Concurs-Juriu #concursdepoezie

Un concurs trebuie să aibă şi un juriu, am realizat eu seara trecută şi am lansat invitaţia poetului, scriitorului, publicistului, cercetătorului, profesorului universitar Liviu Antonesei, iar domnia sa a acceptat. O onoare şi o bucurie atât pentru editură, cât şi pentru mine personal.  Îi mulţumesc încă o dată şi aici.

Deşi, cred că încă sunt multe de adăugat în această pagină, impresionanta carieră a domnului Liviu Antonesei poate fi aflată de aici:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Liviu_Antonesei

Prin urmare, poeziile ce se vor aduna în acest volum vor purta şi girul poetului Liviu Antonesei.

Pregătirile editurii au început. Acum aşteaptă “materia primă”.

Recapitulez condiţiile concursului:

  • Tema “în timpul acesta” trebuie să se regăsească în fiecare poezie;
  • Minimum 3 poezii nepublicate (nici măcar în bloguri);
  • Orice formă prozodică (cu rimă, fără rimă-vers alb şi chiar poezia-desen)
  • Fără limită de vârstă;
  • Data limită pentru înscriere: 2 martie 2021, ora 12 (am)
  • Adresa de e-mail unde trimiteţi poeziile: editura.cartea.daath@gmail.com
  • Premiile – publicarea în volumul (antologie) de poezii al Colecţiei NOI în secolul XXI – vor fi anunţate în 10 martie.

Volumul va fi publicat în cursul acestui an şi va fi ilustrat, asta e foarte clar. De cine, încă nu ştiu, dar aştept propuneri, oferte.

Vă aşteptăm lucrările cu drag şi vă dorim

Spor la Inspiraţie!

Deşeurile Pământului #PovestiridepePamant

— M-ai scos din sărite cu răspunsurile astea monosilabice.
— Nu sunt monosilabice, sunt monocuvintice.
— Mono cum?
— Adică un singur cuvânt. L-am inventat, stai liniştit, nu exista dinainte. Acum există. Eu l-am creat. Şi va rămâne să fie pentru o bucată de vreme pentru că tu ai fost martor. Şi dacă o să-l foloseşti şi tu, se va dezvolta, va creşte, se va răspândi, va trăi mai mult. Se va perpetua.
— Şi dacă n-aveai martor şi rămânea doar în gândul tău?
— Oricum avea să fie pescuit de altcineva din universul ideilor şi-al semnelor. Poate că şi eu l-am pescuit, nu l-am inventat. Poate l-a inventat altcineva înaintea mea.
— Cine?
— Altcineva. Nu ştiu.
— Păi, nu există un asemenea cuvânt. Tu l-ai inventat.
— Bine, eu l-am inventat.
— Da’, ce-ai? N-ai chef de vorbă?
— Da’ tu ce-ai de pui asemenea întrebări?
— Nu ştiu. M-a înnebunit treaba asta cu pământul ciuruit şi otrăvit şi găurit. Mă uluieşte chestia asta, cum ăştia care au cercetat şi-au învăţat atâtea, ştiu cum şi în ce se transformă şi în cât timp şi câte şi mai câte şi totuşi, continuă să găurească, să spargă, să otrăvească… De ce se descoperă atâtea lucruri rele? De ce se inventează atâtea tâmpenii care distrug viaţa?
— Păi, n-auzi? Nu se inventează, se pescuiesc din oceanul informaţiilor. Rând pe rând, undiţă cu undiţă se adună informaţii despre viaţa pe Pământ. E-adevărat că dacă scoţi un peşte, nu poţi să zici că ai secat balta, şi nici să ştii câte alte feluri de peşte or mai fi prin ea. Dar poţi să fii tâmpit şi să crezi că singurul peşte al bălţii e ăla pe care l-ai prins tu. Şi ăsta va fi adevărul tău.
— Balta asta de care zici, e aia prin care te plimbi tu?
— Îhm!
— Păi, şi de ce nu ne spui, mă, şi nouă? De ce nu dai mai departe?
— Da’ voi de ce nu învăţaţi să pescuiţi? V-aţi obişnuit să vi se servească peştele pe masă, gata prins, gata curăţat, gata preparat! Osu’ la treabă dacă vrei peşte!
— Stai mă, aşa, nu te aprinde! Că n-am vrut să te supăr!
— Nu, ai vrut să-mi ceri mie răspunsuri şi-apoi să mă faci şi vinovat că de-aia nu ştii tu, că nu ţi-am spus eu. Ia-ţi mă, răspunsurile singur! Munceşte, caută, nu mai trăi pe spinarea altora. Că de-aia vi s-a îndoit coloana vertebrală la toţi, slugilor! Că nu ştiţi decât să vă plecaţi cu capu’n deşeuri! Hai, roiu’! Vâsleşte mai departe, c-acuşi vine vremea să te-ntorci în ţărână. Măcăr s-o înnobilezi şi tu cu vreun gram de înţelepciune. Arrivederci!
— Să te ia naiba de nebun cu stelele tale cu tot!
— Lasă, mă, rămâi tu cu deşeurile, eu nu mă supăr!

Fragment din Deşeurile Pământului – unul din dialogurile spirituale cuprinse în prima parte a cărţii Povestiri de pe Pământ.

Pus în scenă cu ocazia lansării volumului, în 24 noiembrie 2015:

Oglinzile iubirii #noiinsecolulxxi2

De ce nu-şi cer oamenii unul altuia să vorbească din ei, nu despre ei? Din mine, când vorbesc, dau totul, aşa cum este. Fără cenzură, fără căutări de cuvinte potrivite. Potrivite pentru cine? De ce mi-aş dori să fiu înţeleasă de alţii? De ce-aş avea nevoie de reflectările oglinzilor lor?

De ce avem nevoie unii de alţii? Ca să existăm? Cine ne vrea existenţi?

Existenţa mea este la fel de importantă ca şi existenţa ta. Şi-atunci, de ce nu ne ajungem? Din urmă, din turmă. Exist eu oare doar pentru că privesc la existenţa ta?

Ne dovedim unii pe alţii ca-ntr-un vis. Orice apare este. Ce nu-i văzut, e-un somn profund şi neclintit.

Te-am adunat de prin hăuri,
Te-am adunat de prin răuri
De prin porţi nedeschise
Chiar mie mi te-am adunat

Dacă mi-am găsit o mică reflectare, am devenit una cu ea. Nimic nu ne-a mai separat. Nicio ramă, nicio rază. Mi-am adunat părţile mergând mai departe, spre capătul mării.

Nu ştiu de unde s-a cuibărit pescăruşul în mintea mea, poate de la Cehov, poate de la Richard Bach, poate era acolo firesc odată cu marea. Iubesc marea.

Iubirea n-are sex, nu se schimbă, nu se pierde, nu se câştigă. Ceea ce se poate pierde se numeşte dragoste. Iubirea este sau nu este. Când nu este, tot este, dar a închis ferestrele prin care nu doreşte să vadă. Iubirea nu cere voie să iubească, nu cere permisiunea să ţină în palmele inimii vreun suflet. Dacă îi apare în cale, îl ia şi-l încălzeşte. Dacă lui i se face prea cald şi pleacă, iubirea nu se supără pe suflet, nici nu-ncearcă să-l oprească. Se bucură pentru c-a avut şansa de a-l ţine aproape chiar şi pentru o clipă. Îl priveşte cum zboară mai departe. Ca un pescăruş.

Iubirea este puterea sufletului oricărui om. Dacă omul caută iubirea, nu dragostea, atunci iubirea i se va descoperi. Dacă omul caută plăcerea, satisfacerea nevoilor, dacă fuge să se ascundă sub umbrela dragostei, va cunoaşte dragostea. Dragostea se poate pierde, se poate consuma.

Pentru mine iubirea are doar timpul prezent. La trecut se conjugă altfel: m-am bucurat, mi-a plăcut, a fost distractiv, m-am simţit bine, mi-era drag de. Energia iubirii hrăneşte, sporeşte, transformă. Energia iubirii este energia sufletului. Când sufletul cuprinde totul, EL ESTE.

……………………………

Am mimat tot felul de roluri şi am lăsat pe fiecare să mă măsoare după talerul propriu. N-a fost uşor să mă văd în oglinzile acestea, a fost chiar o profundă suferinţă. De ce nu pot oamenii să se privească cu adevărat? De ce nu se pot înţelege decât dacă recunosc în ei înşişi ceea ce văd în oglinzi?… Iar dacă oglinda-i murdară, ori spartă, ori strâmbă, fug imediat să nu cumva să se vadă în astfel de urâturi. Aruncă în ea cuvinte sparte din teamă.

Cât de mult trebuie să mă mai sfârtec în cioburile astea
de lume ca să mă pot oglindi doar într-unul,
acela din Lumină?

Fragment din Caietul Danielei – Noi în secolul XXI – volumul 2