Întrebări şi paradigme #cenaibastimnoi

Unul dintre lucrurile cele mai interesante la ştiinţă, este faptul că presupune că ceea ce azi crede că e adevărat, mâine probabil se va dovedi a fi fals. Teoriile de ieri au servit ca platforme pentru a urca mai sus, aşa cum a vrut să spună şi Isaac Newton când a zis: “Dacă am avut privilegiul să văd mai departe decât alţii, este pentru că am stat pe umărul unor giganţi.”

Ştiinţa a reuşit să progreseze numai punând întrebări, provocând presupunerile şi “adevărurile” luate ca atare, în orice moment. Dacă s-ar dovedi a fi adevărat şi pentru vieţile noastre personale, pentru creşterea şi progresul individual?

Ghici ce? Este adevărat. Când reuşeşti să te desprinzi de presupunerile despre tine însuţi, vei creşte mai mult decât ai fi crezut vreodată că este posibil.

Ca nu cumva să credeţi că ştiinţa a ajuns la capitolul descurcării iţelor misterului vederii, hai să ne aruncăm mai jos în ştiţi-voi-care-gaură (rabbit hole). Karl Pribram a revoluţionat felul în care gândesc oamenii despre creier prin afirmaţia că acesta este esenţialmente holografic. Karl Pribram a afirmat că procesările sunt răspândite în tot creierul şi că, întocmai ca o hologramă, fiecare parte conţine întregul. Acest lucru a fost suficient de ciudat în sine, dar apoi Karl Pribram a aplicat acest model felului în care percepem. El a spus că universul este, în esenţă, holografic şi că singurul motiv pentru care noi simţim că suntem “în” realitate, în loc să “percepem” doar realitatea, este faptul că acest creier se conectează holografic cu acel “acolo, afară” (caz în care timpul şi spaţiul dispar) şi astfel percepţia noastră nu este doar procesată în creier, ci mutându-se în afara creierului, interacţionează cu “acolo, afară”(spaţiul cosmic). De aceea, indiferent de cât de bună este realitatea virtuală, nu vă va convinge niciodată că sunteţi “în” acea realitate.

Tot discutăm despre paradigme şi despre rezistenţa naturală la schimbări, dar, la urma urmei, ştiinţa e făcută de savanţi, care sunt şi ei oameni. La o conferinţă recentă, John Hagelin a remarcat în faţa asistenţei: “Nu faceţi greşeala de a crede că oamenii de ştiinţă sunt ştiinţifici”.

Dar, să nu ne încurcăm în cuvinte. În acest domeniu al minţii care dictează materiei, al cercetării psihice şi activităţilor paranormale, comunitatea ştiinţifică manifestă prejudecăţi serioase. Căci tema amintită reprezintă un afront adus însăşi metodologiei pe care o susţine ea.

De ce ne pasă? Deoarece multe dintre lucrurile care se petrec în lumea noastră se bazează pe înţelegerea ştiinţifică a zilei. Iar istoria ştiinţei ne spune un lucru foarte important: odată ce ştiinţa îşi asumă cu adevărat un concept, marşul ei e neobosit, aruncând la o parte teoriile şi ipotezele până ce le găseşte pe cele ce se potrivesc cu dovezile experimentale.

Dr. Dean Radin a condus vreme de mulţi ani experimente la Institutul de Ştiinţe Noetice, aflându-se în prima linie a bătăliei de a face ştiinţa să recunoască dovezile aduse în sprijinul fenomenelor psihice şi mistice – în esenţă, a ideii că mintea dictează materiei:

“Înclin să forţez nota în ceea ce priveşte dovezile. O dovadă e mult mai puternică decât credeţi şi există mai multe decât credeţi. O tratez la fel ca pe o prejudecată: pentru a depăşi o prejudecată, indiferent că e rasială, sexuală sau de altă natură, trebuie să adopţi o atitudine afirmativă. Aşa că, eu adopt o poziţie afirmativă, spunându-mi că, dacă există ceva de examinat, atunci trebuie să mă apuc de treabă… Odată ce începi să acorzi cu adevărat atenţie unei probleme, în acest caz, dovezilor, înţelegi că, orice am examina, se filtrează prin prisma teoriei pe care o adoptăm. Astfel, dacă pornim de la teoria că nu există dovezi, atunci nu le vom putea căuta în mod adecvat.”

Fragment din Ce naiba ştim noi, de fapt? – William Arntz, Betsy Chasse, Mark Vicente

https://www.edituracarteadaath.ro/carti/noua-paradigma/what-the-bleep-do-we-know-ce-naiba-stim-noi-de-fapt-cartea-daath

Suntem toţi potenţiali făcători de minuni – Universul holografic – Michael Talbot

Fragment din Universul holografic – Michael Talbot universul holografic tsp

<<Conform modelului holografic, în mod fundamental, mintea-corpul nu pot distinge diferenţa între hologramele neurale pe care le foloseşte creierul pentru a experimenta realitatea şi cele pe care le invocă atunci când îşi imaginează realitatea. Amândouă au un efect spectaculos asupra organismului uman, un efect atât de puternic încât poate modula sistemul imunitar, să repete sau să nege efectele unor droguri puternice, să vindece rănile cu o viteză uluitoare, să topească tumori, să nesocotească programarea noastră genetică şi să ne remodeleze carnea vie în moduri care sfidează credinţa. Atunci, primul mesaj este acesta: fiecare din noi are capacitatea, cel puţin la un nivel oarecare, de a-şi influenţa sănătatea şi de a-şi controla forma fizică în moduri cărora nu le lipseşte strălucirea. Suntem toţi potenţiali făcători de minuni, yoghini latenţi şi este clar din dovezile prezentate în paginile precedente că este de datoria noastră, ca indivizi şi ca specie, să dedicăm mult mai mult efort pentru explorarea şi exploatarea acestor talente.

Al doilea mesaj este că elementele care concură la formarea acestor holograme neurale sunt multe şi subtile. Ele includ imaginile asupra cărora medităm, speranţele şi temerile noastre, atitudinile doctorilor, prejudecăţile inconştiente, credinţele individuale, culturale şi încrederea noastră în spiritualitate şi tehnologie. Mai mult decât simple fapte, acestea sunt chei importante, indicatoare rutiere care arată spre acele lucruri de care trebuie să devenim conştienţi şi să obţinem stăpânirea lor, dacă trebuie să învăţăm cum să declanşăm şi să manipulăm aceste talente. Există, fără îndoială, alţi factori  implicaţi, alte influenţe care dau formă şi circumscriu aceste capacităţi, dar un lucru ar trebui să fie evident. Într-un univers holografic, un unives în care o schimbare uşoară în atitudine poate însemna diferenţa între viaţă şi moarte, în care lucrurile sunt atât de  subtil interconectate încât un vis poate determina apariţia inexplicabilă a unui scarabeu, iar factorii responsabili pentru o boală pot, de asemenea, să reamintească anumite tipare în liniile şi spiralele din palme, avem motive să banuim că fiecare efect are o multitudine de cauze. Fiecare verigă de legătură este un punct de plecare pentru încă o duzină, ca în cuvintele lui Walt Whitman: „O vastă similitudine ne angrenează pe toţi.“

Fragmentul de azi: Vederea este, de asemenea, holografică – Michael Talbot

Universul holografic – Michael Talbot

Din Capitolul 1- Creierul ca hologramă

Vederea este, de asemenea, holografică

Memoria nu este singurul lucru pe care creierul îl poate prelucra holografic. O altă descoperire a lui Lashley a fost că centrii vizuali ai creierului erau surprinzător de rezistenţi la excizia chirurgicală. A descoperit că şi după înlăturarea în procent de 90% a cortexului vizual (partea creierului care primeşte şi interpretează ceea ce văd ochii) al  unui şoarece, acesta putea încă să realizeze activităţi ce necesitau capacităţi vizuale complexe. Similar, cercetările lui Pribram au revelat că 98% din nervul optic al unei pisici poate fi separat fără a afecta serios abilitatea sa de a realiza sarcini vizuale complexe.

Rezistenţa dovedită de cortexul vizual faţă de excizia chirurgicală a sugerat că, la fel ca memoria, vederea era de asemenea “distribuită” şi după ce Pribram a aflat despre holografie, el a început să se întrebe dacă şi aceasta era holografică. Natura de „întreg în fiecare parte” a unei holograme părea în mod cert să explice cum poate fi îndepărtată o porţiune aşa de mare din cortexul vizual fără să fie afectată capacitatea de a efectua sarcini vizuale. În cazul în care creierul procesa imagini angajând un fel de hologramă internă, chiar şi cea mai mică parte a hologramei ar fi putut reconstrui încă în întregime ceea ce vedeau ochii. Se explica şi absenţa oricărei corespondenţe de unu-la-unu între lumea externă şi activitatea electrică a creierului.

Singura întrebare care rămânea era ce fenomen ondulatoriu ar fi putut folosi creierul pentru a crea asemenea holograme interne. De îndată ce Pribram a luat în considerare această întrebare, el s-a gândit şi la un posibil răspuns. Se cunoştea că fenomenul de comunicare electrică ce avea loc între celulele nervoase ale creierului, sau neuronii, nu se produce singur. Neuronii au prelungiri protoplasmatice (dendrite), ca nişte mici arbori, şi atunci când un mesaj electric atinge capătul unei asemenea ramuri, ea radiază spre exterior la fel cum fac vălurelele în heleşteu. Din cauză că neuronii sunt îngrămădiţi atât de dens, aceste „vălurele” de electricitate – de asemenea un fenomen  ondulatoriu – se intersectează constant unele cu altele. Când Pribram şi-a amintit asta, a realizat că ele creau mai mult ca sigur un dispozitiv caleidoscopic şi aproape nelimitat de modele de interferenţă şi acestea, în schimb, puteau da creierului proprietăţile sale holografice. „Holograma a fost acolo tot timpul, în natura ondulatorie a conectivităţii celulelor creierului”, observa Pribram. „Pur şi simplu noi nu am avut înţelepciunea de a realiza asta.”