Despre inteligenţă #NOIinsecolulXXI

De ce trebuie să fim inteligenţi? Ce e atât de remarcabil în inteligenţa asta? Să putem acumula şi folosi informaţii precum cultura, tehnica şi alte asemenea?

Aşa. Și?

Știi o grămadă de lucruri. Ai acumulat tone şi tone de informaţii. Eşti un om cult şi instruit, adică foloseşti informaţiile acumulate pentru a te cizela, a te modela într-un mod cât mai sofisticat şi elevat.

Minunat! Și? Sigur, e plăcut să poţi vorbi despre o operă de artă ştiind în ce curent s-o înscrii. Aşa înţelegi care au fost condiţiile socio-economice în care a fost creată, care era mesajul sau principiile importante ale artiştilor acelor vremuri.

Un om simplu, neinstruit, va spune doar „îmi place“ sau „nu-mi place“. Cât de subiectiv! Cât de… sumar şi limitat!

Dar oare arta nu e pentru oameni? Oare am uitat cu totul menirea artei? Am uitat că primul principiu al artei este să bucure şi să înfrumuseţeze viaţa? Viaţa cui??? A artistului?

Nu, a tuturor oamenilor ce vin în contact cu acea creaţie artistică. Arta care nu se oferă cu generozitate şi nu aduce un dram de bucurie şi frumuseţe, nu există.

…………………..

Mă-ntreb doar dacă nu cumva ne-am obişnuit să complicăm lucrurile de dragul „inteligenţei“. Suntem atât de inteligenţi, încât am împărţit până şi inteligenţa în mai multe feluri: emoţională, tehnică, financiară ş.a.m.d.

Adică cum? Unul e inteligent cu capul, altul e inteligent cu inima? Mie cam aşa îmi sună.

Voi tot aşezaţi emoţiile în creier. Eu simt şi gândurile în piept, printre coaste… Suntem atât de inteligenţi, încât am uitat să lăsăm inteligenţa la uşă, când ne vedem cu cei dragi. Suntem atât de inteligenţi, încât nu ne mai putem bucura de nimic dacă nu e complex şi sofisticat. Nu ne putem bucura pentru că suntem prea ocupaţi cu analiza.

Suntem atât de inteligenţi, încât nu suntem deştepţi. Adică deşteptaţi. Uităm că inteligenţa e bună dacă ne deşteaptă, ne trezeşte. Dacă ne trezeşte ca oameni, dacă trezeşte în noi frumuseţea, bunătatea, compasiunea şi dăruirea.

Inteligenţa, cunoaşterea şi toate acele atribute folosite pentru a caracteriza o persoană, sunt fum în vânt, dacă nu trezesc şi nu îmbogăţesc inima omului şi a celor din jur, dacă nu îl fac bun pentru el şi pentru alţii.

În goana după cunoaştere şi inteligenţă, am uitat să ne oprim şi să iubim bobocul florii, zâmbetul copilului şi mângâierea bătrânilor. Am uitat că marile minţi ale acestei lumi au căutat, de fapt esenţa şi în ea au găsit iubirea.

Fragment din Caietul Dariei Gănescu NOI în secolul XXI: Volumul 2

Ilustraţiile din Caietul Dariei şi coperta cărţii sunt realizate de Irina Maria Gănescu

Conştientizare #CaietulDariei #NOIinsecolulXXI

CONŞTIENTIZARE
Am aflat că sufletul meu poartă răni.
Dumnezeu mi-a deschis ochii şi m-am văzut înconjurată de oglinzi. În acele oglinzi vedeam răni, şi monştri, şi durere, şi tristeţe… Şi toate astea purtau numele meu.
Am văzut un Ego chinuit, lovit, frustrat, plângând şi încercând din greu să îşi ascundă lacrimile. (nu se făcea! el trebuia să fie puternic; aşa i se spusese). M-am uitat bine la el: Ego-ul meu, căruia, timp de 20 de ani i-am tras palme peste faţă, l-am împroşcat şi scuipat, l-am surghiunit şi sugrumat.
Învăţasem că e rău, că trebuie redus la tăcere, redus la zero!
Acum îl vedeam pentru prima dată cât de îndurerat şi însângerat era. Şi toate astea, tot „tratamentul“ ăsta nu făcuse din el altceva decât un animal speriat, care încerca să muşte, doar pentru a fi lăsat în pace. Da. Avea dreptul să fie.
La urma urmei, tot ce încercase să facă a fost să acopere rănile. Nu se pricepea să le vindece şi îi era frică de durere; aşa că încerca doar să mă ferească.
Eu l-am biciuit. Apoi l-am învinovăţit pentru pierderi şi dureri. Nu erau ale lui! A lui era doar frica!
Rănile erau în alte oglinzi.
Într-una dintre oglinzi am văzut altceva. Pe altcineva. Nu-mi purta numele.
Nu plângea, nu tremura, nu se văita. Mă privea zâmbind, puţin trist.
M-am uitat bine la ochii ăia. Mă iubeau tăcut.
Aştepta.
M-am apropiat.
Tăcea. Mă privea. Aştepta.
Marginile oglinzii dispăruseră. Nici măcar ideea de oglindă nu mai era.
Eram atât de aproape încât, dacă ar fi fost o persoană, i-aş fi simţit mirosul pielii, i-aş fi auzit pulsul.
Dar nu avea contur. Avea OCHI, care mă priveau şi mă iubeau, puţin trişti, în tăcere.
Nici eu nu mai aveam contur, nu mai aveam margini, nu mai aveam timp, nu mai aveam nume.
— Cine eşti???
— Eu sunt.
— Eşti eu?
— Eu sunt.
— Ce vrei?
— Eu sunt.
M-am apropiat până ce ochii mei i-au atins pe ai lui. Iris în iris, ţipam!!!
Tăcea. Iubea.
Ochii mei s-au contopit cu ai lui. Vedeam prin ochii lui. Ochii mei erau ai lui.
EU SUNT

Fragment din Caietul DarieiNoi în secolul XXI – Volumul 2

Fotografia originală realizată de Ana Maria Stefănescu (din spectacolul de lansare a Volumului 2, 17 decembrie 2014)

Vorbe din bătrâni – Daria Gănescu #noiinsecolul21

„Unde pune omul mâna, pune şi Dumnezeu mila“.

Ne sună ciudat cuvântul „milă“. Ne-am obişnuit să-l diferenţiem de „compasiune“. Ne-ncurcăm în vorbe. Îţi garantez că mila divină e mult mai înaltă decât orice ai înţelege prin compasiune. Va fi compasiune adevărată atunci când nu vom mai avea nevoie s-o definim, s-o amintim. Când va veni natural, ca respiraţia.

Crezi că Dumnezeu aşteaptă să faci tu partea grea, după care i se face milă şi dă şi El un ghiont? Dacă n-ar exista ghiontul divin, tu nici măcar n-ai şti că vrei să faci ceva, ai fi ca o amoebă contemplând eternitatea.

Dumnezeu nu stă de-o parte, aşteptând să dea ghiontul final. El aşteaptă doar să faci pasul de la dorinţă la acţiune. (ştiu că ţi s-a spus că faptele contează) Acţiunea este cea care confimă poziţia ta, confirmă faptul că vrei să manifeşti ceea ce ai spus. Cu alte cuvinte, îţi dă şansa să te răzgândeşti. Ca la computer: „sunteţi sigur că vreţi să ştergeţi fişierul?“

Degeaba-mi spui că vrei să vezi muntele, dacă nu te văd pregătindu-ţi rucsacul. Degeaba-mi spui că ai o nevoie, dacă nu văd cel puţin o mână întinsă.

Dumnezeu aude perfect, dar vrea să fie sigur că asta vrei. Prin iniţierea acţiunii, tu îi dai acordul să intervină.

„Dumnezeu nu-ţi dă mai mult decât poţi duce“ sau „Nu da, Doamne, omului cât poate duce!“

Şi asta, crede-mă, se referă şi la „bine“ şi la „rău“, şi la „plăcut“ şi la „neplăcut“. Crezi că ceea ce-ţi place poate veni fără restricţie, fără măsură? Mai gândeşte-te. E ca şi cum ai accepta să se răstoarne peste tine un vagon cu drajeruri de ciocolată, doar pentru că-ţi plac. De ce dăm noi vina pe Dumnezeu, că ne dă şi ne face, şi ne drege? Pentru că aşa ne-am obişnuit, pentru că e mai comod, pentru că e mai călduţ să faci pe victima, mângâindu-ţi tandru, pe cap, propriul orgoliu.

Nu-ţi dă şi nu-ţi ia nimeni, nimic! Te mişti în propria ta construcţie. Cu alte cuvinte, „cum îţi aşterni, aşa dormi“. Îţi creezi anumite trasee, şabloane cu ajutorul propriilor emoţii-gânduri, după care te bălăceşti în propria ta creaţie. Bineînţeles că n-o să poţi insista în tâmpenie pentru că echilibrul se păstrează mereu. Eşti mereu în comuniune, în echilibru cu tot/toţi din jur şi nu ai cum să fii de capul tău. E ca la vasele comunicante. Nu ai cum să iei dintr-un loc fără să pui în altul şi invers. Și pentru că fiecare formă gând pe care o emiţi, afectează întreaga creaţie, vei primi cu siguranţă răspuns în concordanţă cu ce ai emis.

Și așa ajungem la „Cine se-aseamănă, se-adună“ sau „Nu-i făcută neplătită“.

Străbunica mea nu ştia despre „Legea Cauzei şi Efectului“, „Legea Rezonanţei“ şi alte legi din astea. Știa că totul e în echilibru, că în Univers totul e just şi logic şi trăia cu încrederea că Dumnezeu ştie de ce. „La Tine, perii capului meu sunt număraţi“. (Psalmul 50)

Veţi spune că asta e frică. Eu spun că e conştienţa faptului că orice aş gândi, spune sau face, Dumnezeu îmi cunoaşte motivaţia. Nu am nevoie să mă justific în faţa nimănui pentru că singurul meu judecător este propriul meu Sine, propria mea conştiinţă. Voi fi singurul care va şti dacă am fost sincer sau nu, dacă am acţionat din iubire sau nu, dacă faptele mele sunt în acord cu ceea ce simt sau nu. Și nu voi avea nevoie să vină nimeni să îmi spună ce e corect sau benefic pentru mine, pentru că Cea-Mai-Înaltă-Parte-Din-Mine ştie cel mai bine.

„Calului îi şade bine cu drumul şi bivolului cu povara“.

Cam dură, nu? Ba nu-i deloc aşa. Ai mereu două variante: să îţi asumi poverile ca fiind ale tale sau să îţi vezi de drum, lăsând în grija Tatălui ce e de dus. Oricum povara e o iluzie pe care nu vrei s-o vezi ca atare. Măcar las-o jos, n-o mai căra! Pantomima e la rang de viaţă! Cărăm poveri inexistente, trăim drame închipuite! Renunţă la toate şi pleacă mai departe! Renunţă la ataşamentul faţă de suferinţă!

Crezi că ai fi iresponsabil? Ce te face să crezi că, după ce faci o tâmpenie şi încurci lucrurile magistral, tot tu vei fi cel care le poate descurca? Dacă tot ai făcut-o lată, lasă-L pe Tata să repare situaţia, cu cât mai puţine daune. Nu insista să repari nimic, că sigur vei încurca şi mai multe iţe! Asta dacă nu cumva ţi se pare irezistibil de interesant şi important rolul de victimă.

Atunci… dă-i înainte!

„Încurcă-i, drace, că şi mie-mi place.“

Machiavelic, nu? Fac abstracţie de încărcătura emoţională şi conotaţia pe care a primit-o această frază. Găsesc în ea umor şi detaşare. Foarte folositor! Decât să încerci să lămureşti tu problemele şi încurcăturile altora, adică să „te bagi ca musca-n lapte“, mai bine stai de-o parte, observând, învăţând, ajutând doar atunci când ţi se cere.

Nu i se cuvine unui măgar ce i se cuvine unui cal.

Și cine nu are smerenia să recunoască asta, va fi nefericit, nemulţumit şi frustrat toată viaţa. Dacă nu înţelegi că suntem diferiţi şi de ce e important să fie aşa, pierzi logica şi sensul Creaţiei.

Fiecare dintre noi e „cal“ în comparaţie cu cineva şi „măgar“ în comparaţie cu altcineva. Asta e frumuseţea care ne ţine conştienţi de valoarea
fiecărui fir de nisip.

Avem aceleaşi şanse, avem aceleaşi daruri, dar fiecare are calea sa, fiecare are bagajul lui.

Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă.
Pe asta ai auzit-o în cele mai incomode momente, nu-i aşa? Exact când simţeai că eşti blocat sau peste măsură de obosit, venea cineva şi ţi-o servea ca reproş că nu faci destul sau nu faci ce ar trebui să faci, ca nu eşti activ şi că aştepţi totul de-a gata. Eu îţi spun că Dumnezeu îţi bagă în traistă. Îndeasă şi îndeasă, şi îndeasă! Continuu! Traista ta e doldora, fără fund şi fără margini! Încap în ea toate visele, ajutorul, bucuria şi iubirea pe care ţi le doreşti. Nu e nevoie să bagi în ea nimic, e deja plină. Nu e nevoie să fie adăugat nimic în ea, conţine tot ce e nevoie pentru călătoria asta. Deschide-o şi convinge-te!

Suntem perfect echipaţi, avem tot ce ne trebuie. Într-adevăr, conţinem toată puterea, înţelepciunea, şi libertatea.
Putem crea, putem fi orice.
Contează doar să vrem şi să alegem să fim.

Fragment din volumul 2 al seriei NOI în secolul XXI, din Caietul Dariei – autor Daria Gănescu.

noi-vol2

Coperta cărţii: Irina Maria Gănescu

Featured Image by nile from Pixabay