Fizica cuantică şi misticismul #cenaibastimnoidefapt

Devine, probabil, mai uşor de înţeles de ce cele două domenii, ale fizicii şi misticismului, se iau în răspăr. Lucruri separate, dar întotdeauna în atingere (non-local); electroni mutându-se de la A la B, dar niciodată între; materie apărând (matematic) pentru a fi o funcţie undă distribuită, devenind spaţial existentă atunci când e măsurată.

Misticii par să nu aibă probleme cu aceste idei, în special cu acceleratorul de particule. Mulţi dintre fondatorii cuanticii au avut un interes major în problema spirituală. Niels Bohr, folosind simbolul Ying/Yang pe coatele hainei sale; David Bohm a purtat lungi discuţii cu înţeleptul indian Krishnamurti; Erwin Schrödinger ţinea seminarii despre Upanişade.

Dovedeşte fizica cuantică punctul de vedere mistic?

Dacă întrebaţi fizicienii, veţi obţine tot felul de răspunsuri. Puneţi această întrebare la o petrecere de fizicieni şi afirmaţi empatic o părere şi s-ar putea (cuantica este probabilitate, până la urmă) să obţineţi o bătaie cu pumni.

Dincolo de materialiştii mascaţi, pare a exista un consens în ceea ce priveşte faptul că ne aflăm în stadiul analogiei, că paralelismul este mult prea uluitor pentru a fi ignorat, că tiparul minţii de a păstra o imagine paradoxală despre lume este la fel atât în cuantică, cât şi în Zen. Aşa cum îl citam mai devreme pe dr. Radin: “Este însă un alt fel de a gândi despre lume care este sugerat; este arătat de mecanica cuantică”.

Întrebări despre ce cauzează colapsul funcţiei undă sau dacă evenimentele cuantice sunt cu adevărat aleatorii, sunt însă fără răspuns. Dar, dacă necesitatea de a produce un concept unificat despre realitate, care ne include pe noi, şi care răspunde misterelor cuanticii este irezistibilă, filosoful contemporan Ken Wilber cere, de asemenea, precauţie:

“Munca acestor fizicieni – Bohm, Pribram, Wheeler şi alţii – este mult prea importantă pentru a fi diminuată de speculaţii forţate asupra misticismului. Iar misticismul însuşi este mult prea profund pentru a fi asociat cu teoretizarea ştiinţifică. Lăsaţi-le să se aprecieze una pe alta şi permiteţi ca dialogul lor şi schimbul mutual de idei să nu se oprească niciodată…

De aceea punctul meu de vedere este că a critica anumite aspecte ale noii paradigme este, în mod clar, nu o acţiune împotriva perpetuării vreunui interes pentru viitoare încercări, ci este mai degrabă o chemare pentru precizie şi claritate în prezentarea subiectelor-problemelor care sunt, până la urmă, extraordinar de complexe.”  Ken Wilber – Paradigma holografică (Boston: Shambhala. 1985)

Concluzii

Concluzii? Probabil glumiţi! Vă rog, dacă aveţi cumva oarece concluzii, mergeţi mai departe cu ele. Indiferent dacă aveţi sau nu concluzii, bine aţi venit în extraordinara, năucitoarea, discutabila lume a gândiriiabstracte. Ştiinţa, misticismul, paradigmele, realitatea – priviţi ce investigăm, descoperim şi dezbatem noi, oamenii. Uitaţi-vă la felul în care mintea omenească a explorat această lume ciudată în care se pare că ne-am găsit pe noi înşine. Aceasta este adevărata noastră măreţie.

What the Bleep Do We Know!? Ce naiba ştim noi, de fapt?!

Modelare neuropsihologică #putereversusforta

În această schemă simplă, operatorii transced atât cele observabile, cât şi cele neobservabile; ni-i putem imagina şi-i putem descrie ca pe un curcubeu care face legătura între domeniile deterministice şi nondeterministice. (Existenţa operanţilor poate fi dedusă prin punerea întrebării, „Ce anume cuprinde deopotrivă posibilul şi imposibilul, cunoscutul şi necunoscutul?” – de exemplu, care este matricea tuturor posibilităţilor?)

Această descriere a modului în care funcţionează universul este în acord cu teoriile fizicianului David Bohm, cel care a descris un univers holografic, caracterizat deopotrivă printr-o ordine invizibilă implicită („învăluită”) şi una manifestată explicit („dezvăluită”).

Dar cel mai important aspect ce trebuie observat este acela că această înţelegere ştiinţifică corespunde cu imaginea realităţii experimentată de-a lungul istoriei de către întelepţii iluminaţi, care au evoluat dincolo de conştiinţă, ajungând la o stare a conştienţei pure. Bohm aminteşte o sursă, ce transcende atât sferele implicite cât şi explicite, şi care se aseamănă foarte mult cu starea conştienţei pure descrisă de înţelepţi.

Apariţia calculatoarelor ultraperformante a permis aplicarea teoriilor dinamicii nonlineare în cazul studierii funcţiilor creierului, cu ajutorul tehnicii de „modelare neuropsihologică”. Prin intermediul modelelor neurale în cadrul cărora au fost identificate şi reţele de atractori este studiată în special funcţionarea memoriei.

Concluziile cercetărilor actuale afirmă că reţelele neurale ale creierului acţionează ca un sistem de modele de atracţie, iar amintirile stocate ca atractori, în aşa fel încât sistemul nu se comportă deloc aleatoriu, deşi, luat în parte, fiecare neuron se poate comporta astfel.

Modelele neuronale ale conştiinţei dezvăluie o clasă de reţele neuronale denumite „sisteme restrictive de satisfacere”. În aceste sisteme, o reţea de unităţi neuronale interconectate funcţionează în cadrul unei serii de limite şi configurează astfel modele de atracţie, unele dintre ele fiind identificate acum cu psihopatologia. Acest tip de modelare corelează comportamentul cu fiziologia şi aminteşte de rezultatele testării kinesiologice, demonstrând astfel legătura dintre minte şi corp.

Un element important din teoria haosului, necesar pentru înţelegerea evoluţiei conştiinţei, este legea dependenţei sensibile de condiţiile iniţiale. Aceasta se referă la faptul că, după un interval de timp, o variaţie uşoară poate induce o schimbare profundă, aşa cum se întâmplă cu un vapor a cărui direcţie este cu cel mult un grad în afara traseului fixat şi care descoperă că a deviat de la drumul său cu multe sute de mile. Acest fenomen, pe care îl vom detalia mai târziu, reprezintă mecanismul esenţial al oricărei evoluţii şi stă la baza procesului creaţiei.

Conştiinţa ca o formă mai subtilă a materiei

Conştiinţa ca o formă mai subtilă a materiei

Pe lângă faptul că explică de ce fizicienii găsesc atât de multe exemple de interconectabilitate când sondează adâncurile materiei, universul holografic al lui Bohm explică multe alte enigme. Una este efectul pe care conştiinţa pare să îl aibă asupra lumii subatomice. După cum am văzut, Bohm respinge ideea că particulele nu există până ce nu sunt observate. Dar, în principiu, nu este împotriva încercării de a aduce împreună conştiinţa şi fizica. El, pur şi simplu, are impresia că majoritatea fizicienilor umblă după asta pe un drum greşit, încerând încă o dată să fragmenteze realitatea şi să spună că un lucru separat, conştiinţa, interacţionează cu un alt lucru separat, o particulă subatomică.

Pentru că toate lucrurile sunt aspecte ale holomişcării, nu are sens să se vorbească despre conştiinţă şi materie ca interacţionând. Într-un sens, observatorul este cel observat. Observator este şi instrumentul de măsură, rezultatele experimentale, laboratorul şi briza care adie în afara laboratorului. De fapt, Bohm consideră conştiinţa ca fiind o formă mai subtilă a materiei şi baza pentru orice relaţie între cele două situaţii/poziţii, nu la nivelul de realitate propriu nouă, ci adânc în ordinea implicită. Conştiinţa este prezentă în măsuri diferite de înfăşurare sau desfăşurare în toată  materia, şi probabil că de aceea plasmele posedă câteva din trăsăturile fiinţelor vii. Aşa cum o spune Bohm: „Capacitatea formei de a fi activă este cea mai caracteristică trăsătură a minţii şi noi avem deja ceva asemănător minţii în electron“.

În mod asemănător, el crede că nu are sens împărţirea universului în lucruri cu viaţă şi fără viaţă. Materia însufleţită şi cea neînsufleţită sunt întreţesute inseparabil, iar viaţa, de asemenea, este conţinută în totalitatea universului. Într-un fel, chiar şi o piatră este vie, spune Bohm, pentru că viaţa şi inteligenţa sunt prezente nu numai în toată materia, dar şi în „energie“, „spaţiu“, „timp“, „substanţa întregului univers“ şi în orice altceva extragem noi din holomişcare şi în mod eronat îl considerăm ca fiind un lucru separat.

Ideea că atât conştiinţa cât şi viaţa (şi, într-adevăr, toate lucrurile) sunt ansambluri conţinute în tot universul, are o cealaltă faţă la fel de strălucitoare. Aşa cum fiecare porţiune din hologramă conţine imaginea întregului, tot aşa fiecare porţiune din univers conţine întregul. Aceasta înseamnă că, dacă am şti cum să avem acces, am putea găsi galaxia Andromeda pe unghia degetului mare de la mâna stângă. Am putea, de asemenea, s-o găsim pe Cleopatra întâlnindu-se cu Cezar pentru întâia oară, pentru că, în principiu, tot trecutul şi implicaţiile pentru întreg viitorul sunt, de asemenea, conţinute în fiecare regiune minusculă a spaţiului şi timpului. Fiecare celulă din corpul nostru conţine întregul cosmos. La fel şi fiecare frunză, fiecare picătură de ploaie şi chiar fiecare fir de praf, ceea ce conferă un nou înţeles cunoscutei poezii a lui William Blake:

Să vezi o Lume într-un Bob de Nisip

Şi un Cer într-o Floare Sălbatică,

Să cuprinzi Infinitul în palma mâinii tale

Şi Eternitatea într-o oră.

Fragment din Universul holografic – Michael Talbot

 

Featured Image by Projekt_Kaffeebart from Pixabay