Conştientizare #noiinsecolulxxi #dariaganescu

„Există un timp pentru toate: un timp pentru semănat, un timp pentru cules“.

Ce e nostim, e că nu le poţi separa. Nu poţi spune: azi se încheie semănantul, mâine începe culesul.

Toate se întrepătrund şi nici nu mai ştii care din care a pornit.

Vine un timp când vrei să înţelegi care e cauza şi care – efectul. O iei temeinic pe fir, din nod în nod, încercând să îi dai de cap. După multă strădanie, ajungi într-un punct în care eşti convins că „ăla e“, dar mult prea curând recunoşti că ceea ce considerai a fi cauză, e totodată şi efectul altei cauze. Nu te dai bătut.

Treci din vină în vină, străduindu-te să te ierţi, descoperind noi şi noi înţelesuri.

Uneori te suspectezi de prea multă îngăduinţă faţă de tine, alteori de prea aspră severitate.

Te plimbi prin viaţa ta ca un inspector care bifează bunele şi greşitele, trage linie, adună şi împarte, socoteşte şi cataloghează.

Până la urmă simţi cum se înstrăinează de tine, toate, de parcă n-au fost ale tale niciodată.

Te vezi în diferite timpuri şi nici televizor nu-ţi mai trebuie, privind la telenovela lăsată în urmă.

Şi toate se pierd în fumul amintirii şi nu-ţi mai aparţin, şi nu te mai definesc.

Ajungi să te întrebi: unde am fost EU toţi anii ăştia?

Unde eram când m-am lăsat pradă disperării?

Unde eram când am abandonat ce am considerat întotdeauna a fi sfânt?

Unde eram când am confundat exaltarea cu pasiunea şi patima cu iubirea?

Eram acolo? Eu eram?

Şi dacă eram în altă parte, cine a trăit în locul meu? La cine mă uit purtându-mi numele, sângele şi urmele paşilor?

Şi dacă eu eram, de ce mă uit acum ca la un străin?

Al cui e acel timp?

Să-l neg? Să-l recunosc al meu?

Simt în mine fiecare clipă a trecutului. Fiecare emoţie din fiecare moment a clădit sau a dărâmat în mine.

Bucăţi din fiinţa mea au căzut şi-au format solul în care îmi înfig azi rădăcinile noului vlăstar. Bucăţi vor mai cădea, hrănind rădăcinile mele, din ce în ce mai puternice, din ce în ce mai adânci, până când nu voi mai avea nevoie de ele, până când ramurile mele se vor prinde de cer şi vor deveni rădăcini pentru noua minune ce va fi.

Cu rădăcini în Cer, voi zbura în lumină.

CONŞTIENTIZARE

Am aflat că sufletul meu poartă răni.

Dumnezeu mi-a deschis ochii şi m-am văzut înconjurată de oglinzi. În acele oglinzi vedeam răni, şi monştri, şi durere, şi tristeţe… Şi toate astea purtau numele meu.

Am văzut un Ego chinuit, lovit, frustrat, plângând şi încercând din greu să îşi ascundă lacrimile. (nu se făcea! el trebuia să fie puternic; aşa i se spusese).

M-am uitat bine la el: Ego-ul meu, căruia, timp de 20 de ani i-am tras palme peste faţă, l-am împroşcat şi scuipat, l-am surghiunit şi sugrumat.

Învăţasem că e rău, că trebuie redus la tăcere, redus la zero!

Acum îl vedeam pentru prima dată cât de îndurerat şi însângerat era. Şi toate astea, tot „tratamentul“ ăsta nu făcuse din el altceva decât un animal speriat, care încerca să muşte, doar pentru a fi lăsat în pace. Da. Avea dreptul să fie.

La urma urmei, tot ce încercase să facă, a fost să acopere rănile. Nu se pricepea să le vindece şi îi era frică de durere; aşa că încerca doar să mă ferească.

Eu l-am biciuit. Apoi l-am învinovăţit pentru pierderi şi dureri. Nu erau ale lui! A lui era doar frica!

Rănile erau în alte oglinzi.

Într-una dintre oglinzi am văzut altceva. Pe altcineva. Nu-mi purta numele.

Nu plângea, nu tremura, nu se văita. Mă privea zâmbind, puţin trist.

M-am uitat bine la ochii ăia. Mă iubeau tăcut.

Aştepta.

M-am apropiat.

Tăcea. Mă privea. Aştepta.

Marginile oglinzii dispăruseră. Nici măcar ideea de oglindă nu mai era.

Eram atât de aproape încât, dacă ar fi fost o persoană, i-aş fi simţit mirosul pielii, i-aş fi auzit pulsul.

Dar nu avea contur. Avea OCHI, care mă priveau şi mă iubeau, puţin trişti, în tăcere.

Nici eu nu mai aveam contur, nu mai aveam margini, nu mai aveam timp, nu mai aveam nume.

— Cine eşti???

— Eu sunt.

— Eşti eu?

— Eu sunt.

— Ce vrei?

— Eu sunt.

M-am apropiat până ce ochii mei i-au atins pe ai lui. Iris în iris, ţipam!!!

Tăcea. Iubea.

Ochii mei s-au contopit cu ai lui. Vedeam prin ochii lui. Ochii mei erau ai lui.

EU SUNT

Din Caietul Dariei, Noi în secolul XXI – volumul 2 – Daria Gănescu

Recunoştinţa #NOIinsecolulXXI volumul 2

Vrei împlinire în viaţă? Încearcă recunoştinţa.

Vrei ca viaţa ta să capete un sens? Încearcă recunoştinţa.

Vrei libertate şi putere asupra deciziilor tale? Încearcă recunoştinţa.

Recunoştinţa nu e un sentiment, nu e o emoţie.

Când folosesc aceste cuvinte (sentiment, emoţie) am senzaţia de efemer, ceva care apare şi dispare. Recunoştinţa nu e asa ceva. E o stare.

Stare – stă – stabil.

Recunoştinţa e o stare pe care nu o primeşti, ci o descoperi. Poţi găsi chiar punctul din care izvorăşte. Chiar aşa e! E un izvor energetic aflat în interiorul tău. În momentul în care descoperi locul de unde izvorăşte şi îl eliberezi, recunoştinţa va ţâşni din miezul fiinţei tale, mai întâi delicat şi timid, ca un fir, transformându-se apoi în râu, apoi în fluviu, apoi în mare. Atunci devine o stare; ceva care este, fără început şi fără sfârşit, chiar dacă locul izvorului îl ştii şi îl simţi mereu.

Și dacă ţi se pare la un moment dat că ai pierdut starea, fii pe pace, du-te la locul izvorului şi priveşte de acolo în afară.

Vei vedea că marea, starea de recunoştinţă există, doar că a devenit natura ta, e continuă, nu simţi nevoia să o mai comunici, s-o mai fluturi ca pe un steag. Marea ta s-a liniştit.

Nu vei mai fi niciodată la fel. Acum observi şi înţelegi.

Recunoştinţa nu se pronunţă, nu se articulează, nu dă peafară.

Recunoştinţa nici măcar nu se simte, ea se trăieşte, fiinţează în fiinţa ta.

P.S. – Nu căuta recunoştinţa, nu încerca, nu te strădui să o descoperi, nu o fabrica. Sigur, te poţi juca de-a recunoştinţa, poţi exersa, îţi poţi imagina cum ar fi să fii recunoscător, dar adevărata stare de recunoştinţă va trăi în tine doar atunci când izvorul va avea pietre curate pe care să îşi curgă strălucirea.

Din Volumul 2, NOI în secolul XXI, Caietul Dariei – Daria Gănescu

https://www.edituracarteadaath.ro/martisor-cadouri-reduceri/daniela-marin-daria-ganescu-NOI-volumul2-cartea-daath

Despre inteligenţă #NOIinsecolulXXI

De ce trebuie să fim inteligenţi? Ce e atât de remarcabil în inteligenţa asta? Să putem acumula şi folosi informaţii precum cultura, tehnica şi alte asemenea?

Aşa. Și?

Știi o grămadă de lucruri. Ai acumulat tone şi tone de informaţii. Eşti un om cult şi instruit, adică foloseşti informaţiile acumulate pentru a te cizela, a te modela într-un mod cât mai sofisticat şi elevat.

Minunat! Și? Sigur, e plăcut să poţi vorbi despre o operă de artă ştiind în ce curent s-o înscrii. Aşa înţelegi care au fost condiţiile socio-economice în care a fost creată, care era mesajul sau principiile importante ale artiştilor acelor vremuri.

Un om simplu, neinstruit, va spune doar „îmi place“ sau „nu-mi place“. Cât de subiectiv! Cât de… sumar şi limitat!

Dar oare arta nu e pentru oameni? Oare am uitat cu totul menirea artei? Am uitat că primul principiu al artei este să bucure şi să înfrumuseţeze viaţa? Viaţa cui??? A artistului?

Nu, a tuturor oamenilor ce vin în contact cu acea creaţie artistică. Arta care nu se oferă cu generozitate şi nu aduce un dram de bucurie şi frumuseţe, nu există.

…………………..

Mă-ntreb doar dacă nu cumva ne-am obişnuit să complicăm lucrurile de dragul „inteligenţei“. Suntem atât de inteligenţi, încât am împărţit până şi inteligenţa în mai multe feluri: emoţională, tehnică, financiară ş.a.m.d.

Adică cum? Unul e inteligent cu capul, altul e inteligent cu inima? Mie cam aşa îmi sună.

Voi tot aşezaţi emoţiile în creier. Eu simt şi gândurile în piept, printre coaste… Suntem atât de inteligenţi, încât am uitat să lăsăm inteligenţa la uşă, când ne vedem cu cei dragi. Suntem atât de inteligenţi, încât nu ne mai putem bucura de nimic dacă nu e complex şi sofisticat. Nu ne putem bucura pentru că suntem prea ocupaţi cu analiza.

Suntem atât de inteligenţi, încât nu suntem deştepţi. Adică deşteptaţi. Uităm că inteligenţa e bună dacă ne deşteaptă, ne trezeşte. Dacă ne trezeşte ca oameni, dacă trezeşte în noi frumuseţea, bunătatea, compasiunea şi dăruirea.

Inteligenţa, cunoaşterea şi toate acele atribute folosite pentru a caracteriza o persoană, sunt fum în vânt, dacă nu trezesc şi nu îmbogăţesc inima omului şi a celor din jur, dacă nu îl fac bun pentru el şi pentru alţii.

În goana după cunoaştere şi inteligenţă, am uitat să ne oprim şi să iubim bobocul florii, zâmbetul copilului şi mângâierea bătrânilor. Am uitat că marile minţi ale acestei lumi au căutat, de fapt esenţa şi în ea au găsit iubirea.

Fragment din Caietul Dariei Gănescu NOI în secolul XXI: Volumul 2

Ilustraţiile din Caietul Dariei şi coperta cărţii sunt realizate de Irina Maria Gănescu