştiinţă al Institutului Noetic Sciences, urmăreşte investigarea fenomenelor fizice, cu o strictă aderare la metoda ştiinţifică. Chiar şi aşa, el întâmpină rezistenţă din partea comunităţii ştiinţifice generale.

Aşa cum spune Dr. Radin:

“Aceştia (oamenii de ştiinţă importanţi) cred în mod personal că au evoluat datorită experienţei lor, dar nu vorbesc despre asta în public pentru că în public, cel puţin în cadrul lumii academice, nu trebuie să vorbeşti despre asta. Şi aceasta este una dintre puţinele arii în academie unde acest tabu nu numai că este puternic, dar a persistat cel puţin un secol. Cunosc foarte, foarte mulţi colegi doctori în ştiinţe… oameni distinşi în domeniile lor – în psihologie, în neurologie cognitivă, în neurologie generală, în fizică… care, în mediu privat sunt foarte interesaţi de … fenomenul psihic. Unii dintre ei obţin rezultate bune în experimentele lor. Păi, de ce nu auzim despre asta? Deoarece cultura lumii academice spune că nu poţi vorbi despre asta. Aşa că, noi trăim în parabola hainelor celor noi ale împăratului. Vreau să spun, chiar şi acum tabuul este atât de puternic, încât nici măcar n-ai voie să vorbeşti despre el. E ca un fel de proiect secret al guvernului în care însăşi existenţa proiectului este în sine un secret. În fine, tabuul este secret, nimeni nu are voie să vorbească despre el. Odată ce tabuul este enunţat, s-a făcut şi primul pas în a-l face să se dizolve, şi în acel moment veţi găsi un interes enorm din partea acestor oameni de ştiinţă de a studia aceste lucruri.”

Fragment din cap.2- Ştiinţa şi religia: marele divorţ

 What the Bleep Do We Know!? Ce naiba ştim noi, de fapt?

Oare eu îmi creez realitatea sau sunt o frunză-n vânt? #cenaibastimnoidefapt

Niciunul dintre noi nu poate scăpa fără să răspundă cumva întrebării: Oare eu îmi creez realitatea sau sunt o frunză-n vânt? Sunt eu sursa ce determină lucrurile din viaţa mea sau viaţa mea se situează la sfârşitul unui lanţ determinat încă din clipa Big Bang-ului?

Această idee a fost – şi încă este – un concept central al tradiţiilor spirituale, metafizice, oculte şi alchimice. “Precum în cer, aşa şi pe Pământ; precum în interior, aşa şi în exterior” este considerat un mod adevărat şi fundamental de a vedea lumea. Dar, deşi bunul simţ ne spune că noi creăm unele evenimente din viaţa noastră (cum ar fi ce să mâncăm la micul-dejun, cu cine să ne căsătorim, ce maşină să conducem), pare cel puţin deplasat să afirmăm că avem vreo legătură cu creanga ce tocmai cade pe o maşină.

De fapt, conceptul conform căruia ne creăm realitatea (la urma urmei, ea este creată cumva, deoarece există!) comportă un miliard de nuanţe. El generează întrebări precum:

Ce se întâmplă dacă eu creez, şi tu creezi, iar rezultatele sunt diferite?

“Nu voi crea niciodată aşa ceva (completaţi dumneavoastră) în viaţa mea!”

Oare există coincidenţe?

Oare un copil care moare de foame a creat el însuşi această situaţie?

Ce să mai spunem atunci despre dezastrele naturale?

Cine e, de fapt, acel “eu” care creează?

La rândul lor, aceste întrebări se leagă de conceptele de karmă, sine transcendent, rezonanţe de frecvenţă, atitudini, responsabilitate personală, victimizare şi putere.

Dar punctul esenţial este următorul: de ce parte a gardului te afli, potrivit acestor concepte, are cel mai mare impact asupra vieţii pe care o trăieşti.

Cine şi ce creează?

Dr. Wolf continuă: “unul dintre lucrurile pe care le implică crearea realităţilor e următorul: ce se întâmplă atunci când există doi oameni, fiecare creând o realitate diferită; ce se petrece acolo? Ei bine, primul lucru ce trebuie înţeles este că tu îţi creezi într-adevăr propria ta realitate, dar dacă prin tu înţelegi acea persoană egoistă despre care crezi că este conducătorul show-ului propriei tale realităţi, atunci probabil te înşeli. Probabil că acel tu nu e deloc cel care creează realitatea.”

Amit Goswami spune:

“Devine clar că locul de unde aleg să-mi creez propria realitate este conştiinţa, o stare foarte specială şi neobişnuită a fiinţei, în care diferenţa dintre subiect şi obiect dispare. Prin urmare, având în vedere că lucrurile cu privire la această stare nu sunt deloc simple, entuziasmul mişcării New Age faţă de subiect a dispărut rapid. Trebuie să medităm şi să atingem stări non-obişnuite ale conştiinţei înainte de a deveni creatorii propriei noastre realităţi.”

Astfel, conceptul conform căruia “conştiinţa creează realitatea” introduce în discuţie următoarele întrebări: “Ce conştiinţă? Ce nivel al conştiinţei? Cine creează de fapt?”

După dr. Dean Radin există un motiv foarte bun pentru care noi nu manifestăm lucrurile imediat: “Tot ceea ce faci, tot ceea ce gândeşti, toate planurile tale se împrăştie şi afectează Universul. Deşi acest lucru se întâmplă, totuşi celei mai mari părţi a Universului nu-i pasă, şi acesta este şi motivul pentru care micile noastre gânduri individuale nu reuşesc să schimbe imediat Universul după cum vrem noi. Pot să-mi imaginez că dacă lucrurile ar sta aşa, dacă fiecare dintre noi ar fi atât de puternic încât gândurile sale pasagere ar putea ieşi să afecteze Universul, atunci ne-am distruge pe noi înşine aproape instantaneu.”

Fragment din Cap.10, Conştiinţa creează realitatea din volumul Ce naiba ştim noi, de fapt? – William Arntz, Betsy Chasse, Mark Vicente

Întrebări şi paradigme #cenaibastimnoi

Unul dintre lucrurile cele mai interesante la ştiinţă, este faptul că presupune că ceea ce azi crede că e adevărat, mâine probabil se va dovedi a fi fals. Teoriile de ieri au servit ca platforme pentru a urca mai sus, aşa cum a vrut să spună şi Isaac Newton când a zis: “Dacă am avut privilegiul să văd mai departe decât alţii, este pentru că am stat pe umărul unor giganţi.”

Ştiinţa a reuşit să progreseze numai punând întrebări, provocând presupunerile şi “adevărurile” luate ca atare, în orice moment. Dacă s-ar dovedi a fi adevărat şi pentru vieţile noastre personale, pentru creşterea şi progresul individual?

Ghici ce? Este adevărat. Când reuşeşti să te desprinzi de presupunerile despre tine însuţi, vei creşte mai mult decât ai fi crezut vreodată că este posibil.

Ca nu cumva să credeţi că ştiinţa a ajuns la capitolul descurcării iţelor misterului vederii, hai să ne aruncăm mai jos în ştiţi-voi-care-gaură (rabbit hole). Karl Pribram a revoluţionat felul în care gândesc oamenii despre creier prin afirmaţia că acesta este esenţialmente holografic. Karl Pribram a afirmat că procesările sunt răspândite în tot creierul şi că, întocmai ca o hologramă, fiecare parte conţine întregul. Acest lucru a fost suficient de ciudat în sine, dar apoi Karl Pribram a aplicat acest model felului în care percepem. El a spus că universul este, în esenţă, holografic şi că singurul motiv pentru care noi simţim că suntem “în” realitate, în loc să “percepem” doar realitatea, este faptul că acest creier se conectează holografic cu acel “acolo, afară” (caz în care timpul şi spaţiul dispar) şi astfel percepţia noastră nu este doar procesată în creier, ci mutându-se în afara creierului, interacţionează cu “acolo, afară”(spaţiul cosmic). De aceea, indiferent de cât de bună este realitatea virtuală, nu vă va convinge niciodată că sunteţi “în” acea realitate.

Tot discutăm despre paradigme şi despre rezistenţa naturală la schimbări, dar, la urma urmei, ştiinţa e făcută de savanţi, care sunt şi ei oameni. La o conferinţă recentă, John Hagelin a remarcat în faţa asistenţei: “Nu faceţi greşeala de a crede că oamenii de ştiinţă sunt ştiinţifici”.

Dar, să nu ne încurcăm în cuvinte. În acest domeniu al minţii care dictează materiei, al cercetării psihice şi activităţilor paranormale, comunitatea ştiinţifică manifestă prejudecăţi serioase. Căci tema amintită reprezintă un afront adus însăşi metodologiei pe care o susţine ea.

De ce ne pasă? Deoarece multe dintre lucrurile care se petrec în lumea noastră se bazează pe înţelegerea ştiinţifică a zilei. Iar istoria ştiinţei ne spune un lucru foarte important: odată ce ştiinţa îşi asumă cu adevărat un concept, marşul ei e neobosit, aruncând la o parte teoriile şi ipotezele până ce le găseşte pe cele ce se potrivesc cu dovezile experimentale.

Dr. Dean Radin a condus vreme de mulţi ani experimente la Institutul de Ştiinţe Noetice, aflându-se în prima linie a bătăliei de a face ştiinţa să recunoască dovezile aduse în sprijinul fenomenelor psihice şi mistice – în esenţă, a ideii că mintea dictează materiei:

“Înclin să forţez nota în ceea ce priveşte dovezile. O dovadă e mult mai puternică decât credeţi şi există mai multe decât credeţi. O tratez la fel ca pe o prejudecată: pentru a depăşi o prejudecată, indiferent că e rasială, sexuală sau de altă natură, trebuie să adopţi o atitudine afirmativă. Aşa că, eu adopt o poziţie afirmativă, spunându-mi că, dacă există ceva de examinat, atunci trebuie să mă apuc de treabă… Odată ce începi să acorzi cu adevărat atenţie unei probleme, în acest caz, dovezilor, înţelegi că, orice am examina, se filtrează prin prisma teoriei pe care o adoptăm. Astfel, dacă pornim de la teoria că nu există dovezi, atunci nu le vom putea căuta în mod adecvat.”

Fragment din Ce naiba ştim noi, de fapt? – William Arntz, Betsy Chasse, Mark Vicente

https://www.edituracarteadaath.ro/carti/noua-paradigma/what-the-bleep-do-we-know-ce-naiba-stim-noi-de-fapt-cartea-daath