Cu 7 din Prezenţa-intimitatea experienţei – volumul 2 #RupertSpira

Cunoaşterea şi iubirea sunt Una

În această investigare a naturii Experienţei, ne exprimăm pur şi simplu opinia cunoscând adevăratul Sine al Prezenţei Conştiente, fără a ţine cont de caracteristicile particulare ale Experienţei.

Ştim deja ceea ce suntem. Suntem mereu această unică Prezenţă, însă uneori se întâmplă să nu observăm acest lucru.

Ce anume, din noi, nu observă acest lucru? Sinele nostru nu poate omite să se cunoască pe sine, tot aşa cum soarele nu poate omite să se lumineze pe el însuşi. Numai gândul îşi imaginează că Sinele nostru ne este necunoscut şi că orice altceva – trup, minte sau lume -, ne sunt cunoscute. Cu acest singur gând, Sinele nostru pare să se contracte în interiorul trupului şi al minţii iar obiectele, ceilalţi şi lumea par a fi proiectate în exterior. În consecinţă, intimitatea este ocultată, iubirea este pierdută iar căutarea începe.

Toate acestea, însă, se referă la gând. Numai Sinele cunoaşte intimitatea propriei fiiri, iar întreaga Experienţă se rezumă la aceasta. Aparenta ocultare a Sinelui şi dispariţia în consecinţă a liniştii, fericirii şi iubirii ţin întotdeauna de gând, respectiv de sinele interior imaginar, niciodată de singurul şi adevăratul Sine existent.

Iniţial, ne observăm propriul Sine, apoi ne identificăm cu acesta şi sfârşim prin a constata că nu există decât acesta. Ce anume, din noi, reuşeşte să realizeze aceste observaţii? Sinele. Altfel spus, fiinţa noastră adastă în natura care-i este proprie, în pace, fericire şi iubire, fără să se mai rătăcească pe sine printre obiectele aparente ale trupului, minţii şi lumii.

Cu cât ne observăm mai clar Sinele, cu atât însuşirile acestuia se reflectă în propria noastră Experienţă. Mintea, trupul şi lumea, care păreau cândva să-l oculteze, sunt acum văzute strălucind în lumina sa. Acordăm Sinelui atenţia pe care obişnuiam să o îndreptăm spre lume, iar obiectele care păreau cândva să-l limiteze sau să-l întunece sunt percepute acum ca dezvăluind sau exprimând acest Sine.

(pagina 17)

Centrul imaginar al percepţiei

Între trup, minte, lume şi Sinele nostru, Prezenţa Conştientă în care apar acestea, nu există nicio distanţare.

Foşnetul vântului sau imaginea lunii sunt la fel de apropiate şi de intime pentru propriul nostru Sine, Prezenţa Conştientă, ca şi senzaţia de furnicătură de pe faţă, faptul că respirăm sau precum cel mai ascuns gând sau sentiment.

Nicio experienţă a trupului, minţii sau lumii nu apare având eticheta „eu“ ataşată la aceasta. Gândul „acesta sunt eu“ sau „acesta nu sunt eu“ se adaugă ulterior la experienţa simţirii şi a perceperii. Nu este inerent Experienţei însăşi.

Luaţi, de exemplu, senzaţia pe care v-o dau mâinile voastre. Fără să recurgeţi la gândire, cine vă spune că această senzaţie se referă la persoana voastră, la „eu“? Apare cu eticheta „eu“ ataşată la aceasta? Foşnetul vântului apare având eticheta „noneu“ ataşată la acesta? Nu sunt, ambele, doar o Experienţă primară, o senzaţie şi o percepţie primare, nefiind nici măcar „mână“ sau „vânt“, deci cu atât mai puţin „eu“ sau „non-eu“?

Odată cu gândul „eu sunt aceasta, nu sunt aceea“, continua şi netulburata intimitate a Experienţei este aparent divizată în „eu“ şi „non-eu“, în „eu“ şi „celălalt“.

Totuşi, până şi acest gând este la fel de impersonal ca foşnetul vântului. Iar foşnetul vântului este la fel de impersonal ca şi acest gând.

Până şi gândul „sunt această senzaţie, sunt trupul, dar nu şi percepţia aceea – vântul“, nu este decât un gând fără legătură cu Experienţa noastră actuală. Îi lipseşte puterea de a separa continua şi netulburata experienţă. Deşi pare să facă exact acest lucru, nu asta se întâmplă în realitate.

(pagina 37)

Noi nu ne-am născut

Gândirea convenţională ne şopteşte că Sinele nostru, Prezenţa Conştientă, s-a manifestat într-o lume gata făcută, independent şi separată de el însuşi. Ce dovezi deţinem în acest sens?

Ce dovezi deţinem că această Conştienţă, care citeşte cuvintele de faţă, se manifestă în lume sau se manifestă într-o minte sau un trup?

Prima senzaţie pe care o avem dimineaţa, la trezirea din somn, îi apare Sinelui nostru, Conştienţei. Pentru a avea această primă senzaţie, Conştienţa înseamnă că este deja prezentă. Acela şi fenomen se întâmplă şi la naştere: Conştienţa este deja prezentă pentru a experientiza oricare ar fi acea dintâi Experienţă.

Am experientizat, însă, noi, vreodată, apariţia Conştienţei?

Desigur, acum ne este cunoscut conceptul conform căruia Conştienţa se manifestă la naştere sau că ea este deja prezentă dimineaţa, la trezire, dar constituie aceasta o experientizare în sine?

Pentru a putea susţine în mod legitim apariţia a ceva anume, pentru a afirma că aceasta reprezintă într-adevăr o Experienţă, Conştienţa trebuie să fie prezentă înaintea apariţiei lucrului respectiv.

Ce se poate spune, însă, despre apariţia Conştienţei însăşi?

Dacă susţinem că o astfel de apariţie s-a petrecut efectiv ca Experienţă, ceva trebuie să fi fost prezent în momentul acela pentru a experientiza apariţia respectivă. Acel „ceva“ trebuie să fi fost prezent şi totodată conştient, însă ceea ce este prezent şi conştient defineşte însăşi Conştienţa. Experientizarea apariţiei Conştienţei este cu neputinţă. Noi suntem chiar acea Conştienţă care ar fi martorul unei astfel de apariţii.

Nu avem cum să experientizăm începutul manifestării Conştienţei care priveşte aceste cuvinte. Nu avem cum să experientizăm naşterea acesteia. Nu avem cum să experientizăm faptul că noi, Conştienţa, ne-am născut.

(pagina 47)

Tot ceea ce există, se întoarce în Prezenţă

Aceasta este o carte despre cunoaştere, despre a fi şi a iubi ceea ce „este“ cu adevărat, nu ceea ce „pare a fi“. Pentru a iubi ceea ce „pare a fi“ este întotdeauna necesar un efort, iar pentru a iubi ceea ce „este“ cu adevărat, din nou, este întotdeauna necesar un efort.

Efortul subtil de a nu iubi ceea ce „este“ cu adevărat, este cunoscut drept „sine separat“. Iar ceea ce nu este iubit, este cunoscut drept „lumea exterioară“.

„Sinele separat“ şi „lumea exterioară“, care sunt de regulă concepute ca fiind entităţi separate de sine stătătoare, sunt două aspecte inseparabile ale aceleiaşi lipse de iubire.

Ceea ce numim lume exterioară, este pur şi simplu absenţa iubirii.

În iubire, lumea exterioară separată, inclusiv toate celelalte persoane şi toate celelalte obiecte aparente, şi sinele interior separat, se dizolvă, lăsând să existe numai intimitatea continuă şi netulburată a purei experientizări.

În Experienţă, nu există relaţii. O relaţie ar necesita participarea a cel puţin două entităţi sau obiecte. Iubirea se manifestă în absenţa acestor entităţi sau obiecte aparente.

Iubirea este prăbuşirea tuturor graniţelor şi a separaţiei care au părut să menţină entităţile şi obiectele separate şi în relaţionare.

Cu alte cuvinte, dispariţia sinelui separat şi a iubirii, sunt sinonime.

De aceea în artă şi literatură iubirea şi moartea sunt, adesea, strâns asociate.

„Sinele separat“ şi „lumea exterioară“ apar ca atare atunci când iubirea şi înţelegerea sunt ignorate sau par ascunse de trezirea gândirii dualiste. „Sinele separat“ şi „lumea exterioară“ iau naştere numai din aparenta uitare a Prezenţei.

Şi totuşi, această ignorare a iubirii este, în ultimă instanţă, tot un act de iubire. Astfel, nu există o reală uitare, o reală ignorare.

(pagina 57)

Fiinţarea Sinelui şi fiirea lucrurilor

Ceea ce simţim atunci când faţa noastră simte adierea vântului este o singură senzaţie. Totuşi, gândirea conceptualizează acest eveniment ca fiind alcătuit din două senzaţii diferite. Gândirea fragmentează această unică senzaţie în două obiecte aparente, vântul şi faţa. De fapt, nu există decât unul singur. Am putea denumi această nouă senzaţie, „vânt/faţă“.

Separarea „vânt/feţei“ în vânt şi faţă este o separaţie conceptuală care divide, în aparenţă, experienţa într-o faţă, adică „eu“ şi vântul, adică „non-eu“. În consecinţă, „persoana“ şi „lumea“ par să devină două entităţi sau obiecte distincte şi independente.

Astfel, intimitatea continuă şi netulburată a Experienţei este fragmentată în două părţi aparente – un sine interior şi un obiect exterior, altceva sau lumea – care sunt imaginate unite printr-un act de cunoaştere, senzaţie sau percepere. Afirmăm, aşadar, „ştiu cutare şi cutare lucru“, „simt vântul“, „te iubesc“ şi „văd copacul“.

La vederea unui copac, însă, nu există un privitor şi nici ceva care să fie privit. Nu există un „eu“ interior care priveşte, nici un „copac“ exterior care să fie văzut.

„Eul“ şi „copacul“ sunt concepte suprapuse de către gândire asupra realităţii Experienţei, care, în exemplul de faţă, ar putea fi numită, simplu, „a vedea“.

Numai gândirea este aceea care separă intimitatea continuă şi netulburată a experientizării într-un subiect şi un obiect, într-un „eu“ care observă şi un „copac“ care este observat. Însă Conştienţa sau „eul“ şi realitatea copacului nu sunt două experienţe distincte. Sunt una singură.

(pagina 77)

Apa poate pătrunde în orice recipient, preluându-i forma specifică, tocmai pentru că este fluidă, transparentă, fără formă proprie şi incoloră. Astfel acţionează învăţătura la nivel verbal – liniştea pură se „strecoară“ în întrebare, se aclimatizează la aceasta şi, în final, dizolvă întrebarea în ea însăşi.

Învăţătura nu înseamnă cuvinte aranjate în formă de răspuns la o întrebare. Cuvintele sunt doar ambalajul. Învăţătura este aceea din care se nasc cuvintele.

Singurul motiv pentru care Conştienţa pură şi netulburată ia forma unui răspuns exprimat în cuvinte, este pentru a dansa împreună cu forma pe care a luat-o în acea întrebare.

De fapt, o întrebare sinceră care ia naştere în inimă obligă Conştienţa pură şi netulburată să-şi facă apariţia într-o formă care să-i corespundă. Acesta este motivul pentru care dorinţa sinceră de a întâlni un prieten sau un învăţător, va constrânge această Conştienţă pură şi netulburată să-şi facă apariţia sub formă umană.

Conştienţa pură şi netulburată răspunde astfel propriei sale dorinţe. În acest sens, învăţătorul uman este un devot al Conştienţei pure şi netulburate în exact aceeaşi măsură ca şi discipolul sau prietenul.

Dansul care urmează poate fi mai lung sau mai scurt dar, în final, atât gândurile care alcătuiesc întrebarea cât şi gândurile care alcătuiesc replica se dizolvă în adevăratul răspuns, care reprezintă sursa din care au luat naştere şi substanţa care le alcătuieşte.

În această disoluţie, învăţătorul şi discipolul îşi pierd aparenta separaţie şi se regăsesc ca unul singur, asemenea îndrăgostiţilor sau prietenilor.

Cum se poate ajunge până acolo? Ridicaţi-vă şi încercaţi să faceţi un pas către voi înşivă. În ce direcţie vă îndreptaţi? Încercaţi acum să vă îndepărtaţi de voi înşivă cu un pas. În ce direcţie vă îndreptaţi?

Faptul că vă ridicaţi, că încercaţi să faceţi un pas, căutarea unei direcţii, a înţelege că aşa ceva nu există, întâlnirea cu o învăţătură sau cu un învăţător şi tăcerea care se instalează ulterior sunt, toate, o parte din „cum se poate ajunge până acolo“.

Atunci când „acolo“ dispare, „aici“ se revelează. Atunci când „aici“ dispare, rămâne numai Sinele nostru, Prezenţa Conştientă.

(pagina 97)

Fragmente din Prezenţa – intimitatea experienţei – volumul 2, Rupert Spira

Cu 7 din „Nici zen, nici psihanaliză” #MateiGeorgescu

Pagina 7

Fiecare om este nepreţuit, precum întregul univers, însă puţini simt aceasta şi pentru că nu o simt, îşi dedică viaţa căutării propriei valori. Îşi caută valoarea în ceea ce fac, în ceea ce „devin“ şi nu în ceea ce sunt, de la bun început.

Propria valoare este inerentă existenţei, vieţii: a fi. A fi este sursa tuturor evenimentelor, este fondul acestora.

Cei care simt că sunt nepreţuiţi, precum întregul univers, nu mai caută, pentru că au găsit: iubirea intrinsecă existenţei, împlinirea perfectă a ceea ce se numeşte „viaţă“. Trebuie destulă „lumină“ pentru a simţi împlinirea vieţii.

Pagina 17

Cartea (care trebuie) închisă

Dacă le înţelegi, lucrurile sunt aşa cum sunt;

dacă nu le înţelegi, lucrurile sunt aşa cum sunt.

Da’ tot este mai bine să le înţelegi.

Pentru că aţi deschis cartea, aceasta nu mai este închisă.

Acum, „cartea (care trebuie) închisă“ este deschisă: nu mai este în ordinea (sub)titlului ei. Aţi deschis o carte care trebuie (să fie) închisă: s-a constituit o separaţie între ceea ce se spune că este şi ceea ce este. Ceea ce este (cartea deschisă) este diferită de ceea ce se spune, în (sub)titlu, că este (cartea închisă).

Cele de mai sus sunt „simptomul“ lumii actuale: diferenţa dintre expresia realităţii şi realitate, diferenţa dintre ceea ce se spune că este şi ceea ce este; aceste diferenţe devin multe altele, precum cea dintre ceea ce trebuie să fie şi ceea ce este şi, mai ales, diferenţa dintre visele noastre şi realitatea vieţii.

Pentru a restitui corerenţa „obiectului“ pe care-l aveţi în mână, trebuie să închideţi cartea. Dacă închideţi cartea, nu o veţi putea citi. Este imposibil să susţineţi „coerenţa“ obiectului, închizând cartea, continuând totodată să o citiţi. Este o dublă constrângere la care nu se poate răspunde adaptat; nu există posibilitatea să vă adaptaţi la o carte pe care trebuie să o închideţi, continuând să-i citiţi conţinutul.

Pagina 27

Luna ca lună, stelele ca stele, viaţa ca viaţă, eu ca eu…

Cuvintele nu sunt lucruri, de aceea o carte este o colecţie de ne-lucruri care separă de lucrurile în sine. A citi această carte înseamnă a menţine distanţa faţă de lucruri, de viaţă, înseamnă a trăi în domeniul semnificaţiilor (culturale) ale lucrurilor.

Această carte nu sporeşte experienţa directă cu viaţa: precizează absenţa ei. De fiecare dată când înţelegeţi că fiecare cuvânt din această carte este un model al vieţii (nu viaţa în sine) şi simţiţi nevoia de a trăi, închideţi cartea.

Pagina 37

A nu ne face griji privind starea noastră materială presupune a avea o stare internă consolidată, stabilă. Frica de  „hoţi“, frica de lipsuri, ceea ce produce nevoia de înavuţire permanentă, „cheamă“ hoţii. Propria agresivitate atrage agresivitatea celorlalţi, propria neîncredere atrage neîncrederea celorlalţi.

Atitudinea faţă de ceilalţi este fundamentul calităţii relaţiilor noastre: este însă dificil de observat faptul că susţinem şi autoîntreţinem nefericirea, pentru că delegarea responsabilităţii este spontană.

Noi „construim“ lumea; „lumea“ care s-ar cere ajutată sau „salvată“ este propria construcţie. Orice nevoie de reparaţie a lumii este una de „reparaţie“ personală, delegată „acolo“. Cine „s-a reparat“ se poate raporta la lume diferit.

Toată lumea caută câte ceva şi scrutează orizontul pentru a afla acel ceva: propria viaţă. Căutarea este legată de capacitatea de a vedea ceea ce este „evident“ şi de aceea, greu de perceput, de găsit.

Cel mai bun loc de a ascunde o comoară este în faţa ochilor tuturor: nimeni nu va căuta acolo, pentru că acolo nu este nevoie să cauţi, este suficient să găseşti. Ceea ce este evident este atât de simplu, încât este trecut, invariabil, cu vederea.

Lumea a tot căutat în depărtări, către zări dificil de cercetat, când de fapt toate câte sunt se află mereu aproape.

Cerurile, zările şi depărtările vor fi fost întotdeauna expresii ale unei „proximităţi inaccesibile“. Olimpul, ca spaţiu al inaccesibilităţii, este o metaforă pentru proximitatea ratată, pentru ceea ce este evident, aproape, simplu şi mereu aici şi acum.

Educaţia noastră este una spre complexitate şi spre a privi în depărtare. Acest lucru ne oferă confort exterior. Pentru a redobândi şi confort interior este necesară şi o educaţie spre simplitate şi proximitate.

Nici zen, nici psihanaliză Cartea (care trebuie) închisă, Matei Georgescu, Ph.D.

Deşeurile Pământului #PovestiridepePamant

— M-ai scos din sărite cu răspunsurile astea monosilabice.
— Nu sunt monosilabice, sunt monocuvintice.
— Mono cum?
— Adică un singur cuvânt. L-am inventat, stai liniştit, nu exista dinainte. Acum există. Eu l-am creat. Şi va rămâne să fie pentru o bucată de vreme pentru că tu ai fost martor. Şi dacă o să-l foloseşti şi tu, se va dezvolta, va creşte, se va răspândi, va trăi mai mult. Se va perpetua.
— Şi dacă n-aveai martor şi rămânea doar în gândul tău?
— Oricum avea să fie pescuit de altcineva din universul ideilor şi-al semnelor. Poate că şi eu l-am pescuit, nu l-am inventat. Poate l-a inventat altcineva înaintea mea.
— Cine?
— Altcineva. Nu ştiu.
— Păi, nu există un asemenea cuvânt. Tu l-ai inventat.
— Bine, eu l-am inventat.
— Da’, ce-ai? N-ai chef de vorbă?
— Da’ tu ce-ai de pui asemenea întrebări?
— Nu ştiu. M-a înnebunit treaba asta cu pământul ciuruit şi otrăvit şi găurit. Mă uluieşte chestia asta, cum ăştia care au cercetat şi-au învăţat atâtea, ştiu cum şi în ce se transformă şi în cât timp şi câte şi mai câte şi totuşi, continuă să găurească, să spargă, să otrăvească… De ce se descoperă atâtea lucruri rele? De ce se inventează atâtea tâmpenii care distrug viaţa?
— Păi, n-auzi? Nu se inventează, se pescuiesc din oceanul informaţiilor. Rând pe rând, undiţă cu undiţă se adună informaţii despre viaţa pe Pământ. E-adevărat că dacă scoţi un peşte, nu poţi să zici că ai secat balta, şi nici să ştii câte alte feluri de peşte or mai fi prin ea. Dar poţi să fii tâmpit şi să crezi că singurul peşte al bălţii e ăla pe care l-ai prins tu. Şi ăsta va fi adevărul tău.
— Balta asta de care zici, e aia prin care te plimbi tu?
— Îhm!
— Păi, şi de ce nu ne spui, mă, şi nouă? De ce nu dai mai departe?
— Da’ voi de ce nu învăţaţi să pescuiţi? V-aţi obişnuit să vi se servească peştele pe masă, gata prins, gata curăţat, gata preparat! Osu’ la treabă dacă vrei peşte!
— Stai mă, aşa, nu te aprinde! Că n-am vrut să te supăr!
— Nu, ai vrut să-mi ceri mie răspunsuri şi-apoi să mă faci şi vinovat că de-aia nu ştii tu, că nu ţi-am spus eu. Ia-ţi mă, răspunsurile singur! Munceşte, caută, nu mai trăi pe spinarea altora. Că de-aia vi s-a îndoit coloana vertebrală la toţi, slugilor! Că nu ştiţi decât să vă plecaţi cu capu’n deşeuri! Hai, roiu’! Vâsleşte mai departe, c-acuşi vine vremea să te-ntorci în ţărână. Măcăr s-o înnobilezi şi tu cu vreun gram de înţelepciune. Arrivederci!
— Să te ia naiba de nebun cu stelele tale cu tot!
— Lasă, mă, rămâi tu cu deşeurile, eu nu mă supăr!

Fragment din Deşeurile Pământului – unul din dialogurile spirituale cuprinse în prima parte a cărţii Povestiri de pe Pământ.

Pus în scenă cu ocazia lansării volumului, în 24 noiembrie 2015: